Decizie nr. 5 din 18 ianuarie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209, 221, 222, 223 şi ale art. 279 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, excepţie ridicată de Ion Constantin în Dosarul nr. 3.077/2003 al Judecătoriei Braşov.

La apelul nominal este prezentă partea Dragomir Constantin, prin avocat Silica-Vali Tudor, lipsind autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent informează Curtea că partea Dragomir Constantin, prin reprezentant, a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei ca nefondată.

Reprezentanta părţii Dragomir Constantin, având cuvântul, învederează că nu are vechimea prevăzută de lege pentru a pune concluzii orale în faţa Curţii Constituţionale, motiv pentru care a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul pe fond, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 4 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.077/2003, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209, 221, 222, 223 şi ale art. 279 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 138/1997. Excepţia a fost ridicată de Ion Constantin în dosarul menţionat, având ca obiect plângerea formulată împotriva lui Gheorghe Dragomir, cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi a infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, plângere înregistrată de autorul excepţiei direct la instanţa de judecată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile din Codul de procedură penală criticate instituie o discriminare între cetăţeni cu privire la modul în care se soluţionează plângerile acestora. Astfel, pentru unele plângeri, cetăţenii se pot adresa în mod direct justiţiei, iar pentru alte plângeri, sunt obligaţi să se adreseze organelor de cercetare penală. Se arată că, în acest mod, textele criticate încalcă şi prevederile art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, în opinia autorului excepţiei fiind "mai raţional şi eficient ca toate plângerile [...] să fie adresate instanţelor de judecată pentru a le rezolva, iar instanţele [...] să decidă când să apeleze la efectuarea de cercetări penale acolo unde este cazul". Totodată se susţine că aceleaşi texte legale încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât sensul acestora este "de a institui, prin obligaţia de a adresa plângerile organelor de cercetare penală, un filtru prin care puterea executivă poate controla justiţia, pentru ca anumite dosare să nu fie rezolvate, aşa cum cer tratatele internaţionale la care România este parte, «într-un termen rezonabil», ci doar atunci când alte interese decât cele ale bunei administrări a justiţiei vor admite aceasta".

Referitor la dispoziţiile art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, se susţine că, reglementând o serie de cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, încalcă prevederile care reglementează atribuţiile Curţii Constituţionale, egalitatea în drepturi şi liberul acces la justiţie, cuprinse în Legea fundamentală. În acest sens se arată că, pentru apărarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, trebuie să existe posibilitatea pentru orice persoană de a se adresa justiţiei, "implicit Curţii Constituţionale", "cu orice excepţie de neconstituţionalitate, şi nu doar cu acelea de care depinde soluţionarea cauzei". De asemenea, în opinia autorului excepţiei, Curtea Constituţională ar trebui, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, să hotărască asupra tuturor excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi nu doar asupra celor care nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Se consideră că, în caz contrar, sunt încălcate şi prevederile constituţionale ce consacră egalitatea în faţa legii, prin crearea unei discriminări faţă de cetăţenii care au beneficiat de reglementarea art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, înainte de modificarea sa prin Legea nr. 138/1997. Sub acelaşi aspect al discriminării create între cetăţeni este criticat şi textul art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, care, anterior modificării prin Legea nr. 138/1997, nu prevedea obligaţia instanţei, în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, de a nu mai sesiza Curtea Constituţională în situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

Judecătoria Braşov consideră că textele de lege criticate sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. În susţinerea acestei opinii arată că stabilirea unor reguli speciale de procedură privind sesizarea organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată "nu este contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, atâta timp cât orice persoană poate adresa o plângere penală organelor abilitate în cazul încălcării drepturilor lor", şi nici nu aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat, respectiv dispoziţiilor constituţionale care consacră supremaţia Constituţiei şi a legilor statului.

Referitor la critica art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 138/1997, instanţa apreciază că "acest text de lege nu are aplicabilitate în speţă, iar soluţionarea cauzei nu depinde de aplicarea acestuia", precum şi faptul că nu contravine nici unei prevederi constituţionale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că dispoziţiile art. 221, 222, 223 şi ale art. 279 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală nu îngrădesc liberul acces la justiţie, întrucât realizarea acestui drept este asigurată prin sesizarea instanţei de judecată de către procuror, prin rechizitoriu. În cazul în care procurorul dă o soluţie de netrimitere în judecată, în temeiul art. 278^1 din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate se poate adresa instanţei de judecată, accesul liber la justiţie fiind pe deplin asigurat. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin aceleaşi dispoziţii legale, a principiului egalităţii în drepturi în faţa legii, se arată că "opţiunea legislativă în reglementarea modalităţii de sesizare a organelor judiciare nu creează un privilegiu ori vreo discriminare între cetăţeni în raport cu vreunul dintre criteriile prevăzute în art. 4 alin. (2) din Constituţie, întrucât stabilirea acestor reguli se întemeiază pe natura infracţiunilor care fac obiectul procesului penal, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor şi cu asigurarea, în toate cazurile, a accesului liber la justiţie [...]".

Totodată se arată că prevederile din Legea nr. 47/1992 criticate de autorul excepţiei nu contravin nici unui text constituţional. Aceste norme reprezintă concretizarea limitelor controlului exercitat de către Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, nefiind de natură să încalce liberul acces la justiţie, câtă vreme Curtea Constituţională nu este instanţă de judecată, ci garantul supremaţiei Legii fundamentale, şi nici principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, deoarece nu creează privilegii sau discriminări.

În concluzie, Guvernul consideră că excepţia este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 209, 221, 222, 223 şi ale art. 279 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală nu încalcă principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi nu conţin elemente care ar putea determina un tratament inegal sau discriminatoriu între părţile care au aceeaşi calitate în procesul penal, fiind aplicabile tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe criterii arbitrare. Totodată se arată că aceste texte de lege nu împiedică accesul liber la justiţie şi nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, se apreciază că este neîntemeiată, întrucât textele criticate nu conţin norme contrare textelor constituţionale invocate.

În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepţia este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Curtea constată că, deşi a fost sesizată în cauză cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 209, 221, 222, 223 şi ale art. 279 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi a prevederilor art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 138/1997, din analiza conţinutului motivării excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie, în ceea ce priveşte textele din Codul de procedură penală criticate, numai art. 279 alin. 2 lit. b) şi c), privind organele cărora li se adresează plângerea prealabilă. În legătură cu dispoziţiile art. 209, privind competenţa procurorului în faza urmăririi, ale art. 221, privind modurile de sesizare a organului de urmărire penală, ale art. 222, care reglementează plângerea, şi ale art. 223, care reglementează denunţul, nu au fost formulate critici de neconstituţionalitate şi, ca atare, nu pot fi reţinute ca obiect al excepţiei.

Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 23 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 au fost modificate prin Legea nr. 232/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 3 iunie 2004, intrată în vigoare după data sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. În prezent, ca urmare a republicării Legii nr. 47/1992, astfel cum a fost modificată, cu renumerotarea textelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, conţinutul normelor criticate de autorul excepţiei este cuprins în art. 29 alin. (1), (3) şi (6) din lege.

Aşa fiind, Curtea urmează a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală şi ale art. 29 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, care au următorul conţinut:

–Art. 279 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală: "Plângerea prealabilă se adresează: [...]

b)organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. a);

c)organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre persoanele arătate în art. 29 pct. 1.";

–Art. 29 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. [...]

(3)Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. [...] (6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Textele constituţionale invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate au următorul conţinut:

–Art. 1 alin. (4) şi (5): "(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.

(5)În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.";

–Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2)Nimeni nu este mai presus de lege.";

–Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2)Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";

–Art. 21 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3)Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";

–Art. 146 lit. d) teza întâi: "Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: [...]

d)hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; [...]".

De asemenea, autorul excepţiei invocă şi încălcarea, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea reţine următoarele:

I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, în motivarea acesteia se susţine, în esenţă, că, prin stabilirea regulii ca, în anumite situaţii, plângerea prealabilă să fie adresată organelor de cercetare penală sau procurorului, respectiv organului competent să efectueze urmărirea penală, iar nu direct instanţei de judecată, aceste texte de lege instituie o discriminare între cetăţeni cu privire la soluţionarea plângerilor penale, îngrădesc liberul acces la justiţie şi încalcă dreptul la un proces echitabil prin prelungirea inutilă a duratei de soluţionare a plângerilor. În consecinţă, se consideră că toate plângerile ar trebui să fie adresate instanţei de judecată. Se mai arată că diferenţa de tratament juridic instituită de dispoziţiile legale criticate, sub aspectul organelor care soluţionează plângerea prealabilă, încalcă şi principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât instituie "un filtru prin care puterea executivă poate controla justiţia".

Examinând aceste susţineri, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, în raport de critici similare, prin Decizia nr. 134/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 29 aprilie 2004, precum şi prin Decizia nr. 229/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iunie 2004. Cu acele prilejuri, respingând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii, întrucât "stabilirea unor reguli speciale de competenţă după calitatea persoanei şi a unor reguli de procedură diferite pentru anumite situaţii nu reprezintă o încălcare, ci o confirmare a principiului egalităţii, care presupune tratamente juridice deosebite pentru situaţii diferite".

Totodată, Curtea a reţinut că aceste dispoziţii legale nu îngrădesc dreptul de acces liber la justiţie, deoarece prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite, semnificaţia prevederilor înscrise în alin. (2) al art. 21 din Constituţie fiind aceea că "legiuitorul nu poate exclude de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.

În sfârşit, prin aceleaşi decizii Curtea a mai statuat că art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală nu contravine dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, drept garantat şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât "nu opresc părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil".

Câtă vreme nu au intervenit elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate sunt valabile şi în prezenta cauză, atât în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, cât şi a prevederilor lit. b) a aceluiaşi alineat, critici fundamentate de autorul excepţiei pe aceleaşi argumente.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei puterilor în stat. Această susţinere, astfel cum a fost argumentată de autorul excepţiei, nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci dă expresie unor presupuneri ale acestuia privind existenţa unor "interese" străine bunei administrări a justiţiei.

De altfel, prin criticile formulate, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine necesitatea unei soluţii legislative diferite de cea instituită prin art. 279 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, arătând că ar fi "mai raţional şi eficient ca toate plângerile [...] să fie adresate instanţelor de judecată pentru a le rezolva, iar instanţele [...] să decidă când să apeleze la efectuarea de cercetări penale acolo unde este cazul". Or, o asemenea problemă nu este de resortul contenciosului constituţional, sub acest aspect Curtea statuând în jurisprudenţa sa faptul că nu se poate substitui legiuitorului pentru modificarea reglementărilor adoptate, întrucât, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este "[...] unica autoritate legiuitoare a ţării".

II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că aceste prevederi legale, care se referă la procedura soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, nu au legătură cu soluţionarea litigiului dintre părţi. În consecinţă, sub acest aspect, excepţia urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) şi alin. (6) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Constantin în Dosarul nr. 3.077/2003 al Judecătoriei Braşov.

2.Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, invocată de acelaşi autor în aceeaşi cauză.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta