Decizie nr. 175 din 4 noiembrie 1999

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. d), ale art. 361 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 45/1993 şi prin Legea nr. 141/1996, ale art. II din Legea nr. 153/1998 pentru modificarea şi completarea Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 şi ale art. 25 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 56/1993, modificat şi completat prin Legea nr. 153/1998, excepţie ridicată de Dumitru Draghin, Ghita Grigorie şi Ionel Zorila în Dosarul nr. 2.954/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

La apelul nominal se prezintă Dumitru Draghin, asistat de avocat Gheorghe Dediu, consilier juridic locotenent-colonel Bujorel Florea, pentru Ministerul Apărării Naţionale şi pentru Spitalul Militar Central, precum şi Ghita Grigorie, Ionel Zorila, Petru Cobzac, Eugen Oprea, Marin Stroe, Gheorghe Popovici, Constantin Copacianu, Gheorghe Popa, Constantin Stanciu, Maria Stan, Ioana Ispas, Ştefan Ungureanu, Ionel Dumitru, Cristian Huza, Corneliu Socoteanu, Dumitru Togui, Maria Gheorghe, Octavian Antonescu, Vasile Samoila, Gherghina Popescu, Aurel Nastalin şi Elena-Olimpia Petrescu, lipsind celelalte părţi faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, avocatul autorului excepţiei, Dumitru Draghin, solicita admiterea excepţiei, considerând ca textele de lege criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, instituind un tratament diferit şi nejustificat faţă de inculpaţi şi o necorelare între modificările procedurii penale şi cele de ordin structural, fiind desfiintata calea de atac a apelului pentru o anumită categorie de persoane. Acesta se referă la Decizia nr. 60/1993 a Curţii Constituţionale şi considera ca, potrivit art. 16 din Constituţie, inculpatii nu pot fi privati de calea de atac a apelului. Mai arata ca în speta inculpatul pe care îl apara este privat nu numai de exercitarea caii de atac a apelului, dar, având gradul de general, este lipsit şi de dreptul de a fi judecat, cel puţin în prima instanţa, de o instanţa militară. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cat cauza dedusă judecaţii priveşte în mod concret aspecte militare (de ordin, de executare), specifice ştiinţei militare. El arata ca este nelogic ca salariaţii civili să fie judecati de instanţe militare, iar generalii, pentru infracţiuni grave ce implica, în esenta, cunoaşterea de către judecători a ştiinţei militare, să fie judecati de o instanţa formată din judecători civili, fie chiar de la Curtea Suprema de Justiţie. În final, solicita admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Ghita Grigorie solicita, de asemenea, admiterea excepţiei, fiind de acord cu argumentele expuse de avocatul Gheorghe Dediu.

Ionel Zorila arata că nu mai are nimic de adăugat şi, pentru argumentele deja prezentate, solicita admiterea excepţiei.

Consilier juridic locotenent-colonel Bujorel Florea, reprezentantul Ministerului Apărării Naţionale şi al Spitalului Militar Central, solicita admiterea excepţiei, apreciind ca textele legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece contravin prevederilor art. 16 referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor şi celor ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, din legea fundamentală. Conform acestor texte generalii, senatorii şi deputaţii, fiind judecati pentru săvârşirea unor infracţiuni de Curtea Suprema de Justiţie, în prima instanţa, sunt privati de un grad de jurisdicţie. Acesta arata ca aceleaşi categorii de persoane nu beneficiază, în urma modificărilor aduse Legii nr. 56/1993 prin Legea nr. 153/1998, de dreptul de a fi judecati de o instanţa militară, incalcandu-se astfel prevederile art. 16 din Constituţie. Mai arata ca judecarea lor de către o instanţa militară nu constituie un privilegiu, fiind nelogic ca alţi salariaţi civili ai Ministerului Apărării Naţionale să fie judecati de instanţe militare, iar generalii să fie judecati de instanţe civile.

Celelalte părţi prezente, fiind intrebate pe rând, declara ca sunt de acord ca punctul lor de vedere să fie expus de Eugen Oprea.

Având cuvântul, Eugen Oprea solicita respingerea excepţiei ca nefondata, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate fiind de fapt o posibilitate pentru inculpaţi de a amana judecarea în fond a cauzei, tergiversarea având ca scop împlinirea termenului de prescripţie de 12 ani şi exonerarea lor de răspundere penală. De asemenea, arata ca inculpatii sunt vinovaţi de moartea copiilor lor şi singura pretentie pe care o au părţile civile este pedepsirea celor vinovaţi.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca nefondata. În acest sens se referă la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, prin care s-a statuat ca liberul acces la justiţie nu înseamnă accesul la toate gradele şi structurile judecătoreşti, ci asigurarea accesului, în condiţii de egalitate, la drepturile procedurale, putând fi stabilite reguli diferite pentru categorii diferite de persoane. Considera că nu sunt incalcate nici prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca noţiunea proces echitabil este privită din punct de vedere al "egalităţii armelor", respectiv al existenţei aceloraşi condiţii de exercitare a căilor de atac. Or, din acest punct de vedere exista proces echitabil pentru ca atât Ministerul Public, părţile civile, cat şi inculpatii au dreptul la exercitarea aceloraşi cai de atac prevăzute de lege. De asemenea, considera că nu a fost încălcat nici alin. 2 al art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru ca în recurs se face un control judiciar amănunţit, examinandu-se atât aspectele de fapt, cat şi cele de drept, recursul având, în acest caz, un efect devolutiv. Referitor la art. II din Legea nr. 153/1998 arata ca acesta nu aduce atingere nici unui principiu constituţional, deoarece nu face nici o discriminare şi nu încalcă principiul liberului acces la justiţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 4 mai 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.954/1998, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor: art. 29 pct. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, potrivit căruia Curtea Suprema de Justiţie judeca în prima instanţa infracţiunile săvârşite de maresali, amirali, generali; art. 361 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, conform căruia nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de Secţia penală şi de Secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie; art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 45/1993 şi prin Legea nr. 141/1996, text care prevede că pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel şi, respectiv, sentinţele pronunţate de Secţia penală şi de Secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie; art. II din Legea nr. 153/1998 pentru modificarea şi completarea Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, conform căruia procesele aflate pe rolul Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie la data intrării în vigoare a acestei legi vor fi judecate de Secţia penală a Curţii; art. 25 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 56/1993, modificată şi completată prin Legea nr. 153/1998, text conform căruia, în prima instanţa, Curtea Suprema de Justiţie judeca procesele penale privind pe maresali, amirali şi generali. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Dumitru Draghin, Ghita Grigorie şi Ionel Zorila.

Autorii excepţiei considera ca dispoziţiile legale menţionate sunt contrare prevederilor constituţionale cuprinse în: art. 16 referitor la egalitatea în drepturi; art. 21 privind accesul liber la justiţie; art. 125 referitor la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti; art. 128 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, aceste texte legale sunt considerate contrare prevederilor art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi referitoare la unicitatea şi egalitatea justiţiei pentru toţi. Se mai susţine ca textele legale criticate aduc atingere drepturilor inculpaţilor sub doua aspecte:

a)privarea lor de dreptul de a exercita toate căile de atac prevăzute de lege;

b)privarea inculpaţilor care au calitatea de militar de dreptul de a fi judecati de o instanţa militară.

Cu privire la privarea de o cale de atac, în motivarea excepţiei se arata ca, potrivit art. 361 şi 385^1 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 45/1993 şi prin Legea nr. 141/1996, cu referire la art. 29 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, sentinta nu poate fi atacată decât cu recurs, în condiţiile art. 29 pct. 2 lit. c) din acelaşi cod, fiind exclusa calea de atac a apelului. Inculpatul Dumitru Draghin, fiind judecat în prima instanţa de Curtea Suprema de Justiţie, datorită calităţii sale de general, este privat de dreptul la calea de atac a apelului. În continuare autorii excepţiei considera ca aceasta exceptare de la calea de atac a apelului pe criteriul competentei personale constituie o discriminare contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, în raport cu prevederile art. 16 din legea fundamentală. Se invoca şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, prin care s-a decis, cu privire la accesul liber la justiţie, ca este de competenţa legiuitorului sa instituie reguli speciale de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul constituţional, câtă vreme se asigura posibilitatea neingradita a celor interesaţi de a se adresa liber justiţiei. De asemenea, în motivarea excepţiilor se face referire şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 14 octombrie 1993, prin care s-a statuat ca este neconstitutionala dispoziţia legală care exclude de la dreptul de a folosi căile de atac o categorie de salariaţi din acelaşi domeniu de activitate, în timp ce pentru ceilalţi este recunoscut acest drept. Autorii excepţiei considera ca instituirea unui tratament diferit în privinta folosirii căilor de atac nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Se mai susţine ca restrangerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi este admisă de Constituţie prin art. 49, numai dacă se face prin lege şi numai dacă se impune din necesitatea apărării anumitor valori, dar nu poate fi bazată pe calitatea persoanei. De aceea, se susţine în continuare în motivarea excepţiei, excluderea caii de atac a apelului pentru anumite categorii de cetăţeni, excludere determinata de calitatea acestora, în procesele penale, prin încălcarea principiului egalităţii, atrage, în opinia autorităţilor excepţiei, neconstituţionalitatea art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 şi a art. 385^1 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală.

Cu privire la art. II din Legea nr. 153/1998 se susţine ca acesta încalcă principiul constituţional al egalităţii, deoarece o anumită categorie de militari nu mai beneficiază de dreptul de a fi judecati de o instanţa militară, deşi cauzele deduse judecaţii au un caracter militar, iar actul de acuzare se întemeiază pe încălcări ale regulamentelor şi ştiinţei militare, ale căror cunoaştere şi aplicare presupun o pregătire specială.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa arata ca aceasta este neîntemeiată sub toate aspectele, astfel:

a)Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. d) şi ale art. 385^1 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, considerate de autorii excepţiei ca fiind contrare prevederilor art. 16, 21, 125 şi 128 din Constituţie, deoarece priveaza pe inculpat de dreptul la calea de atac a apelului, instanţa invoca soluţia adoptată prin Decizia nr. 16 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, prin care Curtea Constituţională a respins o excepţie similară, şi anume cea privind neconstituţionalitatea art. 29 pct. 2 lit. a), a art. 361 alin. 1 lit. c) şi a art. 385^1 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, considerente şi soluţie pe care instanţa le considera aplicabile şi în speta.

b)Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. II din Legea nr. 153/1998 instanţa considera, de asemenea, ca este nefondata, sustinand că nu constituie o încălcare a unor drepturi constituţionale faptul ca legiuitorul a apreciat ca anumite fapte penale comise de o anumită categorie de militari trebuie să fie judecate de instanţe civile şi nu de cele militare, din moment ce în cauza judecata se face după aceleaşi norme de procedura, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, indiferent de calitatea subiectului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a formula şi a transmite punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca excepţia de neconstituţionalitate privind art. 29 pct. 1 lit. d), art. 361 alin. 1 lit. d), art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, art. II din Legea nr. 153/1998 şi art. 25 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 56/1993, republicată, în raport cu art. 16, 21, 125 şi 128 din Constituţie, este neîntemeiată. În acest sens se invoca Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 prin care s-a statuat că nu este contrară principiului egalităţii, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în privinta căilor de atac, câtă vreme se asigura egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestora. Principiul egalităţii nu exclude, ci presupune soluţii diferite pentru situaţii deosebite. De asemenea, se face referire şi la Decizia nr. 16 din 9 februarie 1999 prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 pct. 2 lit. a), a art. 361 alin. 1 lit. c) şi a art. 385^1 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, retinand ca legiuitorul constituant sau cel ordinar a stabilit, prin dispoziţii constituţionale ori egale, regimuri diferite în raport cu natura unor autorităţi şi cu atribuţiile acestora. S-a statuat, de asemenea, ca în considerarea unor situaţii deosebite legiuitorul poate institui reguli speciale de procedura, precum şi modalităţi diferite de exercitare a drepturilor procesuale, accesul liber la justiţie neinsemnand accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusiva a legiuitorului, soluţie ce decurge din chiar dispoziţiile constituţionale invocate, şi anume art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Se mai arata ca în art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se prevede un dublu grad de jurisdicţie. Guvernul retine ca fiind neîntemeiată şi critica adusă prevederilor art. II din Legea nr. 153/1998, conform cărora de la data publicării legii modificatoare procesele aflate pe rolul Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie vor fi judecate de Secţia penală a Curţii, deoarece acest text legal nu încalcă nici unul dintre principiile constituţionale invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. d), ale art. 361 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 45/1993 şi prin Legea nr. 141/1996, dispoziţiile art. II din Legea nr. 153/1998 pentru modificarea şi completarea Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 şi ale art. 25 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 56/1993, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 153/1998.

Art. 29 pct. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993, are următorul cuprins: "Curtea Suprema de Justiţie judeca în prima instanţa: [...] d) infracţiunile săvârşite de maresali, amirali şi generali."

Art. 361 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, are următoarea redactare: "Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: [...] d) sentinţele pronunţate de Secţia penală şi Secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie."

Textul art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993 şi prin Legea nr. 141/1996, prevede că "Pot fi atacate cu recurs: [...] c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

d)sentinţele pronunţate de Secţia penală şi Secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie".

Aceste prevederi legale sunt considerate neconstituţionale de autorii excepţiei, în raport cu dispoziţiile art. 16, 21, 125 şi 128 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru ca limitează liberul acces la justiţie şi încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, prin lipsirea unor categorii de justiţiabili de dreptul de acces la calea de atac a apelului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea retine ca, în privinta criticii referitoare la liberul acces la justiţie, Plenul Curţii Constituţionale a statuat prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 ca liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat ca legiuitorul are competenţa exclusiva de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", şi din cele ale art. 128 din Constituţie, în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În considerentele aceleiaşi decizii se retine că nu poate fi exclusa de la exerciţiul drepturilor procesuale nici o categorie de persoane sau grup social. S-a mai statuat însă ca, în considerarea unor situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut la art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională retine ca legiuitorul poate stabili regimuri diferite de judecată şi de exercitare a căilor de atac pentru militarii care au calitatea de demnitar în raport cu ceilalţi militari. Un astfel de regim special este prevăzut pentru infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi, membri ai Guvernului, maresali, amirali şi generali, precum şi de alte categorii de demnitari. În aceste cazuri trebuie însă să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedură penală, conform cărora "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385^9 , iar instanţa este obligată ca, în afară temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sa examineze întreaga cauza sub toate aspectele".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale şi sub aspectul concordanţei lor cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, Curtea constata ca de fapt textul invocat nu se referă la căile de atac. O astfel de referire se găseşte însă în Protocolul nr. 7 la convenţie, care prevede la pct. 1 dreptul la folosirea căilor de atac, iar la pct. 2 precizează ca acest drept poate face obiectul unor restrangeri prin lege, între altele în cazul în care cel în cauza a fost judecat în prima instanţa de cea mai înaltă jurisdicţie. Asa fiind, dispoziţiile legale criticate, care prevăd dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, nu pot fi considerate ca fiind contrare Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, şi prin Decizia nr. 33 din 4 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 7 mai 1999.

Dispoziţiile art. 385^1 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 16 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, examinând şi constituţionalitatea art. 29 pct. 2 lit. a) şi a art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, a respins excepţia ca fiind neîntemeiată, în raport cu aceleaşi principii şi prevederi ale legii fundamentale cuprinse în art. 16, 21, 125 şi 128, precum şi în raport cu prevederile art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În considerentele acestei decizii Curtea a statuat ca "liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale, pentru situaţii deosebite, şi implica existenta unor proceduri unice chiar şi pentru situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac". S-a considerat, de asemenea, ca egalitatea cetăţenilor nu este incalcata în aceste cazuri "cat timp se asigura egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor, principiul egalităţii neinsemnand uniformitate".

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, aceste considerente îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza, urmând ca excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. d), ale art. 361 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală să fie respinsă.

În privinta excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. 1 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, cu modificările aduse prin Legea nr. 153/1998, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 8 februarie 1999, Curtea Constituţională constata ca aceasta excepţie este, de asemenea, neîntemeiată. Textul de lege menţionat reproduce prevederile art. 29 pct. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, conform cărora Curtea Suprema de Justiţie judeca în prima instanţa procesele penale şi alte cauze prevăzute de lege privind pe maresali, amirali şi generali. Aceste dispoziţii legale nu contravin principiilor constituţionale invocate de autorii excepţiei şi care sunt cuprinse în prevederile art. 16, 21, 125 şi 128 din legea fundamentală, ci, dimpotriva, sunt în deplina concordanta cu acestea. Astfel cum s-a arătat anterior, conform art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Autoritatea legislativă are deci competenţa exclusiva de a stabili procedura de judecată. Nu au fost incalcate nici prevederile art. 128 din Constituţie, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", şi aceasta deoarece, în condiţiile legii (Codul de procedură penală), autorii excepţiei pot exercita calea de atac a recursului. În acest caz, conform art. 385^6 alin. 3, fiind declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 385^9 , iar instanţa este obligată ca, în afară temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de recurent, sa examineze întreaga cauza sub toate aspectele.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea nr. 153/1998 pentru modificarea şi completarea Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, text legal în temeiul căruia de la data publicării legii modificatoare procesele aflate pe rolul Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie vor fi judecate de Secţia penală a acelei curţi, Curtea Constituţională constata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece nu se poate susţine ca textul ar încalcă principiile egalităţii în drepturi, al accesului liber la justiţie ori principiul realizării justiţiei de instanţele judecătoreşti stabilite de lege. Textul legal este necesar pentru ca era firesc ca, în condiţiile în care prin Legea nr. 153/1998 a fost desfiintata Secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie, procesele aflate pe rolul acelei secţii, având exclusiv caracter penal, să fie judecate de Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie.

Nu este justificată nici susţinerea referitoare la încălcarea "dreptului autorilor excepţiei care au calitatea de militari de a fi judecati de o instanţa militară", pentru ca acest drept nu este prevăzut în Constituţie şi nici în Codul de procedură penală, legiuitorul având competenţa în exclusivitate de a stabili procedura de judecată, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie.

Criticile de neconstituţionalitate fiind neintemeiate sub toate aspectele, excepţia urmează să fie respinsă pentru considerentele expuse.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. d), ale art. 361 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^1 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 45/1993 şi prin Legea nr. 141/1996, a dispoziţiilor art. II din Legea nr. 153/1998 pentru modificarea şi completarea Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 şi ale art. 25 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 56/1993, modificată şi completată prin Legea nr. 153/1998, excepţie ridicată de Dumitru Draghin, Ghita Grigorie şi Ionel Zorila în Dosarul nr. 2.954/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 noiembrie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII

CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Marioara Prodan