Decizie nr. 355 din 24 aprilie 2012

Acsinte Gaspar - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Florian în Dosarul nr. 3.043/83/2011 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 709D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.043/83/2011, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Florian în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de corupţie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 şi ale Legii nr. 54/2006 contravin prevederilor constituţionale ale art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor organice cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, ale art. 115 alin. (4)-(6) referitor la situaţiile extraordinare care impun adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, la momentul intrării în vigoare şi la domeniul de reglementare a acestora, ale art. 131 alin. (3) referitor la funcţionarea parchetelor pe lângă instanţe şi la rolul acestora de a conduce şi supraveghea activitatea de cercetare penală şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, deoarece Guvernul a intervenit prin procedura ordonanţelor de urgenţă în domeniul legilor constituţionale şi al celor care privesc regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Nu există niciun dubiu că Ministerul Public face parte din categoria acestor instituţii. Totodată, Guvernul nu se afla într-o situaţie extraordinară care să justifice emiterea actului normativ contestat. Împrejurarea aprobării ulterioare prin lege adoptată cu cvorumul prevăzut în cazul legilor organice nu este de natură a înlătura interdicţia constituţională şi nici de a valida demersul neconstituţional al Guvernului. Totodată, de vreme ce prin emiterea ordonanţei de urgenţă contestate a fost afectat regimul unei instituţii fundamentale a statului, cum este autoritatea judecătorească, este evident că actul a fost adoptat cu înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6).

Totodată, dispoziţiile criticate creează un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public, instituţie care trebuie să funcţioneze unitar şi coerent, pe principiul legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic. Se arată că prin textele criticate nu se creează o direcţie, ci un parchet de sine stătător, sustras ierarhiei constituţionale care trebuie să guverneze Ministerul Public.

De asemenea, cu prilejul votării Legii nr. 54/2006 nu s-a respectat procedura constituţională. Astfel, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. În ziua votării legii, în Camera Deputaţilor au fost prezenţi 242 de deputaţi. După mai multe întreruperi ale şedinţei şi în condiţiile în care în sală mai rămăseseră 135 de deputaţi, s-a trecut la vot. Astfel, legea a fost votată prin ridicarea mâinii şi, fără să numere voturile, preşedintele a constatat că există o singură abţinere, declarând că legea a fost adoptată cu "marea majoritate a celor prezenţi". Prin urmare, în prima Cameră, legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 a fost adoptată în condiţiile în care nu exista cvorum de şedinţă (în prezenţa unui număr de 135 de deputaţi) şi fără să aibă întrunită majoritatea cerută de art. 76 alin. (1).

În ce priveşte dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea afectează prevederile constituţionale ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 - Secretul corespondenţei şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care sunt interpretate ca fiind incidente şi înainte de începerea urmăririi penale împotriva unei persoane.

Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, precum şi ale art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală referitoare la Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, Certificarea înregistrărilor, Alte înregistrări şi Înregistrările de imagini.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor organice cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, art. 115 alin. (4)-(6) referitor la situaţiile extraordinare care impun adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, la momentul intrării în vigoare şi la domeniul de reglementare a acestora, art. 131 alin. (3) referitor la funcţionarea parchetelor pe lângă instanţe şi la rolul acestora de a conduce şi supraveghea activitatea de cercetare penală şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 316 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul că la art. 1 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala Direcţie Naţională Anticorupţie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în alineatele (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.

Totodată, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională Anticorupţie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public, fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public.

Or, ţinând seama de "Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei şi având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia", Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 134/2005, contestată în prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictării actului normativ aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, a statuat că, în accepţiunea acestui text, interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când aceasta menţionează că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă "afectează", dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă prin reglementările pe care le conţin au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin. Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecinţe negative".

Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, definitivă şi general obligatorie şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.

În sfârşit, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia Legea nr. 54/2006 a fost adoptată prin înfrângerea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) prin aceea că în momentul votării nu a fost întrunită majoritatea cerută de textul constituţional, Curtea constată că, potrivit art. 146 din Legea fundamentală, aceasta, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, îşi exercită competenţa în limitele stabilite. Aşa fiind, posibilele neajunsuri referitoare la desfăşurarea şedinţelor celor două Camere ale Parlamentului nu pot fi supuse cenzurii instanţei de contencios constituţional. În ceea ce priveşte fondul acestor critici, Curtea constată că o problemă similară a fost dezlegată cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, când, la pct. I 1.1, a statuat că dintre cvorumul de lucru şi cel de vot numai acesta din urmă este reglementat prin Constituţie şi că "nimic nu împiedică instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât cvorumul de vot". Totodată, Curtea a stabilit că dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin. (2) [devenite, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei, art. 76 alin. (2)] "au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu".

Curtea constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că "nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni".

Totodată, Curtea a arătat că modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.

În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, argumentele şi soluţiile deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de acestea, Curtea mai arată că aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală excedează competenţei sale, instanţele de judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Florian în Dosarul nr. 3.043/83/2011 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 aprilie 2012.

PREŞEDINTE,

Acsinte Gaspar

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru