referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil
Dosar nr. 457/1/2024
| Judecător Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Trănica Teau | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ștefan Ioan Lucaciuc | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Carmen Sandu Necula | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Simona Maria Zarafiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| George Bogdan Florescu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Adina Oana Surdu | - judecător la Secția a II-a civilă |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 457/1/2024 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de domnul judecător Marian Budă, președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
a)În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, intervenția instanței în contractul dintre părți, ca urmare a manifestării impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), se realizează la momentul apariției evenimentului de impreviziune (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală) sau la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului/dare în plată sau la momentul pronunțării instanței asupra echilibrării contractului;
b)În situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza încă de la momentul apariției impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), vor fi supuse echilibrării și prestațiile executate după acel moment, raportat la prevederile art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016;
c)În situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, prestațiile deja executate în stare de impreviziune, respectiv peste pragul instituit de prezumția legală, sunt considerate câștigate contractului, sau instanța trebuie să țină cont de acestea în situația în care este chemată să dispună echilibrarea contractului și eventual să găsească modalități suplimentare de echilibrare a contractului pe lângă cea a stabilirii unui curs valutar mediu;
d)În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin (4) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, în situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, reducerea soldului creditului ar putea reprezenta o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte numai pentru viitor.
După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat, președintele completului, domnul judecător Marian Budă, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 15 noiembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 20.740/325/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 457/1/2024.
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 77/2016.
Articolul 4[...]
(1^1)Reprezintă impreviziune:
a)pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit;
b)pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. [...]
(4)Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale.
Articolul 970
Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 1.271
(1)Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.
(2)Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
a)adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b)încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
(3)Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b)schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c)debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d)debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, contestatoarea instituție bancară a solicitat în contradictoriu cu intimatul persoană fizică ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016 și, pe cale de consecință, să se dispună repunerea părților în situația anterioară emiterii notificării contestate.
Intimatul persoană fizică a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin cea din urmă solicitând echilibrarea și continuarea contractului de credit, după cum urmează: de la data depunerii notificării, conversia ratelor de plată rămase în moneda națională la cursul de schimb valutar în valoare de 3,4642 lei, curs BNR al CHF existent la data survenirii evenimentului imprevizibil de majorare CHF cu 52,6 % față de cursul inițial (1 CHF = 2.2701 lei la 27 mai 2008), cu consecința efectuării pe viitor a plăților aferente rambursării creditului prin raportare la valoarea CHF de la momentul survenirii impreviziunii, respectiv la valoarea de 3,4642 lei și emiterea unui nou grafic de rambursare care să respecte aspectele solicitate; ca efect al echilibrării contractului de credit, s-a solicitat și reducerea pe viitor a soldului creditului cu 40% sau cu o sumă echivalentă cu valoarea tuturor plăților (principal, dobândă, comisioane etc.) efectuate de împrumutat peste valoarea cursului valutar de la momentul survenirii impreviziunii, respectiv peste valoarea cursului valutar majorat cu 52,6% (3,4642 lei) de la momentul primei majorări și până la implementarea definitivă a soluției de echilibrare, precum și emiterea unui nou grafic de rambursare care să respecte aspectele solicitate.
În situația respingerii cererii reconvenționale și a contestației, intimatul a solicitat darea în plată a imobilului ce face obiectul garanției reale imobiliare a contractului de credit garantat cu ipotecă imobiliară.
Prin Sentința civilă nr. 25.291 din 14 decembrie 2022, Judecătoria Timișoara a respins ca neîntemeiată contestația formulată de creditoare, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul persoană fizică, a dispus adaptarea contractului de credit încheiat de părți în sensul că toate ratele și sumele care vor fi datorate în temeiul contractului, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, să fie calculate prin raportare la un curs CHF stabilit ca media aritmetică dintre valoarea cursului LEU-CHF la data încheierii contractului de credit, 11 martie 2008, respectiv 2,3521 lei pentru 1 CHF, și valoarea cursului afișat de BNR la data scadenței fiecărei plăți și a respins în rest cererea reconvențională.
În motivare, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de art. 4 și 5 din Legea nr. 77/2016, astfel încât se impune respingerea contestației formulate. Odată verificată condiția impreviziunii, nu există niciun impediment pentru a proceda la adaptarea contractului, soluție menită să distribuie în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor și care se materializează prin ajustarea prestațiilor contractuale sau a modalității de executare, în condițiile în care chiar debitorii au preferat soluția adaptării, nefiind demonstrată existența unei imposibilități vădite de continuare a acestuia. Adaptarea va interveni doar pentru viitor, respectiv de la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat cazul de impreviziune, nu și pentru trecut, aceasta fiind și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât contestatoarea, cât și intimatul, iar în cadrul soluționării acestor căi de atac s-au dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și suspendarea cauzei.
Din interpretarea art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere și jurisprudența instanței supreme, rezultă că sunt instituite următoarele condiții cumulative de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de pronunțare a unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege o chestiune de drept, respectiv:
a)existența unei cauze aflate în curs de judecată;
b)cauza să fie soluționată în ultimă instanță;
c)cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
d)ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
e)chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;
f)Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât dosarul are ca obiect contestație împotriva notificării de dare în plată, formulată în baza Legii nr. 77/2016, se află în curs de judecată în apel pe rolul Secției a II-a civile din cadrul Tribunalului Timiș, învestit să o soluționeze potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, cauza urmând a fi soluționată în ultimă instanță. Astfel, în materia în care a fost declanșată această procedură judiciară, hotărârea pronunțată de prima instanță este supusă numai apelului, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 coroborat cu art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunțată de tribunal va fi definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod.
Este întrunită și condiția privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, în soluționarea apelurilor tribunalul trebuind să răspundă criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1^1) și alin. (4) din Legea nr. 77/2016 raportat la dispozițiile art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, luând în considerare și jurisprudența Curții Constituționale a României în această materie (Decizia nr. 623/2016, Decizia nr. 62/2017, Decizia nr. 95/2017, Decizia nr. 415/2018, Decizia nr. 731/2019, Decizia nr. 431/2021 și Decizia nr. 432/2021).
Totodată, s-a reținut că, pentru sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept care necesită a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.
Având în vedere și întâlnirea președinților secțiilor specializate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, care a avut loc în perioada 16-17 septembrie 2021 la Constanța, instanța de sesizare a apreciat că există impreviziune din momentul îndeplinirii condițiilor obiective și subiective, astfel cum au fost identificate de instanța de contencios constituțional, cu luarea în considerare a principiului general al echității.
Prin urmare, așa cum se reține chiar în deciziile nr. 623/2016 și 62/2017, „odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții“.
Din punct de vedere temporal, tocmai pentru restabilirea unui echilibru efectiv și plenar al contractului, obligația părților de a renegocia contractul se naște la data survenirii riscului supraadăugat.
Însă măsurile de adaptare a contractului, stabilite de părți, ca urmare a unui proces de negociere, ori de instanța sesizată în temeiul Legii nr. 77/2016, nu pot fi aplicate retroactiv, astfel cum rezultă cu claritate din deciziile Curții Constituționale, prestațiile executate rămânând câștigate contractului.
De aceea, sintagma „pentru viitor“ se referă la un moment ulterior celui la care se produce riscul supraadăugat, respectiv data la care debitorul invocă impreviziunea în mod efectiv (data transmiterii notificării potrivit art. 5 din Legea nr. 77/2016, dacă debitorul recurge la o acțiune în temeiul acestui act normativ, respectiv data formulării cererii de chemare în judecată, dacă adaptarea este solicitată în cadrul unei acțiuni de drept comun).
S-a considerat, așadar, că efectele măsurilor de adaptare a contractului nu se pot produce în funcție de parcursul și durata procesului inițiat (de la data pronunțării hotărârii în primă instanță), ci operează potrivit criteriului obiectiv al inițierii demersului judiciar.
În contextul celor enunțate, instanța de trimitere a reținut că textele de lege nu sunt suficient de clare în a statua dacă prestațiile executate în stare de impreviziune, respectiv peste pragul instituit de prezumția legală, de la momentul intervenirii impreviziunii și până la momentul notificării de dare în plată, sunt considerate câștigate contractului sau instanța trebuie să țină cont și de acestea în situația în care este chemată să dispună echilibrarea contractului și eventual să găsească modalități suplimentare de echilibrare a contractului pe lângă cea a stabilirii unui curs valutar mediu, cum ar fi reducerea soldului creditului. Nu este suficient de clar dacă această reducere ar putea reprezenta o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte numai pentru viitor.
Referitor la condiția noutății chestiunii de drept, aceasta este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, ci și în situația unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.
În ambele cazuri este necesar să nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare și aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor analizate și existența unei practici a instanțelor naționale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.
Prin urmare, nu prezintă relevanță că reglementarea actuală a art. 4 alin. (1^1) și alin. (4) din Legea nr. 77/2016 a intrat în vigoare în anul 2020, întrucât instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent asupra problemelor de drept menționate, devenind actuală aplicarea normelor juridice.
Se constată că nu s-a conturat o orientare certă și consistentă a practicii către o anumită interpretare și aplicare a normei din perspectiva chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării. Se poate vorbi, astfel, despre o practică în curs de formare, ce justifică declanșarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, este întrunită și cerința de admisibilitate privind noutatea.
Cea din urmă condiție este, de asemenea, îndeplinită, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept și nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare având ca obiect această chestiune de drept.
Instanța de sesizare a apreciat că textele de lege supuse interpretării nu sunt suficient de clare, fiind astfel necesară interpretarea lor de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Astfel, sintagma „pentru viitor“ se referă la un moment ulterior celui la care se produce riscul supraadăugat, respectiv data la care debitorul invocă impreviziunea în mod efectiv, acest moment putând fi reprezentat de data transmiterii notificării potrivit art. 5 din Legea nr. 77/2016, dacă debitorul recurge la o acțiune în temeiul acestui act normativ (cum este cazul și în prezenta speță), respectiv de data formulării cererii de chemare în judecată, dacă adaptarea este solicitată fie în cadrul unei acțiuni de drept comun, fie pe cale reconvențională în cadrul contestației formulate de bancă, ultima posibilitate fiind legală și admisibilă, astfel cum rezultă și din Decizia Curții Constituționale nr. 431 din 17 iunie 2021.
Intimatul a apreciat că se impune stabilirea momentului de la care instanța învestită cu o procedură de adaptare poate interveni asupra contractului, cunoscând că pragul de impreviziune a fost reglementat abia în anul 2020, și dacă noțiunea de „echilibru“ vizează stabilirea unui curs valutar mediu sau instanța poate stabili și un alt remediu de echilibrare a contractului.
Contestatoarea a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât chestiunile de drept a căror interpretare se solicită au fost deja tranșate prin deciziile nr. 431 din 17 iunie 2021 și nr. 623 din 25 octombrie 2016 ale Curții Constituționale.
Din punctele de vedere și hotărârile înaintate, într-o primă orientare (majoritară, covârșitoare și bogată), s-a apreciat că intervenția instanței în contractul dintre părți, ca urmare a manifestării impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală) se realizează la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului/dare în plată, deoarece acesta este momentul la care debitorul a apreciat că a intervenit o criză a contractului. Abia după ce debitorul și-a exercitat opțiunea de a se prevala de normele de protecție ale legii se poate modifica raportul juridic dintre părți.
În acest sens sunt hotărârile înaintate de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, Judecătoria Sectorului 2, Judecătoria Sectorului 3, Judecătoria Sectorului 4, Judecătoria Sectorului 5, Judecătoria Sectorului 6, Tribunalul Călărași, Judecătoria Buftea, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Alba, Tribunalul Constanța, Judecătoria Constanța, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Focșani, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Judecătoria Focșani, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, Tribunalul Botoșani și punctele de vedere teoretice înaintate de Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Judecătoria Bolintin-Vale, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Specializat Argeș, Curtea de Apel Pitești și Curtea de Apel Târgu Mureș.
Într-o a doua opinie, izolată, s-a arătat că intervenția instanței se produce de la momentul pronunțării instanței/data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, această orientare întâlnindu-se în practica înaintată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă (Decizia nr. 349/2022 de la 26 ianuarie 2022), Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Judecătoria Videle, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Constanța (sentințele civile nr. 1.353 din 16 februarie 2022 și 526 din 20 ianuarie 2023), Judecătoria Galați (sentințele nr. 4.377/2023 din 6 octombrie 2023, nr. 4.669/2023 din 23 octombrie 2023, nr. 4.987/2023 din 8 noiembrie 2023 și nr. 75/2024 din 22 ianuarie 2024) și punctul de vedere teoretic înaintat de Judecătoria Piatra-Neamț.
Într-o a treia orientare s-a considerat că instanța va da curs cererii de adaptare a contractului de la data introducerii cererii de chemare în judecată, în acest sens pronunțându-se Curtea de Apel Bacău (Decizia nr. 441/2020), Curtea de Apel Iași, Judecătoria Sectorului 1 (Sentința civilă nr. 5.868/2022 din 29 iunie 2022, Tribunalul Specializat Argeș (deciziile nr. 550 din 4 decembrie 2023 și 57 din 5 februarie 2024) și Curtea de Apel Pitești (Decizia nr. 376/A-COM din 27 octombrie 2023).
Din punctele de vedere teoretice exprimate de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vaslui și Judecătoria Galați reiese și o a patra opinie potrivit căreia intervenția instanței în contractul dintre părți, ca urmare a manifestării impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), se realizează la momentul apariției evenimentului de impreviziune (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală).
Referitor la prestațiile deja executate în stare de impreviziune, înainte de momentul înregistrării notificării debitorului, într-o opinie, s-a apreciat că sunt considerate câștigate contractului, iar instanța nu va ține cont de acestea. Măsurile de adaptare a contractului stabilite de către instanță nu pot fi aplicate retroactiv, iar sintagma „pentru viitor“ trebuie să aibă în vedere data formulării notificării, întrucât acesta este momentul la care debitorul invocă în mod efectiv intervenirea impreviziunii, efectele măsurii de adaptare a contractului neputându-se produce în funcție de durata demersului judiciar inițiat (în acest sens, considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 paragraful 98 și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017 paragraful 49).
În acest sens s-au exprimat Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Piatra-Neamț, Tribunalul București, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța, Curtea de Apel Galați, Judecătoria Galați, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Focșani, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Tribunalul Iași, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Târgu Mureș.
Corelativ acestei opinii, s-a arătat că instanța trebuie să țină cont de acestea în situația în care este chemată să dispună echilibrarea contractului și eventual să găsească modalități suplimentare de echilibrare a contractului pe lângă cea a stabilirii unui curs valutar mediu.
A fost exprimată și opinia în sensul că prestațiile executate după momentul apariției impreviziunii nu sunt câștigate contractului, acestea urmând a fi avute în vedere la echilibrarea contractului (Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și de contencios administrativ și fiscal).
În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte pentru viitor este stabilizarea cursului valutar, iar nu reducerea soldului creditului, în cazul în care nu are loc o schimbare a monedei în care a fost acordat creditul. Adaptarea contractului afectat de impreviziunea valutară trebuie să urmărească, în primul rând, înlăturarea riscului valutar, ca tip de risc financiar la care este expus consumatorul care contractează un credit în monedă străină, și, subsecvent, ajustarea obligației debitorului, pentru înlăturarea onerozității excesive. Această adaptare urmărește exclusiv înlăturarea riscului valutar viitor, iar nu înlăturarea onerozității excesive a obligației cauzate de materializarea riscului valutar în trecut. Reducerea soldului nu reprezintă o modalitate de echilibrare a contractului, soluția optimă fiind aceea ca ratele ulterioare să fie achitate raportat la cursul valutar de la momentul încheierii contractului, la care se adaugă un procent de 52,6% având în vedere și faptul că orice creștere peste acest prag [art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016] este prezumată absolut de legiuitor ca fiind o împrejurare care face mult prea oneroasă executarea obligațiilor pentru debitori.
A fost exprimată și opinia că reducerea soldului creditului ar putea reprezenta, la rândul ei, o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte pentru viitor, în acest sens pronunțându-se Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Tribunalul București, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Brăila, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Pitești.
Curțile de apel Brașov, Cluj, Craiova și Timișoara nu au identificat jurisprudență și nu au comunicat niciun punct de vedere.
Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 77/2016, atât în ansamblu, cât și asupra unor articole din cuprinsul acesteia, după cum urmează:
–Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017;
–Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017;
–Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018;
–Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020;
–Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021;
–Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021.
La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi relevantă următoarea hotărâre:
–Decizia nr. 81 din 5 decembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.945/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2023.
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestora, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Pentru declanșarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
–chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;
–chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Evaluând elementele sesizării, constată că doar o parte din condițiile de admisibilitate sunt întrunite. Concret, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, precum și cea referitoare la relația de dependență dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită și rezolvarea pe fond a litigiului.
Astfel, Tribunalul Timiș este legal învestit cu soluționarea apelurilor declarate împotriva unei sentințe pronunțate în cadrul contestației formulate de creditor în condițiile art. 7 alin. (1)-(3) din Legea nr. 77/2016, prin care s-au constatat îndeplinite cerințele impreviziunii și s-a dispus adaptarea judiciară a contractului de credit. Potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materia Legii nr. 77/2016. În consecință, este evident că titularul sesizării va pronunța o hotărâre definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în jurisprudența sa constantă, că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății. Din această perspectivă, constată că prin apelul formulat de consumator se critică, între altele, soluția instanței de fond de adaptare a contractului, care nu a ținut cont de sarcina deja suportată de debitor subsecvent intervenirii noilor împrejurări, respectiv de prestațiile executate după data intervenției impreviziunii. Prin urmare, este îndeplinită și condiția de admisibilitate constând în relația de dependență între problema de drept ce se cere a fi lămurită și dezlegarea pe fond a litigiului.
În privința condiției referitoare la existența unei probleme de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept“. În doctrină, s-a arătat, însă, că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.
În același timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în mod constant, în jurisprudența dezvoltată, că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019).
Pentru a evalua condiția dificultății problemei de drept ce face obiectul sesizării, urmează a prezenta contextul legislativ și factual ce a generat-o. Dificultățile în abordarea situației juridice și economice a creditelor acordate consumatorilor în monedă străină, cu precădere în franci elvețieni, a determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 77/2016 și proiectul de Lege privind conversia (de modificare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori). Ambele legi au fost supuse controlului de constituționalitate. Drept urmare, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea Constituțională a calificat ca fiind parțial neconstituțională Legea nr. 77/2016, statuând că, prin acest act normativ, legiuitorul a intenționat să facă aplicarea instituției impreviziunii în ce privește contractele de credit încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 și a consolidat conceptul de impreviziune din perspectiva dispozițiilor relevante și a principiilor cuprinse în Codul civil din 1864.
În ce privește cel de al doilea proiect de act normativ, Legea conversiei creditelor în valută, prin Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate și, făcând trimitere la argumentele reținute în decizia anterioară, a arătat că instanțele judecătorești au competența și obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile existenței acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci elvețieni cunoaște un remediu judiciar viabil. Potrivit instanței de contencios constituțional, intervenția asupra contractului poate viza fie încetarea executării sale, fie adaptarea sa noilor condiții, cu efecte juridice doar pentru viitor, adaptarea putându-se efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate stabili, „curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei“ (paragraful 49).
Fără a aduce în discuție opiniile doctrinare și controversele pe care atât Legea nr. 77/2016, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 le-au generat (a se vedea, în acest sens, „Credite pentru consumatori. Provocări legislative și tensiuni constituționale românești“, Editura Solomon, 2017, pag. 2-111, prof. univ. dr. Marian Nicolae), constată că, în condițiile sus-arătate, s-a recunoscut aplicabilitatea impreviziunii valutare la contractele de credit încheiate sub imperiul Codului civil de la 1864 și s-au instituit principalele repere ale acestei instituții. Acestea, potrivit Curții Constituționale, sunt „decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică“. În acest context, instanțele au fost învestite cu cereri având ca obiect aplicarea mecanismului impreviziunii valutare, deși intervenția judiciară în contract nu se fundamenta pe texte de lege, ci pe principii de drept, iar instituția impreviziunii nu era asimilată de jurisprudență, nici măcar în aplicarea Codului civil actual.
Legea nr. 77/2016 a fost modificată și completată prin Legea nr. 52/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, reglementându-se, pe calea unei definiții legale, o prezumție absolută de impreviziune, pe care instanțele judecătorești trebuie să o aplice, nemaiavând ele însele competența de a decide dacă și în ce măsură fluctuația valutară poate fi calificată drept risc supraadăugat.
Această lege de modificare și completare a Legii nr. 77/2016 a fost, la rândul ei, supusă controlului de constituționalitate. Instanța de contencios constituțional a pronunțat Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) și (4), ale art. 5 alin. (3) și (3^1), ale art. 7 alin. (4) și (5^1) și ale art. 8 alin. (5) tezele a doua și a treia din Legea nr. 77/2016, precum și a Legii nr. 52/2020.
Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării de față, respectiv impreviziunea valutară, Curtea Constituțională a statuat că „o fluctuație majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situație de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situație continuă, să aibă o anumită constanță în timp și să reflecte o dezechilibrare majoră a prestațiilor părților, cu consecința antrenării unei obligații mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părțile contractante“ (paragraful 30 din decizia sus-arătată). Instanța de contencios constituțional a apreciat că legiuitorul a identificat, în mod corect, în procesul de reexaminare a legii, după pronunțarea Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, punctul de echilibru între dreptul de proprietate al debitorului și al creditorului, ținând cont de criteriile consistenței valorice și persistenței temporale a fluctuației.
Aceste decizii ale Curții Constituționale au deschis calea intervenției judiciare pentru impreviziune în contractele de credit în monedă străină încheiate cu consumatorii, ceea ce a reprezentat o adevărată provocare lansată judecătorului român. În acest context, instanțele au fost obligate să evolueze de la rolul lor tradițional, de interpret al textului contractual care încorporează voința părților, la cel de redactor al unui mecanism contractual menit să asigure o alocare judiciară postfactuală a riscului.
În cadrul acestui demers, instanțele au fost abilitate să stabilească în ce măsură adaptarea contractului trebuie să se limiteze la acele obligații devenite exigibile după notificarea formulată de debitor, potrivit legii speciale, Legea nr. 77/2016, sau după formularea cererii de chemare în judecată, pe calea dreptului comun, după caz. S-a pus problema de a ști dacă instanța poate să țină cont în soluția de adaptare de sarcina suportată deja de debitor subsecvent intervenirii noilor împrejurări, calificate de legiuitor ca dezechilibrând contractul. Astfel, dacă debitorul a continuat executarea contractului după acest moment, valoarea prestațiilor executate care corespund acelei părți a creșterii excesive care a fost redistribuită în sarcina creditorului poate să fie compensată cu obligațiile de plată nescadente, întrucât data de referință a operării conversiei trebuie să fie data intervenției impreviziunii, iar nu data cererii debitorului de revizuire a convenției?
Răspunsul la această întrebare nu poate să fie facil, câtă vreme instanțele trebuie să aplice și prevederile legale referitoare la prescripție. Nu în ultimul rând, setul consistent și cvasiomogen de contracte de credit în care consumatorii au invocat impreviziunea, potrivit jurisprudenței verificate, sunt încheiate în perioada anilor 2008-2010, în franci elvețieni. În atare situație, data intervenției impreviziunii, potrivit definiției legale ce instituie o prezumție absolută, este mult anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 52/2020. Așadar, judecătorul învestit cu cererea de revizuire judiciară a convenției trebuie să procedeze la o lectură constituțională a legii sus-menționate, atunci când i se solicită constatarea condițiilor impreviziunii, ca fapt juridic în sens restrâns.
Prin urmare, chestiunea de drept relevată de instanța de trimitere este categoric dificilă, câtă vreme adaptarea contractului de credit afectat de impreviziunea valutară reprezintă un demers fundamentat nu pe textele normative ale Codului civil din 1864, ci pe principiile dreptului civil și pe criterii avansate de doctrină. Avem în vedere faptul că prevederile art. 1.271 din Codul civil, deși invocate de titularul sesizării de față, nu sunt incidente raportului juridic. Este adevărat că și instanța de contencios constituțional oferă unele repere de principiu referitoare la revizuirea judiciară a contractelor de credit afectate de impreviziune, ce pot fi avute în vedere, față de efectul general obligatoriu pe care Curtea Constituțională însăși îl atașează deciziilor sale, nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, indiferent de tipurile de decizii pronunțate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 206/2013, Decizia nr. 874/2018). Însă, și în atari condiții, problema de drept rămâne dificilă, multe aspecte rămânând a fi clarificate exclusiv în practica judiciară.
Deși se observă că este îndeplinită condiția dificultății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, constată însă că nu se verifică și condiția noutății acesteia.
Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei probleme de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare. Așa cum instanța supremă a decis în jurisprudența sa, în lipsa unei definiții a noutății chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015).
În acest sens s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.
Totodată, s-ar putea impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, a unei norme mai vechi (o așa-zisă reevaluare a interpretării normei).
În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare.
Ceea ce este însă important de reținut este faptul că sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost anterior dedusă judecății.
Conform unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.
În cauza de față, din consultarea practicii judiciare transmise de curțile de apel rezultă că instanțele au pronunțat numeroase hotărâri cu privire la problema de drept supusă analizei. Chiar dacă s-a conturat o practică judiciară neunitară, nu trebuie ignorat scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită (control a posteriori).
Astfel, jurisprudența covârșitor majoritară, reflectată în aproximativ 40 de hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțe din toată țara, a adoptat opinia potrivit căreia adaptarea nu poate privi și prestațiile executate în trecut, nici măcar pe cele devenite exigibile după survenirea riscului supraadăugat. Măsurile de revizuire a contractului, stabilite de părți, ca urmare a unui proces de negociere, ori de instanța sesizată în temeiul Legii nr. 77/2016, nu pot fi aplicate retroactiv, prestațiile executate rămânând câștigate contractului. Sintagma „pentru viitor“, în această opinie jurisprudențială, se referă la prestațiile scadente ulterior datei la care debitorul invocă în mod efectiv impreviziunea, respectiv data transmiterii notificării potrivit art. 5 din Legea nr. 77/2016 sau data formulării cererii de chemare în judecată, dacă adaptarea este solicitată în cadrul unei acțiuni de drept comun.
Potrivit unei opinii minoritare, dar tributară principiilor ce fundamentează opinia majoritară, adaptarea pentru viitor a contractului se realizează de la data rămânerii definitive a hotărârii de revizuire judiciară, care a constatat îndeplinite condițiile impreviziunii. În acest sens sunt, de exemplu, sentințele nr. 4.377 din 6 octombrie 2023 și nr. 4.987 din 8 noiembrie 2023 ale Judecătoriei Galați și Sentința nr. 526 din 20 ianuarie 2023 pronunțată de Judecătoria Constanța, toate definitive.
În sfârșit, există și un număr restrâns de hotărâri judecătorești definitive prin care s-a apreciat că instanța poate să țină cont, în soluția de adaptare a contractului, de sarcina deja suportată de debitor ulterior intervenirii noilor împrejurări, ce au dezechilibrat contractul, inclusiv prin reducerea soldului creditului cu un anumit procent. În argumentarea acestor soluții s-a reținut că data de referință a intervenției judecătorului în contract este cea la care a intervenit impreviziunea, iar nu data cererii de chemare în judecată. Ilustrează această orientare jurisprudențială Decizia nr. 349 din 26 ianuarie 2022 a Tribunalului București și Sentința nr. 4.665 din 22 iulie 2022 a Judecătoriei Brăila.
Față de examenul jurisprudenței realizat anterior, constată că problema de drept în discuție a fost deja dedusă judecății instanțelor și a primit o dezlegare din partea acestora. Chiar dacă practica judiciară în ce privește limitele intervenției judecătorului în contractele de credit în ipoteza impreviziunii valutare nu este unitară, condiția noutății chestiunii de drept nu mai este îndeplinită.
În aceste condiții, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise:
–asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare;
–evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.
Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.
A aprecia altfel înseamnă a permite ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei chestiuni de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci asupra unei probleme de drept realmente noi, ci de a confirma sau, după caz, a infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente, dintre care una în mod vădit consolidată prin pronunțarea unui număr important de hotărâri judecătorești.
În consecință, verificând premisele sesizării și constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile restrictive și cumulative de admisibilitate prevăzute de lege pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept:
a)În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, intervenția instanței în contractul dintre părți, ca urmare a manifestării impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), se realizează la momentul apariției evenimentului de impreviziune (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală) sau la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului/dare în plată sau la momentul pronunțării instanței asupra echilibrării contractului;
b)În situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza încă de la momentul apariției impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), vor fi supuse echilibrării și prestațiile executate după acel moment, raportat la prevederile art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016;
c)În situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, prestațiile deja executate în stare de impreviziune, respectiv peste pragul instituit de prezumția legală, sunt considerate câștigate contractului, sau instanța trebuie să țină cont de acestea în situația în care este chemată să dispună echilibrarea contractului și eventual să găsească modalități suplimentare de echilibrare a contractului pe lângă cea a stabilirii unui curs valutar mediu;
d)În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, în situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, reducerea soldului creditului ar putea reprezenta o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte numai pentru viitor.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 mai 2024.
Președintele delegat al Secției a II-a civile,
Marian Budă
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
