Decizie nr. 20 din 18 noiembrie 2013

Dosar nr. 14/2013

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Laura Ivanovici - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Dragu Creţu - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă,

judecător-raportor

Carmen Minodora Ianoşi - judecător la Secţia I civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă,

judecător-raportor

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă,

judecător-raportor

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios

administrativ şi fiscal

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios

administrativ şi fiscal

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, modificată şi completată, raportat la prevederile art. 272 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent, Ileana Peligrad, din cadrul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind natura juridică a drepturilor prevăzute a se acordă, potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paşti, Crăciun, tichete de masă/tichete cadou, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă etc.), şi termenul de prescripţie aplicabil cererilor având acest obiect.

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru dezlegarea acestei probleme de drept pe calea recursului în interesul legii, soluţiile instanţelor decurgând din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a Completului competent să judece recursuri în interesul legii, scopul acestui mecanism juridic este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, şi nu a prevederilor cuprinse în contractele colective de muncă, acte juridice cu o natură juridică mixtă - convenţională şi normativă, care se realizează după regulile prevăzute de art. 1.266-1.269 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin Sesizarea nr. 2.260/25 A din 28 mai 2012 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi a fost supusă examinării, în baza dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, problema de drept vizând natura juridică a drepturilor prevăzute a se acordă potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paşti, Crăciun, tichete de masă/tichete cadou, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă etc.), şi termenul de prescripţie aplicabil cererilor cu asemenea obiect.

2.Examenul jurisprudenţial

Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sa susţinut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea problemei de drept enunţate.

Examenul jurisprudenţial a relevat că în practica instanţelor judecătoreşti s-au conturat două orientări.

3.Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.Într-o primă opinie (majoritară), s-a considerat că plata drepturilor băneşti reprezentând salariu suplimentar, prima de Ziua Ceferistului, prima de Paşti, de Crăciun, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă (cheltuieli cu tratamentele medicale, cheltuieli determinate de muncă în condiţii de stres, cheltuieli de transport în timpul serviciului, cheltuieli ocazionate pentru asigurarea unei mese calde pe zi, echivalentul a două salarii de bază, câte unul în fiecare semestru, cheltuieli pentru procurarea a două ţinute - una de vară şi una de iarnă), tichete cadou şi tichete de masă se circumscrie sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă, potrivit art. 154 din Codul muncii, contraprestaţia muncii depuse de către salariat, iar acesta, la rândul lui, cuprinde - în raport cu prevederile art. 155 din Codul muncii - salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

S-a avut în vedere că cererile având ca obiect plata drepturilor de mai sus vizează "suplimentări ale drepturilor salariale" şi că sumele reprezentate de ajutoarele materiale de Paşti, de Crăciun, de Ziua Ceferistului au semnificaţia drepturilor salariale chiar dacă regimul de deducere al contribuţiilor lor este diferit, fiind plătite în executarea unui raport de muncă şi în considerarea calităţii reclamanţilor de salariaţi, indiferent de izvorul lor, chiar dacă acestea sunt prevăzute numai în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, natura salarială a drepturilor băneşti evocate este indiscutabilă, chiar dacă ele izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, cu atât mai mult cu cât acestea, chiar dacă au natura unor premii, se acordă corespunzător muncii prestate, proporţional cu aceasta şi în mod regulat, iar nu periodic.

Instanţele au mai considerat, faţă de dispoziţiile art. 243 alin. (1) din Codul muncii şi art. 969 din Codul civil de la 1864, că intenţia părţilor relevată de contractele colective de muncă a fost aceea de recunoaştere a acordării unor suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum variabil în funcţie de felul activităţii desfăşurate.

De asemenea, au arătat că natura acestor drepturi derivă şi din termenii contractuali stabiliţi şi este determinată de caracterul accesoriu al contraprestaţiei pentru munca desfăşurată de către fiecare salariat. Sindicatul salariaţilor a negociat acordarea acestor drepturi, ca şi a altor beneficii băneşti, dar nu ca drepturi independente de activitatea prestată.

Prin raportare la prevederile art. 155 din Codul muncii şi la faptul că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit că "pentru munca desfăşurată în cadrul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv", instanţele au considerat că dreptul suplimentar anual acordat reprezintă tot un drept de natură salarială.

În final, apreciind că în baza raporturilor juridice de muncă stabilite între părţi salariatul beneficiază de drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, instanţele au decis să includă în categoria drepturilor de natură salarială şi sumele expres menţionate în aceste contracte prevăzute a se acordă pentru zilele de sărbătoare religioasă sau legală, precum şi pentru ziua de naştere a fiecărui salariat cu titlu de tichete cadou.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a reţinut că regulile care guvernează prescripţia în materia drepturilor salariale sunt stabilite în dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, fără însă a fi omisă norma cuprinsă în art. 166 alin. (1) din Codul muncii - "dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".

Clarificând însă teoretic sintagma "drepturi salariale", instanţele au decis şi că nu se aplică art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, potrivit căruia se prescriu în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune "pretenţiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale".

3.2.Într-o a doua opinie (minoritară), s-a considerat că drepturile băneşti evidenţiate anterior reprezintă "ajutoare materiale" care nu se circumscriu sferei drepturilor salariale.

Pentru a lămuri dacă drepturile astfel pretinse prin acţiune fac parte din categoria drepturilor salariale, aceste instanţe au ţinut seama de prevederile art. 154 din Codul muncii, potrivit cărora "salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.", şi ale art. 161 alin. (1) din Codul muncii, conform cărora "salariul se plăteşte în bani, cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în raportul intern, după caz".

În cazul în care ajutorul material ce se solicită a fi achitat de către salariat are caracterul unui drept salarial, el poate fi pretins în termenul de prescripţie prevăzut de art. 166 alin. (1) din Codul muncii ori în cel indicat de art. 283 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a textelor de lege precitate, aceste instanţe au reţinut că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului drept contraprestaţie a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puţin o dată pe lună. Or, ajutoarele materiale la care fac referire contractele colective de muncă la nivel de unitate nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiţiei de mai sus, definiţie extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a apreciat că, fiind vorba despre un drept cu caracter patrimonial ce izvorăşte dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de angajator, în situaţia expusă sunt incidente prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

4.Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu şi-a exprimat opinia în legătură cu interpretarea textelor mai sus amintite, în adresa de înaintare indicând, în esenţă, doar argumentele expuse în cele două orientări jurisprudenţiale.

5.Opinia procurorului general

5.1.Procurorul general a opinat în sensul că soluţionarea problemei deduse judecăţii prin sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi presupune, în prealabil, calificarea drepturilor invocate, în sensul de a se determina dacă acestea constituie sau nu drepturi salariale, respectiv dacă se circumscriu noţiunii de "salariu", astfel cum aceasta este reglementată în cuprinsul art. 159 alin. (1) şi art. 160 din Codul muncii.

În acest context, a arătat că stabilirea naturii salariale a drepturilor menţionate s-a realizat, în mod invariabil, pe calea unui demers de interpretare a clauzelor contractelor colective de muncă în care acestea îşi aflau izvorul, iar, din această perspectivă, se observă că instanţele care s-au raliat uneia sau alteia dintre orientări au calificat drepturile deduse judecăţii prin raportare la următoarele criterii: termenii folosiţi de părţile contractelor colective de muncă; plasarea textelor în capitolele ori secţiunile acestor contracte, dedicate fie sistemului de salarizare, fie măsurilor destinate asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă, adoptate la nivelul angajatorilor; scopul acordării drepturilor; modalitatea concretă în care angajatorii au efectuat plata pe parcursul derulării raporturilor de muncă; eventualele calificări date, în precedent, de organisme de arbitraj intern, atunci când părţile au recurs la o atare modalitate de soluţionare a conflictului, anterior sesizării instanţei; modalitatea de impozitare a drepturilor solicitate, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal.

Aşadar, procurorul general a apreciat că soluţiile instanţelor nu decurg dintr-o interpretare şi aplicare diferită a unor dispoziţii legale ambigue, echivoce sau confuze, ci din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, ceea ce este în afara textului art. 514 din Codul de procedură civilă.

Or, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, scopul recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti în urma sesizării unor chestiuni de drept care au primit o soluţionare diferită prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar acest mecanism nu se referă la interpretarea şi aplicarea unor prevederi cuprinse în contractele colective de muncă.

Totodată, acesta a susţinut că interpretarea contractelor colective de muncă se realizează după regulile prevăzute de art. 1.266-1.269 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, cu care Codul muncii se completează, în virtutea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) din acest din urmă act normativ.

Aceasta presupune, pentru determinarea naturii juridice a drepturilor suplimentare analizate, identificarea nemijlocită a voinţei comune a părţilor, prin utilizarea coroborată a tuturor instrumentelor de interpretare a convenţiilor din dreptul comun şi prin aplicarea regulii potrivit căreia sensul anumitor clauze echivoce trebuie să fie apreciat în favoarea salariaţilor, dacă ele nu s-au putut interpreta prin consens şi nici prin aplicarea regulilor de drept comun.

Or, problema de drept ce trebuie analizată implică un grad ridicat de abstractizare, cu eludarea referirilor la probele administrate, întrucât situaţiile-premisă de la care se porneşte, în susţinerea silogismului judiciar ce se cere a fi dezlegat, trebuie să fie întotdeauna aceleaşi: pe de o parte, situaţia de fapt care trebuie să fie neschimbată în toate litigiile analizate, iar pe de altă parte, dreptul ce se cere a fi interpretat (acesta constituind, de fapt, elementul variabil care generează practica neunitară).

5.2.Referitor la problemele teoretice din sesizarea de recurs în interesul legii, procurorul general a învederat că, pentru calificarea juridică a drepturilor suplimentare solicitate prin acţiunile în justiţie ce au constituit obiect al conflictelor individuale de muncă deduse judecăţii, trebuie avute în vedere noţiunea de salariu şi coordonatele sistemului de salarizare, astfel cum sunt reflectate în legislaţia muncii, ca o contraprestaţie din partea angajatorului pentru munca salariatului, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului individual de muncă.

A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tichetele de masă au fost calificate din punctul de vedere al naturii juridice ca fiind beneficii, şi nu drepturi salariale. Fără a constitui o obligaţie legală pentru angajator, ele reprezintă, pentru salariat, doar o vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul a prevăzut în buget sume cu această destinaţie, iar acordarea acestora a fost negociată prin contractul colectiv de muncă.

De altfel, instanţa supremă, analizând regimul fiscal al sumelor corespunzătoare tichetelor de masă, a constatat că sunt deductibile din impozitul pe profit, iar, la rândul său, salariatul este scutit de plată impozitului pe venitul sub formă de salariu, pentru valoarea tichetelor de masă, astfel încât aceste sume nu se iau în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

A menţionat că aceleaşi consideraţii de principiu se impun şi în privinţa tichetelor cadou, întrucât condiţiile de acordare instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă şi art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.317/2006, sunt similare.

În acest context, fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial, ce nu fac parte din categoria drepturilor salariale, izvorâte din contractele colective de muncă, cererile în vederea soluţionării conflictelor individuale de muncă prin care se solicită obligarea angajatorului la executarea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă privind acordarea drepturilor negociate în favoarea salariatului sunt supuse termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Cu referire la celelalte drepturi suplimentare negociate în favoarea salariaţilor prin contractele colective de muncă, pentru care s-a observat practică neunitară din perspectiva calificării şi a termenului de prescripţie incident, respectiv primele anuale pentru sărbătorile religioase Paşti şi Crăciun şi prima pentru Ziua Feroviarului, procurorul general a menţionat că acestea reprezintă adaosuri la salariul de bază sub forma premiilor acordate din fondul de premiere aflat la dispoziţia angajatorului, deci sunt drepturi salariale în sensul prevederilor art. 160 din Codul muncii şi art. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariului, iar termenul de prescripţie în care pot fi formulate cererile de chemare în judecată este de 3 ani, prevăzut de art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

A susţinut că, în această privinţă, corelarea cu dispoziţiile art. 55 din Codul fiscal, în care sunt definite veniturile din salarii, din perspectiva prelevării impozitului pe venit, constituie un element care, împreună cu celelalte criterii indicate în precedent, contribuie la calificarea drepturilor solicitate prin acţiunile în justiţie.

Or, legiuitorul a oferit posibilitatea includerii în categoria drepturilor salariale a unei multitudini de drepturi ce pot fi reglementate prin lege şi/sau clauzele contractelor colective ori individuale de muncă, negociate în limite legale, iar o enumerare exhaustivă a lor nu este posibilă.

În situaţia în care drepturile patrimoniale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea vor avea natura unor măsuri de protecţie socială şi, de vreme ce sunt incluse în contractul colectiv de muncă, neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiţie pot fi formulate în termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Procurorul general a concluzionat în sensul că încercarea de a clarifica natura juridică a tuturor drepturilor suplimentare şi de a le oferi un sens restrictiv nu poate fi acceptată, deoarece această rigiditate nu ar corespunde realităţilor socio-economice.

6.Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit, judecătorii raportori desemnaţi din cadrul Secţiei I civile şi Secţiei a II a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au concluzionat că se impune soluţia de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării.

7.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Întrucât actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii, precum şi punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au în vedere dispoziţiile anterioare din Codul muncii, în cauză analiza va fi efectuată în raport cu aceste prevederi, în forma în vigoare înainte de republicarea Legii nr. 53/2003 în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 21 martie 2011).

Problema dedusă judecăţii în cadrul prezentului recurs derivă din calificarea naturii juridice a unor drepturi băneşti acordate salariaţilor prin contractele colective de muncă, mai exact stabilirea încadrării acestora în categoria drepturilor salariale ori în cea a ajutoarelor materiale care nu se circumscriu drepturilor salariale, demers care are drept consecinţă aplicarea unui regim juridic distinct în raport cu fiecare dintre cele două încadrări.

Orientările jurisprudenţiale evidenţiate au în vedere premisa comună că aceste drepturi îşi au izvorul în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, după care, pe calea unui demers de interpretare a acestor contracte, folosind criterii ca: termenii folosiţi de părţi, plasarea clauzelor corespunzătoare în anumite capitole sau secţiuni ale contractelor - dedicate fie sistemului de salarizare, fie măsurilor destinate asigurării sănătăţii şi securităţii muncii -, scopul avut în vedere de părţi la încheierea contractelor sau modalitatea în care executarea acestor clauze s-a făcut pe parcursul derulării acestora, calificări precedente ale aceloraşi dispoziţii realizate de organisme de arbitraj intern, impozitare etc., au încadrat diferit aceste drepturi băneşti în categoria de drepturi salariale sau de alte ajutoare materiale.

În opinia majoritară adoptată de instanţele judecătoreşti s-a plecat de la interpretarea că, deşi aceste clauze sunt inserate în contractele colective de muncă în capitolul referitor la protecţia salariatului, în fapt, vizează suplimentări ale drepturilor salariale, au o legătură directă şi indisolubilă cu calitatea de salariaţi a solicitanţilor acestora, se acordă corespunzător şi proporţional muncii prestate de angajaţi, regulat, şi nu excepţional şi, nu în ultimul rând, sumele de bani corespondente acestora sunt fiscalizate în cadrul unui raport de muncă şi în considerarea calităţii de salariaţi a solicitanţilor. Se mai argumentează şi că această interpretare a clauzelor contractuale se impune şi după principiul stabilirii voinţei reale a părţilor, arătându-se că, în faza negocierii lor, sindicatul salariaţilor a solicitat şi a obţinut recunoaşterea lor ca beneficii băneşti, iar nu ca drepturi independente de activitatea prestată a angajaţilor.

Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti care au adoptat opinia minoritară, motivând că aceste drepturi băneşti reprezintă ajutoare materiale, au arătat că nu orice sume de bani cuvenite sau stipulate în favoarea angajaţilor fac parte din categoria drepturilor salariale, ci numai acelea care reprezintă contraprestaţia muncii salariatului acordată în baza unui contract individual de muncă. S-a considerat că petenţii asociază drepturilor salariale orice sume stabilite prin contractele lor colective de muncă, deşi noţiunea de salariu trebuie delimitată din punct de vedere juridic la ceea ce legislaţia muncii include legal în acestă categorie, conform art. 155 din Codul muncii: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi orice alte adaosuri. S-a considerat că nu poate fi avut în vedere argumentul legat de fiscalizarea acestor sume, deoarece legislaţia fiscală include aceste ajutoare în categoria drepturilor salariale doar pentru a le încadra într-o categorie de venituri supuse impozitării. S-a susţinut că atâta vreme cât Codul muncii permite acordarea către salariat şi a altor drepturi băneşti ori de altă natură, evocându-se titlul V al Codului intitulat "Sănătatea şi securitatea în muncă", trebuie acceptat că legea permite părţilor unui raport juridic de muncă dreptul de a negocia şi de a stabili şi alte categorii de drepturi în afara celor salariale. Aceste instanţe au argumentat că nivelul cuantumului acestui ajutor nu determină schimbarea naturii sale juridice, dar şi că interpretarea gramaticală şi sistematică a clauzelor contratului colectiv de muncă impune o dată în plus calificarea sa ca ajutor material, de vreme ce clauza este inserată în capitolul "Protecţia salariatului", care succedă capitolului "Sistemul de salarizare".

Această sinteză permite observaţia că stabilirea naturii juridice a acestor drepturi s-a realizat constant pe calea unui demers de interpretare a clauzelor contractului colectiv de muncă, iar rezultatele diferite ale acesteia la care s-au oprit instanţele judecătoreşti au permis, pe cale de consecinţă, aplicarea unor dispoziţii legale diferite. Interpretarea contractelor colective de muncă, acte cu o natură juridică mixtă - convenţională şi normativă, în sensul de izvor de drept, s-a făcut după regulile prevăzute de Codul civil cu care Codul muncii se completează, în virtutea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) din acest din urmă act normativ.

Astfel, instanţele care au considerat că drepturile băneşti solicitate au natura unor drepturi salariale, potrivit art. 154 şi 155 din Codul muncii, au stabilit şi că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, conform art. 243 alin. (1) din Codul muncii, iar pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul angajat va primi un salariu suplimentar echivalent salariului de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. De asemenea, instanţele au decis să includă în categoria drepturilor de natură salarială şi sumele expres menţionate în aceste contracte prevăzute a se acordă pentru zilele de sărbătoare religioasă sau legală, precum şi pentru ziua de naştere a fiecărui salariat cu titlu de tichete cadou.

Ca o consecinţă a acestei calificări, aceste instanţe au stabilit şi că regulile care guvernează prescripţia extinctivă în materie sunt cele reglementate prin art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Dimpotrivă, instanţele care au apreciat că drepturile solicitate în aceste cauze sunt ajutoare materiale asumate contractual de către angajator, astfel încât executarea lor poate fi cerută în temeiul unei răspunderi contractuale, au stabilit că, în privinţa dreptului material la acţiune pentru plata acestora, nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 şi art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci cele ale art. 283 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ. Pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Prin urmare, reţinând că în aceeaşi chestiune instanţele au dat soluţii divergente constatate prin hotărâri irevocabile, care ar reclama incidenţa mecanismului de unificare, în analiza premiselor impuse de art. 514-515 din Codul de procedură civilă trebuie stabilit dacă problema supusă analizei este o chestiune de drept derivată dintr-o interpretare şi aplicare neunitară a legii.

Înalta Curte consideră că această condiţie de admisibilitate pleacă de la "aria restrictivă a examinării pe care instanţa o face în soluţionarea recursului în interesul legii, obiectul acesteia referindu-se la actele normative în înţelesul dat de art. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie şi norme de competenţă privind adoptarea lor este stabilită prin Constituţie şi prin celelalte legi".

Spre aceeaşi finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd în alin. (3) că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Pentru chestiunea dedusă soluţionării prin prezentul recurs în interesul legii, se constată că izvorul determinat al practicii neunitare a instanţelor judecătoreşti referitoare la "natura juridică" a drepturilor menţionate anterior (tichete de masă, tichete cadou, prima de Paşti, prima de Crăciun, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii etc.) la constituit împrejurarea că instanţele s-au limitat la interpretarea clauzelor din contractul colectiv de muncă, deşi, în mod obiectiv, pentru calificarea naturii juridice a drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă nu se putea pleca de la interpretarea convenţiei dintre angajaţi şi angajator, ci de la distincţia dintre drepturile salariale şi celelalte facilităţi, operată de Codul muncii.

Demersul judiciar de stabilire a naturii juridice a drepturilor patrimoniale pretinse de un salariat trebuie să pornească de la verificarea sferei noţiunii de drept salarial şi să clarifice dacă aceste drepturi se subsumează noţiunii de "adaos la salariu" reglementată de art. 155 din Codul muncii, aceasta fiind norma legală incidentă, în funcţie de circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii, fapt ce, în aceste condiţii, reprezintă o chestiune de aplicare a legii.

Pe de altă parte, în art. 160, Codul muncii face trimitere, indirect, la ceea ce se poate stabili, în această materie, prin contractele colective de muncă, menţionând posibilitatea ca angajatorul să asigure salariaţilor hrană, cazare sau alte facilităţi.

Întrucât părţile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convenţiilor individuale sau colective de muncă să respecte dispoziţiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial. În aceste condiţii, ceea ce analizează instanţele în conflictele de muncă declanşate de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective (în majoritatea cauzelor) ori individuale de muncă nu este natura juridică a dreptului, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că verifică îndeplinirea condiţiilor prestabilite de acordare, salariaţii care beneficiază de drept, eventuale cazuri de neexecutare justificată din diverse motive, cuantumul etc.

În situaţia în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiţie pot fi formulate în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecţie socială, facilităţi acordate de angajator şi convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiţie pot fi formulate în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Deşi sediul materiei este reglementat în art. 154 şi 155 din Codul muncii şi numai aplicarea acestor dispoziţii legale în raportul juridic dintre părţi poate fi convenită prin contract de muncă, pe calea prezentului recurs în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, de vreme ce analiza naturii juridice a suplimentelor ce intră în componenţa dreptului salarial s-a întemeiat exclusiv pe interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă,

Aşadar, chiar dacă s-a ajuns, prin interpretarea clauzelor convenţiei, la rezolvări diferite asupra naturii juridice a drepturilor solicitate în aceste procese, aceasta nu s-a datorat unei norme susceptibile de interpretare diferită din partea instanţelor de judecată, cu caracter neclar sau echivoc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a afirmat, de altfel, în jurisprudenţa sa anterioară în materie, prin Decizia nr. 22/2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 24/2011 că "recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărâri care se referă la probleme de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor; per a contrario, nu poate avea ca obiect elemente de fapt ale cauzei (...)", aşa cum este cazul raportării şi aplicării normelor legale la situaţii deduse din interpretarea clauzelor contractului în mod diferit.

În consecinţă, se constată că, în acest caz, condiţia de admisibilitate analizată nu este îndeplinită.

Dezideratul recursului în interesul legii şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această procedură sunt unificarea interpretării şi aplicării legii, ceea ce este distinct de cel al unificării practicii judiciare, care presupune un alt mecanism.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 515 din Codul de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibil recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi în legătură cu problema de drept vizând natura juridică a drepturilor prevăzute a se acordă, potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (tichete de masă, tichete cadou, prima de Paşti, prima de Crăciun, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii etc.) şi termenul de prescripţie aplicabil cererilor având un asemenea obiect.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2013.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad