Decizie nr. 325 din 25 iunie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Elena Popescu în Dosarul nr. 877/105/2012 al Tribunalului Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 238D/2013.

La apelul nominal se prezintă partea Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, prin consilierul juridic Gabriela Cîrstea. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Casei de Asigurări de Sănătate Prahova, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate nu instituie privilegii ori discriminări între persoane aflate în situaţii asemănătoare, procentajul de contribuţie la asigurările sociale de sănătate de 6,5 aplicat asupra veniturilor fiind unic pentru toţi contribuabilii. Ceea ce diferă sunt doar cuantumurile veniturilor. De asemenea, arată că instituirea unui prag minim al contribuţiei nu este aplicabilă doar în ipoteza textului de lege criticat, ci şi asiguraţilor care se încadrează în ipoteza art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile de lege criticate sunt o expresie a principiilor contributivităţii şi solidarităţii care stau la baza sistemului de asigurări sociale de sănătate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 877/105/2012, Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Excepţia a fost ridicată de Elena Popescu cu prilejul soluţionării unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect cererea de anulare a deciziilor nr. 6.078 din 23 septembrie 2011 şi nr. 46.659 din 1 noiembrie 2011, emise de Casa de Asigurări de Sănătate Prahova.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 sunt contrare art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât prevăd că persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor datorează o contribuţie la sistemul de asigurări sociale de sănătate care nu poate fi mai mică decât cea calculată în funcţie de salariul minim brut pe ţară. Astfel, contribuţia calculată în acest mod depăşeşte chiar şi de cinci ori suma pe care ar fi datorat-o potrivit veniturilor reale obţinute din închirierea imobilului aflat în proprietate personală. În acelaşi sens, arată că textul de lege criticat, contrar principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale, impune o contribuţie egală atât pentru persoanele care obţin venituri din cedarea folosinţei bunurilor într-un cuantum egal cu cel al salariului minim brut pe ţară, cât şi pentru cele care realizează venituri mai mici.

Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate nu creează un tratament juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie şi nici nu ignoră principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate sunt aplicabile fără criterii arbitrare tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei prevăzute în cuprinsul acestora. Referitor la valoarea contribuţiei datorate în temeiul art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.394/2010. Totodată, aminteşte deciziile nr. 335/2011, nr. 35/2012 sau nr. 262/2012, prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la caracterul obligatoriu al contribuţiilor la sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, aşa cum au fost modificate prin art. I pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010.

Textul de lege criticat are următoarea redactare:

–Art. 257 alin. (2) lit. f): "Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: [...]

f)veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit, numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a)-d), alin. (2^1) şi (2^2) şi art. 213 alin. (2) lit. h), dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar."

Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat este contrar următoarelor prevederi din Constituţie: art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011, a statuat că "dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aşa cum au fost modificate de art. I pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei minime la fondul de asigurări sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar."

Cele reţinute prin decizia amintită nu au îndepărtat soluţia legislativă criticată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, care este nemulţumit de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, contribuţia minimă datorată se stabileşte în funcţie de salariul de bază minim brut pe ţară, iar nu de veniturile reale obţinute, care, în situaţia sa, sunt mai mici faţă de această valoare, încălcându-se astfel principiile constituţionale ale aşezării juste a sarcinii fiscale şi al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Faţă de aceste critici, Curtea reţine că Legea nr. 95/2006 a instituit un sistem care să permită populaţiei accesul la serviciile medicale, acces condiţionat însă de plată unei contribuţii către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aşa cum prevede art. 208 alin. (3) lit. f) din actul normativ amintit. Totodată, Legea nr. 95/2006 prevede că întreaga societate trebuie să contribuie la efortul protejării sănătăţii populaţiei, în temeiul principiului solidarităţii şi al subsidiarităţii consacrat de art. 208 alin. (3) lit. b) din această lege. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, că "obligativitatea asigurării şi a contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem, anume cel al solidarităţii. Astfel, datorită solidarităţii celor care contribuie, acest sistem îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minim de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate". Toate acestea reprezintă, de fapt, "o expresie a prevederilor constituţionale care reglementează ocrotirea sănătăţii şi a celor care consacră obligaţia statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor".

Având în vedere aceste principii, legiuitorul a instituit obligaţia asiguraţilor de a contribui cu o cotă unică, nediferenţiată, de 6,5% din veniturile realizate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aşa cum prevede art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, stabilind, totodată, excepţii de la această obligaţie pentru anumite categorii de persoane care în mod obiectiv se află în situaţia de a nu putea contribui, aşa cum sunt persoanele încadrate în ipoteza art. 213 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul aceloraşi principii însă, legiuitorul a stabilit şi un prag minim al contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de stat, respectiv cel calculat la valoarea salariului minim brut pe ţară, lunar, prag aplicabil atât în ipoteza dispoziţiilor de lege criticate, cât şi în ipoteza art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006. Ca şi în cazul cotei de 6,5% din veniturile realizate, pragul minim are aceeaşi valoare pentru toţi contribuabilii prevăzuţi în norma art. 257 alin. (2) lit. b) şi f) din Legea nr. 95/2006.

Analizând, în continuare, prevederile constituţionale în raport cu care se invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993 şi Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, a statuat că "fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze [...] pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni". Prin urmare, "aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora."

Faţă de cele arătate, Curtea constată că obligaţia de contribuţie la Fondul naţional unic al asigurărilor sociale de sănătate cu minimum o cotă de 6,5% asupra valorii salariului minim brut pe ţară, lunar, contribuţie datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun impozitului pe venit este prevăzută prin lege, respectiv prin dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006.

Totodată, impunerea obligaţiei de a plăti această contribuţie minimă este justificată, aşa cum s-a reţinut mai sus, de principiile obligativităţii şi solidarităţii ce reprezintă temeiul sistemului asigurărilor sociale de sănătate potrivit Legii nr. 95/2006, fiind rezonabil ca persoanele care beneficiază de serviciile acestui sistem să contribuie la finanţarea acestora şi să participe, în acelaşi timp, la cheltuielile ce asigură accesul la aceste servicii medicale şi pentru categoriile sociale care, în mod obiectiv, nu pot contribui.

În acelaşi timp, Curtea constată că obligaţia de contribuţie minimă la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate nu instituie o sarcină disproporţionată în raport cu veniturile asupra cărora se calculează această contribuţie, de vreme ce este raportată la unul dintre cele mai mici repere obiective pe care legiuitorul le-ar fi putut avea în vedere, respectiv valoarea unui salariu minim brut pe ţară, lunar.

Pe de altă parte, contribuţia minimă prevăzută la art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 nu poate fi privită ca fiind disproporţionată în raport cu scopul urmărit, respectiv acela de a asigura accesul la pachetul de servicii medicale oferit de sistemul public al asigurărilor sociale de sănătate, dacă este avut în vedere că, în temeiul acesteia, asiguratul are dreptul de a beneficia de toate serviciile şi tratamentele enumerate în capitolul III "Servicii medicale suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate" al titlului VIII "Asigurările sociale de sănătate" al Legii nr. 95/2006.

În sfârşit, Curtea constată că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 instituie un prag minim al contribuţiei unic, ce se aplică fără privilegii ori discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.

Este adevărat că, în măsura în care impune aplicarea unui tratament juridic egal persoanelor aflate în situaţii identice, principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor justifică şi uneori chiar impune instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii diferite şi că, aplicând acest raţionament, s-ar putea susţine că persoanele care realizează venituri mai mici decât cuantumul unui salariu minim brut pe ţară sunt defavorizate în raport cu cele care realizează veniturile prevăzute de art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 într-un cuantum cel puţin egal cu această valoare sau mai mare. Cu toate acestea, Curtea are în vedere că, în ceea ce priveşte obligaţia de contribuţie criticată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta reprezintă efortul financiar minim pe care o persoană trebuie să-l facă pentru a avea acces la serviciile medicale, legiuitorul fiind liber, potrivit competenţelor stabilite de art. 61 din Constituţie, să stabilească cuantumul acestei contribuţii atât timp cât, aşa cum am arătat, aceasta este prevăzute prin lege, este rezonabilă şi nu creează o sarcină disproporţionată în raport cu veniturile asupra cărora se calculează contribuţia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Popescu în Dosarul nr. 877/105/2012 al Tribunalului Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a sesizat Curtea Constituţională, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii trebuia admisă în parte pentru următoarele motive:

Considerăm că prin sintagma "dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar" aduce atingere art. 56 alin. (2) din Constituţia României.

Prin sintagma din articolul criticat pe cale de excepţie se reglementează faptul că persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală şi alte venituri care se supun impozitului pe venit datorează şi o contribuţie de 6,5% la asigurările sociale de sănătate - CASS, suma minimă asupra căreia ar urma să se aplice acest procent fiind invariabil salariul minim brut pe ţară.

Cu alte cuvinte, legiuitorul instituie obligaţia plăţii CASS-ului la un nivel minim, indiferent de cuantumul sumelor încasate de contribuabil. Sancţiunea care se aplică este executarea silită a acestor sume de către organele fiscale, după emiterea deciziei de impunere, iar nu simpla pierdere a calităţii de asigurat, care oricum operează automat, prin neplata sumelor datorate.

Curtea s-a mai pronunţat asupra acestor aspecte dintr-o altă perspectivă şi într-o altă speţă (prin Decizia nr. 335 din 10 martie 2011) şi a stabilit că textul este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că valoarea contribuţiei minime nu poate fi mai mică decât "cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar". Legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica textul criticat, iar în speţa actuală se critică însăşi raportarea contribuţiei la salariul minim brut pe ţară în condiţiile în care sumele realizate de contribuabil sunt mai mici decât acest salariu.

Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nesocoteşte principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale, consacrat de art. 56 alin. (2) din Constituţie.

Astfel, este în mod vădit contrar acestui principiu ca persoanele care realizează venituri mai mici decât salariul minim brut pe ţară să plătească sume egale cu sumele plătite de cele care realizează acest venit, deoarece ar putea exista situaţii când acestea ar fi forţate să plătească sume şi din alte surse financiare dacă venitul realizat este mai mic decât 6,5% din salariul minim brut. Cu alte cuvinte, o persoană care, de exemplu, are o creaţie intelectuală pentru care primeşte lunar mai puţin de 6,5% din salariul minim brut pe ţară, spre deosebire de una care nu realizează acest tip de activitate deloc, va fi obligată să plătească suplimentar diferenţa de contribuţie din alte surse.

Este admisibil ca statul, prin lege, să impună cetăţenilor săi să contribuie cu impozite şi taxe la cheltuielile publice, pe principiul solidarităţii, dar, astfel cum a reţinut şi Curtea în deciziile sale, "aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale a acestora" iar "fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze... pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni". Faţă de aceste criterii, se poate observa cu uşurinţă că legiuitorul nu a ţinut cont de capacitatea contributivă a celor care realizează venitul supus impozitării şi nici nu a aşezat sarcina proporţional asupra veniturilor acestora.

Or, dacă în materie de taxe se poate accepta ca suma stabilită de legiuitor să aibă un cuantum minim, deoarece taxele se plătesc pentru un serviciu la care cetăţeanul apelează dacă apreciază necesar (de exemplu, taxele de timbru, taxele notariale etc.), în materia impozitelor (astfel cum a devenit şi CASS-ul în urma evoluţiilor legislative din ultimii ani, deoarece se datorează pe toate veniturile supuse impozitării şi se execută silit de organele fiscale, fără ca acesta să fie doar o contraprestaţie pentru un serviciu public, astfel cum era instituită această contribuţie la momentul consacrării sale în legislaţie) nu este admisă o diferenţiere de o asemenea manieră care nu are la bază venitul realizat, ci un plafon minim lunar prestabilit de legiuitor, care să poată depăşi chiar venitul realizat.

Aceasta, deoarece nu este echitabil ca o persoană care realizează venituri din anumite activităţi cu un cuantum sub salariul minim brut pe ţară să plătească aceeaşi sumă cu titlu de contribuţie la asigurările de sănătate cu cele care realizează venituri peste nivelul acestei sume, ba chiar să plătească sume suplimentare din propriul buget pentru simplul motiv că realizează un oarecare venit lunar (mai mic decât cuantumul contribuţiei obligatorii lunare), spre deosebire de cele care nu realizează niciun fel de venit de acelaşi tip şi, în consecinţă, nu plătesc o astfel de contribuţie.

Având în vedere cele de mai sus, textul este parţial neconstituţional în privinţa sintagmei "dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară".

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru