Decizie nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009

Cu Adresa nr. 51/5.881 din 23 septembrie 2009, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, formulată de un număr de 101 parlamentari, şi anume: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Mihai Banu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Emil Bostan, Viorel Vasile Buda, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Ion Cristian Burlacu, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Cristian Horia, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Aurel Mihai Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Ilie Morega, Dan Ştefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Bogdan Olteanu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Dan Păsat, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Neculai Rebenciuc, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuţ Marian Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Ion Tăbugan, Gheorghe Mirel Taloş, Ioan Timiş, Dina Adriana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga, Mihai Alexandru Voicu, Dumitru Chiriţă, Crin George Laurenţiu Antonescu, Gabriel Berca, Cristinel Marian Bîgiu, Minerva Boitan, Sever Constantin Cibu, Cristian David, Mircea Diaconu, Emilian Valentin Frâncu, Ioan Ghişe, Puiu Haşotti, Paul Ichim, Raymond Luca, Cezar Mircea Măgureanu, Ovidius Mărcuţianu, Teodor Viorel Meleşcanu, Vasile Mustăţea, Vasile Nedelcu, Marius Petre Nicoară, Romeo Nicoară, Mario Ovidiu Oprea, Liviu Titus Paşca, Cornel Popa, Tiberiu Aurelian Prodan, Nicolae Robu, Dan Radu Ruşanu, Cristian George Ţopescu, Varujan Vosganian, Derzsi Akos, Koto Josif, Farkas Anna-Lili, Lakatos Petru, Varga Attila, Mate Andras-Levente, Farago Petru, Peto Csilla-Maria, Palfi Mozes Zoltan, Cseke Attila-Zoltan şi Marton Arpad-Francisc.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 lit. a) raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. J 5.283 din 23 septembrie 2009 şi constituie obiectul Dosarului nr. 7.271A/2009.

În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că "adoptarea acestui act normativ reprezintă o încălcare gravă a art. 117 alin. (2), art. 41 alin. (1) şi (5), a art. 16 alin. (1), a art. 44 din Constituţia României", argumentele fiind grupate după cum urmează:

1.Legea criticată contravine art. 117 alin. (2) din Constituţie, în ceea ce priveşte procedura de înfiinţare a organelor de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor. Se arată în acest sens că legea reglementează înfiinţarea unor noi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale - nominalizate în anexele nr. 1 şi 2 -, fiind instituită în sarcina Guvernului obligaţia de a promova actele normative necesare în termen de 7 zile de la data intrării în vigoare a legii, ceea ce lipseşte de efecte dispoziţiile constituţionale care condiţionează înfiinţarea unor noi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale de existenţa unui aviz al Curţii de Conturi, ca garanţie tehnică în luarea deciziilor politice. Astfel, prin instituirea termenului de 7 zile, analiza Curţii de Conturi "este a priori inferioară acestui termen", iar prin instituirea unei obligaţii de rezultat în sarcina Guvernului, cu stabilirea fără echivoc a organelor de specialitate care vor lua fiinţă, se exclude "a priori ipoteza unui aviz negativ din partea Curţii de Conturi". Emiterea unui astfel de aviz "ar plasa Guvernul în ipoteza încălcării unui act al Parlamentului, situaţie cel puţin anormală, dacă nu vădit neconstituţională şi, în consecinţă, ilegală". Lipsirea de efecte a dispoziţiilor constituţionale privitoare la existenţa acestui aviz prealabil "este o procedură care încalcă în mod vădit litera şi spiritul art. 117 din Constituţie".

Sunt invocate în acest sens şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 16/2007 referitoare la constituţionalitatea Legii privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007, arătându-se că, potrivit interpretării Curţii, competenţele celor două autorităţi - Guvernul şi Parlamentul - sunt delimitate fără echivoc de legiuitorul constituant. Autorităţile administrative autonome pot fi înfiinţate doar de Parlament, prin lege organică, în timp ce înfiinţarea organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor este de competenţa exclusivă a Guvernului, sub condiţia existenţei unei baze legale şi a avizului Curţii de Conturi. Baza legală este dată de Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, iar în ceea ce priveşte avizul Curţii de Conturi, potrivit interpretării unanime a doctrinei, acesta are caracter conform, ceea ce presupune obligativitatea atât în a-l obţine, cât şi în a-i respecta conţinutul. Aşa fiind, înfiinţarea de organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, fără a se fi solicitat acest aviz, încalcă prevederile art. 117 din Constituţie.

Solicitarea avizului menţionat, anterior emiterii hotărârilor Guvernului de înfiinţare a noilor persoane juridice, dar ulterior reglementării instituite prin legea atacată, este irelevantă, întrucât decizia înfiinţării acestor organe a fost deja luată, Guvernul având obligaţia punerii în aplicare a legii.

2.Dispoziţiile art. 17-22 din lege, care stabilesc regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, încalcă prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 din Constituţie. Astfel, art. 17 din lege limitează dreptul la muncă, "condiţionând continuarea raporturilor de muncă sau impunând încetarea forţată a raporturilor de muncă, pornind de la un criteriu profund discriminatoriu: nivelul pensiei nete aflate în plată". Se arată că "nu poţi stabili ca o persoană care a contribuit mai mult la fondul de pensii, fiindcă (cel puţin prezumat) a muncit mai mult, să fie privată, pe acest motiv, de plată pensiei pentru o anumită perioadă de timp". Mai mult, diminuarea veniturilor pentru persoanele care sunt deja în această situaţie încalcă dreptul la proprietate privată al acestor persoane, în ceea ce priveşte suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii (Cauza Buchen contra Cehiei, 2002).

3.Dispoziţiile art. 6 din cap. II al legii - "Măsuri de reorganizare a unor autorităţi şi instituţii publice" încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece criteriile de concediere minimale prevăzute de acestea [de exemplu, cel prevăzut la art. 6 alin. (6) lit. e) din lege] "reprezintă discriminări pe bază de venituri, respectiv de vârstă, între salariaţii aflaţi, din punctul de vedere al raporturilor de muncă, în aceeaşi situaţie juridică".

4.Dispoziţiile art. 10 din cap. III al legii - "Măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar" încalcă prevederile art. 41 alin. (1) şi (5) din Constituţie, referitoare la dreptul la muncă şi la convenţiile colective de muncă. Astfel, acest text de lege prevede obligaţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de a diminua cheltuielile de personal cu 15,5% lunar, în perioada octombrie-decembrie 2009, prin aplicarea mai multor măsuri, dintre care prima vizează acordarea personalului de "zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare". Această prevedere contravine principiului libertăţii absolute a dreptului la muncă şi încalcă obligativitatea convenţiilor colective în vigoare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului, cu Adresa nr. I 771 din 13 octombrie 2009, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin care arată că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii sunt următoarele:

Legea criticată lipseşte de efecte dispoziţiile art. 117 alin. (2) şi (3) din Constituţie, deoarece instituie un termen de 7 zile în care se supun aprobării actele normative privind înfiinţarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului şi, de asemenea, instituie o obligaţie de rezultat în sarcina Guvernului, stabilind fără echivoc organele de specialitate care vor lua astfel fiinţă, ceea ce exclude a priori ipoteza unui aviz negativ din partea Curţii de Conturi.

Prevederile art. 10 din lege încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (5) din Constituţie, referitoare la dreptul la muncă şi la caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, în sensul că obligă angajaţii la o conduită în afara prevederilor legale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 17-22 din lege, se arată că încalcă prevederile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 44 din Constituţie, deoarece condiţionează continuarea raporturilor de muncă sau impun încetarea forţată a acestora, pornind de la un criteriu profund discriminatoriu - nivelul pensiei nete aflate în plată. Stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără discriminări, întrucât nu se poate stabili ca o persoană care a contribuit mai mult la fondul de pensii să fie privată, pe acest motiv, de plată pensiei pentru o anumită perioadă de timp. În plus, diminuarea veniturilor pentru persoanele care sunt deja în această situaţie încalcă dreptul la proprietate privată al acestor persoane, în ceea ce priveşte suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, în conformitate cu art. 18 alin. (1) din lege.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/6.853/E.B. din 9 octombrie 2009, punctul său de vedere prin care apreciază că sesizarea este neîntemeiată. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii sunt următoarele:

Cu privire la critica de neconstituţionalitate a procedurii de înfiinţare a anumitor organe de specialitate, Guvernul arată că legea ce face obiectul criticii de neconstituţionalitate a fost edictată cu respectarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea fundamentală. Art. 5 din lege prevede că înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea entităţilor rezultate din reorganizare se reglementează prin hotărâre a Guvernului. Reorganizarea efectivă şi înfiinţarea, dacă este cazul, a unui organ de specialitate în subordinea Guvernului sau a unui minister, condiţiile concrete, structura instituţiilor rezultate, numărul şi categoriile de posturi ale fiecărei instituţii sunt stabilite prin hotărâri ale Guvernului subsecvente acestei legi.

Aşadar, prin lege se decide asupra oportunităţii restructurării unor instituţii, iar implicaţiile financiare, rezultate din reglementarea aspectelor organizatorice ale înfiinţării unei instituţii, sunt soluţionate prin hotărârea Guvernului subsecventă. În consecinţă, Guvernul trebuie să solicite, în condiţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, avizul Curţii de Conturi asupra proiectului de act normativ prin care este înfiinţată entitatea şi în care sunt reglementate aspectele economico-financiare ce permit examinarea acestuia din perspectiva competenţelor conferite Curţii de Conturi de textul constituţional.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17-22 din lege, prin raportare la art. 41 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi art. 44 din Constituţie, se consideră că este neîntemeiată, precizându-se că legea supusă criticii de neconstituţionalitate nu instituie o interdicţie, ci reglementează condiţiile în care poate fi cumulată pensia cu salariul. În plus, măsura instituită de textele criticate are o aplicare generală, fiind incidentă atât în ceea ce priveşte beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă. Legea limitează posibilitatea de a cumula două categorii de venituri în baza unui criteriu obiectiv, folosit ca termen de referinţă şi în legislaţiile altor state europene (cuantumul pensiei nete). Pentru ca acest termen de referinţă să nu fie variabil şi să se creeze, în mod nejustificat, un regim diferenţiat, este folosit ca reper unic de stabilire a pensiei nete de referinţă nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, stabilit anual, prin lege. Aşadar, "sistemul de plafonare a cumulului instituit de lege respectă principiul egalităţii de tratament, aplicându-se în mod nediferenţiat persoanelor aflate în condiţii similare, respectiv persoanelor ce depăşesc un anumit cuantum al pensiei".

Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 10 din lege, se apreciază că aceasta este, în principiu, inadmisibilă, întrucât autorii sesizării nu au precizat niciun motiv de ordin juridic care să o justifice, încălcând astfel dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora orice sesizare adresată Curţii Constituţionale trebuie motivată, simpla invocare a unui articol din Constituţie neputând fi calificată ca o motivare a criticii de neconstituţionalitate. În subsidiar, se arată că dispoziţiile criticate instituie obligaţia ordonatorilor de credite de a diminua cheltuielile de personal, prevăzându-se în acest scop o serie de măsuri alternative, tipul de măsură şi modalitatea de aplicare fiind stabilite în mod concret şi individualizat cu acordul salariatului, după consultarea sindicatelor sau a reprezentanţilor salariaţilor. Prevederile art. 10 din lege, deşi au ca efect limitarea exerciţiului dreptului la muncă, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 41, întrucât măsurile instituite au fost reglementate cu respectarea condiţiilor consacrate prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală. Restrângerea exerciţiului dreptului are ca unic scop evitarea riscului iminent al instabilităţii economice a ţării, iar limitarea vizează exerciţiul dreptului, nu substanţa acestuia. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, stabilitatea economică este subsumată conceptului de siguranţă naţională, temei constituţional pentru limitarea unor drepturi consacrate de Legea fundamentală. Prin măsurile propuse se urmăreşte apărarea ordinii publice, salvgardarea funcţionării instituţiilor statului fiind o condiţie obligatorie pentru protejarea ordinii publice.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 6 din lege prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie, se apreciază că este neîntemeiată. Criteriile enumerate la art. 6, fără a fi discriminatorii, instituie un regim de protecţie suplimentară a anumitor categorii de personal, protecţie ce este necesară tocmai în considerarea poziţiei sociale vulnerabile a acestora în raport cu ceilalţi angajaţi.

Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a transmis punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, adoptată de Parlament în temeiul art. 114 din Constituţie, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate.

Obiectul sesizării, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 15 septembrie 2009. Nu a fost depusă moţiune de cenzură, astfel încât, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţie, "proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat".

Examinând obiecţiile de neconstituţionalitate formulate, prevederile legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale incidente, Curtea Constituţională constată următoarele:

1.Primul punct al sesizării priveşte legea în ansamblul său şi, în special, art. 3 lit. d) şi art. 5 din cap. II - "Măsuri de reorganizare a unor autorităţi şi instituţii publice", cu raportare la pct. 2, 37 şi 49 din anexa nr. 1 şi pct. 1, 6 şi 29 din anexa nr. 2 ale aceleiaşi legi, apreciate de autorii sesizării ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă", întrucât, prin procedura de angajare a răspunderii Guvernului, s-a adoptat o lege prin care se înfiinţează astfel de organe de specialitate, fără să existe avizul Curţii de Conturi.

Analizând dispoziţiile art. 114 din Constituţie, în temeiul cărora a fost adoptată legea criticată, se constată că acestea nu prevăd condiţii exprese privitoare la proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea - nici sub aspectul domeniului de reglementare, nici al structurii, aspect reţinut de altfel şi de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006). Câtă vreme legiuitorul constituant nu a înţeles să facă distincţie, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile şi conţinutul proiectului de lege. Nicio normă constituţională nu împiedică aşadar Guvernul să promoveze, pe această cale, un proiect de lege prin care să reorganizeze organele de specialitate din subordinea sa, dacă aceasta este măsura pe care o consideră vitală pentru realizarea programului său de guvernare şi dacă apreciază că numai printr-un act cu forţa juridică a legii îşi poate atinge obiectivele.

Examinarea cap. II din lege - "Măsuri de reorganizare a unor autorităţi şi instituţii publice", care cuprinde textele indicate în mod expres de autorii sesizării, în lumina dispoziţiilor cap. I - "Dispoziţii generale", oferă explicaţia acestei opţiuni, determinată în mod evident de un context intern şi internaţional care a impus o astfel de reacţie din partea Guvernului: criza economică şi onorarea obligaţiilor rezultate dintr-o serie de acorduri internaţionale.

Prin conţinutul şi motivaţia lor, măsurile reglementate de cap. II al legii nu constituie acte de înfiinţare a unor organe de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor, aşa cum fără temei se arată în sesizare, ci acte de reorganizare a unor autorităţi şi instituţii publice, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare şi al asigurării unei conduceri generale mai eficiente a administraţiei publice.

Modalităţile de reorganizare sunt prevăzute de art. 3 din lege, respectiv:

a)desfiinţarea autorităţii sau instituţiei publice, ca urmare a comasării prin absorbţie, şi preluarea activităţii acesteia de către o altă autoritate sau instituţie publică existentă;

b)desfiinţarea autorităţii sau instituţiei publice, ca urmare a comasării prin absorbţie, şi preluarea activităţii acesteia de către un compartiment nou-înfiinţat în cadrul altor autorităţi sau instituţii publice;

c)desfiinţarea autorităţilor sau instituţiilor publice, ca urmare a comasării prin fuziune şi constituirea unei noi persoane juridice;

d)desfiinţarea unei autorităţi sau instituţii publice, ca urmare a divizării, şi preluarea activităţii acesteia de către două sau mai multe entităţi existente sau care iau astfel fiinţă;

e)reducerea de posturi din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;

f)schimbarea regimului de finanţare a unor autorităţi sau instituţii publice, prin virarea veniturilor încasate la bugetul de stat şi finanţarea cheltuielilor de la bugetul de stat.

Astfel cum rezultă din anexele nr. 1 şi 2 ale legii, aceste măsuri privesc 74 de instituţii şi autorităţi publice înfiinţate prin lege, ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi ordonanţă a Guvernului, precum şi un număr de 50 de instituţii şi autorităţi publice înfiinţate prin hotărâre a Guvernului - aflate fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. Examinând modul concret de reorganizare, prezentat punctual în anexe, se constată că în cazul a 65 de autorităţi din cele 124 supuse reorganizării, măsura priveşte reducerea de posturi.

Legea ce face obiectul sesizării reprezintă, prin urmare, o lege-cadru, menită să imprime un caracter unitar reformei instituţionale iniţiate de Guvern. Nu există nicio normă constituţională care să interzică Parlamentului să legifereze în acest domeniu, după cum nu există nicio normă constituţională care să prevadă obligativitatea avizului Curţii de Conturi în această situaţie.

Dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, invocat ca temei al criticilor de neconstituţionalitate, vizează etapa punerii în executare a dispoziţiilor legii-cadru, prin acte proprii ale Guvernului (ministerelor), aşa cum de altfel chiar legea criticată o prevede, în art. 5 alin. (1), după cum urmează: "Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea, atribuţiile structurilor sau, după caz, ale entităţilor rezultate din reorganizarea autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi alte aspecte determinate de aplicarea măsurilor de reorganizare se reglementează prin hotărâre a Guvernului". Faptul că a fost stabilit, în alin. (5) al aceluiaşi articol, un termen scurt - "7 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi" - pentru supunerea spre aprobare Guvernului a hotărârilor privind entităţile rezultate din reorganizarea autorităţilor şi instituţiilor publice, se înscrie între măsurile destinate a asigura celeritatea reformei instituţionale, în scopul reducerii efectelor crizei economice şi a îndeplinirii obligaţiilor ce rezultă din acordurile internaţionale arătate în art. 2 din aceeaşi lege. Legalitatea actelor subsecvente legii criticate nu poate face obiectul controlului exercitat de Curtea Constituţională, ci a celui exercitat de instanţele judecătoreşti, potrivit competenţei acestora.

În concluzie, prin legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate nu sunt eludate dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, întrucât avizul Curţii de Conturi prevăzut de acest text constituie o condiţie de legalitate, de rang constituţional, pentru actele proprii ale Guvernului (ministerelor) adoptate în temeiul art. 117 alin. (2) din Constituţie, care nu poate fi convertită, pe cale de interpretare, într-o condiţie de constituţionalitate a legii-cadru în temeiul căreia urmează să fie emise actele Guvernului la care acest text constituţional face referire.

2.Cap. IV din legea supusă controlului instituie măsuri cu privire la regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare. Prevederile art. 17-22 din acest capitol încalcă, în opinia autorilor sesizării, prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 din Constituţie.

Examinând textele de lege criticate, precum şi cap. IV al legii, în ansamblul său, Curtea constată mai întâi că acestea nu pot viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituţie.

Astfel, Legea fundamentală stabileşte în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcţii publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind exprimarea opţiunii cu privire la suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării funcţiei, în condiţiile art. 18-20 din legea criticată, este incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale arătate. Ca urmare, numai în măsura în care reglementarea prevăzută în cap. IV al legii nu se referă la aceste categorii de persoane, soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale.

În ceea ce priveşte această soluţie legislativă, se constată că, prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, pronunţându-se asupra unei soluţii similare celei prevăzute de prezenta lege, Curtea a statuat că, prin instituirea unei obligaţii de a opta între pensie şi venitul obţinut din salarii, se "afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41". În temeiul art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie, Curtea Constituţională a constatat cu acel prilej că "prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituţionale, deoarece afectează drepturile fundamentale menţionate [...]", statuând, totodată, că "Guvernul nu este împiedicat să promoveze, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale amintite [...], a principiilor neretroactivităţii legii, nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi a celorlalte norme şi principii prevăzute de Constituţie, măsurile necesare cu privire la cazurile şi condiţiile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate din muncă".

Potrivit art. 17 alin. (1) teza întâi din legea criticată, "beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate [...]". Curtea constată că legea stabileşte regula potrivit căreia persoanele care realizează venituri salariale sau asimilate salariilor, potrivit legii, din exercitarea unei activităţi în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula aceste venituri cu pensia, ai cărei beneficiari sunt în cadrul sistemului public de pensii sau sistemelor neintegrate sistemului public. Veniturile salariale sau cele asimilate acestora pot fi realizate ca urmare a exercitării unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii.

Teza a doua a alin. (1) al art. 17 coroborată cu art. 18 din lege instituie excepţia de la regula cumulului, stabilind că, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, persoana cumulardă sau care devine cumulardă are obligaţia de a-şi exprima în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, pe de o parte, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, pe de altă parte. Prin urmare, legea oferă persoanelor care au calitatea de pensionari cumularzi sau care devin pensionari cumularzi dreptul de a opta între continuarea activităţii în baza contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau a actului de numire şi, deci, a realiza venituri salariale sau asimilate acestora, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire.

Autorii criticii de neconstituţionalitate consideră că prevederile art. 17 din lege sunt potrivnice art. 16 din Constituţie, întrucât criteriul care stă la baza interdicţiei de a cumula îl reprezintă valoarea pensiei nete la care pensionarul cumulard are dreptul. Se susţine că stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări. Se constată, prin urmare, că ceea ce determină critica textelor legale nu este interdicţia cumulului în sine în cazurile prevăzute de art. 17 alin. (1) teza a doua, ci nivelul pensiei până la care se poate cumula şi peste care nu mai este permis acest cumul. Sub acest aspect, Curtea a statuat că: "Nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament [...] să aibă o raţiune licită." (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Mai mult, în jurisprudenţa constantă a Curţii s-a apreciat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Cu privire la stabilirea nivelului pensiei nete până la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, Curtea constată că acesta respectă condiţiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justă şi echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. În ceea ce priveşte proporţionalitatea între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, se observă că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea prezentului act normativ, scopul acestuia este combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească", datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională". Această situaţie a impus "adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale". Una dintre măsurile reglementate de legiuitor o constituie restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite două condiţii: angajator este o autoritate sau instituţie publică centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, sau o regie autonomă, societate naţională, companie naţională sau societate comercială la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, pe de o parte, şi nivelul pensiei nete depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altă parte. Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De altfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională şi cu alte ocazii (de exemplu prin deciziile nr. 358 din 30 septembrie 2003 sau nr. 4 din 18 ianuarie 2000), soluţia legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional.

Pentru considerentele arătate, Curtea constată că dispoziţiile cap. IV din lege sunt constituţionale în măsura în care acestea nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie.

3.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (6) din lege, se susţine că încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece criteriile de concediere minimale prevăzute de acestea "reprezintă discriminări pe bază de venituri, respectiv de vârstă, între salariaţii aflaţi, din punctul de vedere al raporturilor de muncă, în aceeaşi situaţie juridică".

Dispoziţiile art. 6 alin. (6) din cap. II al legii - "Măsuri de reorganizare a unor autorităţi şi instituţii publice" au următorul cuprins:

(6)În absenţa criteriilor stabilite potrivit alin. (5), la aplicarea măsurii de încetare a raporturilor de muncă sau, după caz, de serviciu, se vor avea în vedere următoarele criterii minimale:

a)dacă sunt îndeplinite condiţiile de pensionare, prevăzute de lege;

b)calificativul obţinut la ultima evaluare a performanţelor profesionale individuale, realizată în condiţiile legii;

c)existenţa unor sancţiuni disciplinare, aplicate în condiţiile legii;

d)măsura să afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreţinere;

e)dacă măsura ar afecta 2 soţi care lucrează în aceeaşi unitate, desfacerea contractului de muncă sau, după caz, raportului de serviciu al soţului care are venitul cel mai mic;

f)măsura să afecteze în ultimul rând familiile monoparentale care au în îngrijire copii, întreţinătorii de familie, precum şi salariaţii bărbaţi sau femei care au cel mult 5 ani până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

g)alte criterii stabilite de legi speciale, dacă este cazul.

Alin. (5) al aceluiaşi articol are următorul cuprins:

(5)Încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu ale personalului, ca urmare a reorganizării potrivit prezentei legi, se face cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte şi a prevederilor legale privind protecţia socială, pe baza criteriilor stabilite între conducerea autorităţii sau instituţiei publice şi reprezentanţii salariaţilor sau, după caz, ai sindicatelor, în termen de maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a actelor normative prevăzute la art. 5 alin. (1)-(4).

Din examinarea dispoziţiilor criticate se constată că acestea reglementează criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la încetarea raporturilor de muncă sau, după caz, de serviciu, în scopul asigurării unui regim juridic de protecţie salariaţilor care ar urma să fie disponibilizaţi. Criteriile astfel instituite sunt, în esenţă, cele prevăzute de Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, care stabileşte, în art. 81 alin. (2), că: "La luarea măsurii de desfacere a CIM pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului vor fi avute în vedere următoarele criterii minimale:

a)dacă măsura ar putea afecta doi soţi care lucrează în aceeaşi unitate, se desface contractul de muncă al soţului care are venitul cel mai mic, fără ca prin aceasta să se poată desface contractul de muncă al unei persoane care ocupă un post nevizat de reducere;

b)măsura să afecteze, mai întâi, persoanele care nu au copii în întreţinere;

c)măsura să afecteze numai în ultimul rând pe femeile care au în îngrijire copii, bărbaţii văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, pe întreţinătorii unici de familie, precum şi pe salariaţii, bărbaţi sau femei, care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor."

Prin instituirea unor asemenea criterii nu se încalcă principiul egalităţii în faţa legii, deoarece categoriile de salariaţi vizate prin măsurile de protecţie au o situaţie specială în raport de ceilalţi salariaţi, în sensul că aceştia ar fi mai afectaţi sau ar găsi mai greu un loc de muncă în cazul încetării raporturilor de muncă. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că "o măsură de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situaţii specifice, a egalităţii cetăţenilor, care ar fi afectată în lipsa ei". (Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996); "principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine". (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). Această interpretare a principiului egalităţii în drepturi este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat, de principiu, că dreptul la exerciţiul tuturor libertăţilor garantate de Convenţie, fără discriminare, este de asemenea transgresat atunci când, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situaţii sunt în mod sensibil diferite (Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, 2000). În acord şi cu această jurisprudenţă, Curtea constată că textul de lege criticat este constituţional.

4.Cât priveşte dispoziţiile art. 10 din cap. III al legii - "Măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar", acestea contravin, în opinia autorilor sesizării, principiului libertăţii absolute a dreptului la muncă şi încalcă obligativitatea convenţiilor colective în vigoare.

Curtea constată că prevederile legale criticate stabilesc obligaţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare, de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, printr-o serie de măsuri, prevăzute la art. 10 alin. (1) din lege, printre care şi cea menţionată de autorii sesizării, măsuri a căror modalitate de aplicare "se stabileşte cu acordul salariatului, după consultarea organizaţiilor sindicale sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor". Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "În lipsa acordului sau în cazul în care, ca urmare a opţiunii exprimate de salariat, nu se poate asigura continuitatea serviciului de interes public, intervalul şi numărul de zile libere, precum şi reducerea programului se stabilesc de conducătorul instituţiei publice, astfel încât să nu fie efectuate mai mult de 4 zile libere într-o lună, iar diminuarea salariului să nu depăşească nivelul prevăzut la alin. (1)". Obligaţia şi măsurile astfel instituite sunt determinate de necesitatea "încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de criză economică, în perioada octombrie-decembrie 2009".

În argumentarea criticilor formulate, autorii sesizării pornesc de la premisa absolutizării dreptului la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie - Munca şi protecţia socială a muncii. Or, atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente sau situaţii, cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Examinând dispoziţiile criticate, prin raportare la prevederile art. 53 din Legea fundamentală, care stabilesc condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea constată că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe care acestea o reglementează îndeplineşte condiţiile impuse de textul constituţional. Astfel, măsura de restrângere este prevăzută prin lege, vizează exerciţiul dreptului, iar nu substanţa acestuia, este determinată de o situaţie de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării, şi implicit, securitatea naţională.

Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajaţi ai autorităţilor şi instituţiilor publice, este temporară (priveşte lunile octombrie-decembrie 2009), rezonabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, unele dintre acestea prevăzute în cuprinsul aceleiaşi legi, determinate de aceeaşi cauză şi având aceeaşi finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică. Diminuarea rezonabilă şi cu caracter temporar a salariului personalului unităţilor bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat în această perioadă constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajaţi, compatibilă cu Legea fundamentală.

Pentru motivele arătate, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, întrucât textul constituţional nu exclude posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

Se impune subliniat însă faptul că de esenţa legitimităţii constituţionale a restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi este caracterul excepţional şi temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ca excepţie, dacă nu există o altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluţii pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică şi socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege. Dimpotrivă, eventuala intervenţie legislativă în sensul prelungirii acestei măsuri poate determina efecte contrarii celor vizate, în sensul tulburării bunei funcţionări a instituţiilor şi autorităţilor publice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

Cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional este constituţională în măsura în care prevederile cap. IV din lege nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 4 noiembrie 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent-şef,

Marieta Safta

*

OPINIE SEPARATĂ

1.Reglementarea prevăzută ca o lege este în realitate o sumă de reglementări privind diverse domenii care nu au legătură între ele, sub niciun aspect, conţinând materii diferite, cum ar fi: autorităţi publice, salarizări bugetare, competenţe ale unor persoane juridice, reorganizarea acestora, pensii şi salarii, probleme de mediu înconjurător, societăţi comerciale, mediul de afaceri, mediul agricol şi activităţi agricole, încheind cu cap. IX - Dispoziţii finale, care în 13 articole, cu puncte şi subpuncte, modifică şi abrogă zeci de acte normative.

De aceea, socotim că nu doar întregul pachet legislativ nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 114 din Constituţie, ci chiar această reglementare nu poate constitui un proiect de lege unitar. Reglementarea este eterogenă şi confuză, iar înainte de a fi adoptată de Parlament nu îndeplinea condiţiile unui proiect de lege, prevăzut de art. 114 din Constituţie, asupra căruia Guvernul să-şi poată asuma răspunderea.

În aceste condiţii, sesizarea trebuia admisă şi legea declarată neconstituţională.

2.Cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate a unor articole din lege, ne vom opri exemplificativ doar asupra unora dintre acestea. Astfel, art. 3 prevede modurile de reorganizare a autorităţilor publice, agenţii guvernamentale, care duc la desfiinţarea unora şi înfiinţarea altora. Conform art. 117 alin. (2) din Constituţie, Guvernul şi ministerele nu pot înfiinţa aceste persoane juridice de specialitate, în subordinea lor, decât cu avizul Curţii de Conturi.

Înfiinţarea unor astfel de organe, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la lege, presupune, după cum bine arată autorii sesizării, îndeplinirea de către Guvern a unei obligaţii de rezultat. Această obligaţie nu se poate realiza, în opinia noastră, decât obţinând în prealabil avizul Curţii de Conturi; în alte condiţii, reglementarea nu produce efecte juridice, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie.

În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 16/2007, care a statuat că, în timp ce art. 116 din Constituţie consacră principiile de organizare a autorităţilor administraţiei centrale de specialitate, regulile după care se înfiinţează astfel de entităţi sunt stabilite de prevederile art. 117 alin. (2) din Constituţie.

Potrivit art. 11 din lege, munca suplimentară, nemaifiind retribuită, nici în cazul în care nu se poate compensa cu timp liber, devine obligatorie şi gratuită, textul fiind neconstituţional pentru că instituie munca forţată. Or, potrivit art. 42 alin. (1) din Constituţie, munca forţată este interzisă.

Rezolvările date în prevederile cap. IV privind pensia şi salariul sunt, de asemenea, neconstituţionale, încălcând drepturi fundamentale prevăzute în Constituţie (art. 47 şi, respectiv, art. 41).

Astfel, pensia este plătită în conformitate cu contribuţiile depuse de angajat pe durata cât şi-a desfăşurat activitatea (cel puţin 25 sau 30 de ani), din bugetul asigurărilor sociale de stat, şi nu de la bugetul anual de stat. Pensia este un drept fundamental, garantat în întregime, potrivit art. 47, şi se datorează pentru munca trecută.

Salariul constituie retribuţia angajatului pentru munca prezentă, datorată de către angajator, deci şi de către stat în această calitate, şi nu are nicio legătură cu pensia, care se acordă pentru o muncă efectuată în timp până la vârsta pensionării. Munca trecută care este plătită din bugetul asigurărilor sociale de stat nu vine în concurs cu munca prezentă pentru care salariatul primeşte o retribuţie lunară de la bugetul de stat, aflându-se în succesiune, şi nu în concurs.

Cumularea lor nu poate fi afectată sub nicio formă, pensia fiind un drept câştigat şi nicio reglementare legală nu-l poate înlătura.

Prin aceste reglementări se limitează şi dreptul la muncă, condiţionând continuarea raporturilor de muncă sau chiar dispunând încetarea forţată a acestora pornind de la un criteriu discriminatoriu, şi anume nivelul pensiei nete aflate în plată. Aceasta contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Nu se poate stabili ca o persoană care a contribuit mai mult la fondul de pensii să fie privată pe acest motiv de plată integrală a pensiei, în caz contrar fiind sancţionată cu desfacerea contractului de muncă, sancţiune ce s-ar adăuga celor prevăzute de Codul muncii.

Se încalcă, de asemenea, şi dispoziţiile art. 44 din Constituţie, în ceea ce priveşte suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul de creanţă este ocrotit în egală măsură ca şi dreptul de proprietate. Deşi Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 375/2005 în sensul că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, acesta poate avea loc cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament să aibă o raţiune licită.

Constatăm că această reglementare nu se aplică tuturor cetăţenilor fără nicio discriminare şi nu are o raţiune licită.

Nici măcar sub aspectul oportunităţii o astfel de reglementare nu-şi găseşte aplicarea, întrucât motivarea că bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat sunt degrevate de cheltuieli suplimentare este o motivare neserioasă, dacă avem în vedere că numărul persoanelor aflate în această situaţie este foarte mic.

Judecător,

prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader

Judecător,

Puskas Valentin Zoltan