referitoare la sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile privitoare la legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare
Dosar nr. 1.982/1/2018
| Iulia Cristina Tarcea | - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Lavinia Curelea | - președintele delegat al Secției I civile |
| Eugenia Voicheci | - președintele Secției a II-a civile |
| Mirela Sorina Popescu | - președintele delegat al Secției penale |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Alina Iuliana Țuca | - judecător la Secția I civilă |
| Florentin Sorin Drăguț | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Paraschiv | - judecător la Secția I civilă |
| Andreia Liana Constanda | - judecător la Secția I civilă |
| Ileana Izabela Dolache-Bogdan | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Marian Budă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Nicoleta Țăndăreanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Simona Daniela Encean | - judecător la Secția penală |
| Andrei Claudiu Rus | - judecător la Secția penală |
| Oana Burnel | - judecător la Secția penală |
| Lavinia Valeria Lefterache | - judecător la Secția penală |
| Săndel Lucian Macavei | - judecător la Secția penală |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.982/1/2018 este constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat de către apelantul-reclamant, personal, un punct de vedere. La dosar au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești relevante ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.
Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 13 iunie 2018, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:1) Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, art. 13 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 și art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, legea în vigoare la momentul condamnării definitive, legea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare sau legea în vigoare la momentul sesizării instanței civile?2) În situația în care se va stabili că legea aplicabilă este cea de la momentul sesizării instanței civile, dispozițiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit“?3) Instanța învestită cu soluționarea cererii pentru repararea pagubei în caz de reparare eroare judiciară trebuie, conform exigențelor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, să verifice dacă hotărârea prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă este urmare a unui „fapt nou sau recent descoperit“ (nu ca urmare a reaprecierii probelor) sau trebuie să o valorifice „de plano“?
Prin Cererea înregistrată la Judecătoria Bacău la data de 19 martie 2014 cu nr. 4.343/180/2014, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, în baza probelor administrate, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale și materiale, salariul pentru perioada 1991-2014 și pensie.
După declinarea competenței la Tribunalul Bacău, prin Încheierea din 15 iunie 2015, tribunalul a dispus admiterea excepției inadmisibilității cererii referitoare la repararea erorii judiciare cu privire la infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. 1 din Codul penal din 1968 și respingerea excepției inadmisibilității cererii referitoare la repararea erorii judiciare cu privire la infracțiunile de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 și art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal din 1968 și instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 din Codul penal din 1968.
Pentru a pronunța această încheiere, s-a reținut că este întemeiată excepția inadmisibilității cererii referitoare la repararea erorii judiciare cu privire la infracțiunea de lovire sau alte violențe, pentru care procesul penal a încetat, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, și că este neîntemeiată excepția cu privire la infracțiunile de furt calificat și instigare la mărturie mincinoasă, cu privire la care a intervenit achitarea.
Prin Sentința nr. 873 din 30 septembrie 2016, Tribunalul Bacău - Secția I civilă a dispus admiterea, în parte, a cererii formulate de către reclamant având ca obiect „reparare prejudicii erori judiciare“ și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 26.057,20 lei reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale, cu titlu de reparație prejudiciu cauzat de erori judiciare.
S-a constatat că este vechime în muncă a reclamantului perioada 12.06.1991-22.02.1993, calculată de la data încarcerării până la data punerii în libertate.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de prim grad a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 540 alin. (1) din Codul de procedură penală, față de următoarea situație de fapt.
Prin Sentința penală nr. 31 din 7 ianuarie 1992, pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 6.124/1991, definitivă prin Decizia penală nr. 136 din 27 februarie 1992 a Tribunalului Bacău, reclamantul a fost condamnat definitiv la 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și instigare la mărturie mincinoasă.
Conform Sentinței penale nr. 389/1993 a Judecătoriei Iași, reclamantul a fost eliberat condiționat la data de 22 februarie 1993, rămânându-i de executat un rest de pedeapsă de 596 de zile.
Prin Sentința penală nr. 2.124 din 10 decembrie 2012 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 963 din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de loviri sau alte violențe și furt calificat, inculpatul (reclamantul din prezenta cauză) fiind achitat pentru infracțiunile de furt calificat și instigare la mărturie mincinoasă, iar pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe dispunându-se încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
S-a arătat că este adevărat că pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe (art. 180 din Codul penal din 1968), pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, cererea de reparare eroare judiciară a fost respinsă ca inadmisibilă.
Totodată, s-a reținut că instanța civilă nu este în măsură să cuantifice cât din pedeapsa executată de către inculpat (reclamantul din prezenta cauză) se datorează săvârșirii acestei infracțiuni pentru a o elimina din perioada totală de 1 an și 8 luni cât a fost efectiv încarcerat și pentru care se solicită daune morale, însă este fără putință de tăgadă că cea mai mare parte din această pedeapsă a fost executată pentru faptele de furt calificat și instigare la mărturie mincinoasă, fapte pentru care a fost achitat.
Împotriva Sentinței nr. 873 din 30 septembrie 2016 au formulat apel reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău. De asemenea, reclamantul a promovat apel și împotriva Încheierii din 15 iunie 2015 a Tribunalului Bacău.
Criticile formulate împotriva sentinței sunt următoarele:
Reclamantul a criticat sentința sub aspectul greșitei cuantificări a daunelor morale și materiale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat că prima instanță a respins eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și că instanța a apreciat greșit că, în speță, sunt îndeplinite condițiile existenței unei erori judiciare, întrucât instanța penală care a soluționat cererea de revizuire a anulat condamnarea prin achitarea condamnatului (pentru furt calificat și instigarea la mărturie mincinoasă) prin reaprecierea unor probe administrate la judecarea fondului cauzei penale, și nu în baza unor fapte noi sau recent descoperite care nu au fost cunoscute la judecarea cauzei penale, finalizată printr-o hotărâre de condamnare. În subsidiar, s-a invocat cuantumul exagerat al despăgubirilor morale acordate.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a invocat că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 538 din Codul de procedură penală cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), întrucât speța penală evocată nu pune în evidență o eroare judiciară în sensul normelor menționate.
Același reclamant nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție, întrucât niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea detenției, ca o condiție indispensabilă pentru nașterea dreptului său la reparație, cu precizarea că reclamantul nici nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a detenției sale, acesta axându-și întreg demersul judiciar pe achitarea sa definitivă.
În cauză nu este stabilită răspunderea penală a magistraților, ca urmare a săvârșirii de către aceștia a infracțiunilor de cercetare abuzivă, represiune nedreaptă sau a altor infracțiuni cu relevanță în ceea ce privește luarea și aprecierea legalității și chiar a temeiniciei măsurii preventive privative de libertate dispuse față de reclamant.
Tribunalul Bacău trebuia să aibă în vedere că reclamantul a contribuit la condamnarea sa prin declarațiile date pe parcursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătorești, precum și la instanța de recurs la Curtea de Apel Bacău.
Sub aspectul cuantumului daunelor, de asemenea, acest apelant le-a apreciat ca fiind nejustificate.
Prin Încheierea de sesizare din data de 13 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.343/180/2014, Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Cu privire la primele două condiții (existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță, și cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza), instanța de sesizare a constatat că sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curții de Apel Bacău, ca instanță competentă să judece în apel cauza, în ultimă instanță, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013).
Și cu privire la condiția vizând ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, instanța de trimitere a apreciat că nu există o cauză de inadmisibilitate a sesizării, de vreme ce de lămurirea acestor chestiuni de drept depinde soluția ce se va pronunța în cauză.
În ce privește caracterul de noutate, s-a apreciat că această condiție este îndeplinită, completul Curții de Apel Bacău fiind învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuție această chestiune de drept, instanța supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă.
Asupra sesizării din oficiu, concluziile formulate de apelantul-reclamant au fost în sensul că nu este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceilalți apelanți fiind de acord cu sesizarea sau lăsând la aprecierea instanței.
După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-reclamant, personal, a formulat un punct de vedere prin care a arătat că nu este de acord cu raportul întocmit în cauză, prezentând un istoric al cauzei, precum și susținerile sale vizând cursul procesului.
Instanța de trimitere a arătat că este necesar a se dezlega de către Înalta Curte de Casație și Justiție chestiunea vizând legea aplicabilă, față de succesiunea în timp a normelor incidente în materia reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a erorilor judiciare, cu atât mai mult cu cât reclamantul, nefiind asistat la prima instanță de apărător, nu a indicat expres care ar fi conținutul normei, iar prima instanță a făcut trimitere la conținutul art. 538 din Codul de procedură penală, forma în vigoare la data sesizării instanței civile, deși în discuție sunt trei momente diferite, sub trei reglementări diferite, cu influențe majore asupra cauzei pendinte. Or, apelanții Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au făcut ample discuții asupra interpretării textului aplicabil.
Astfel, în speță, sub aspectul despăgubirilor pentru condamnare există trei date importante: data condamnării definitive (27 februarie 1992), data achitării, în urma judecării cererii de revizuire (10 decembrie 2012) și data sesizării instanței civile cu acțiunea în despăgubiri (19 martie 2014).
Fiecăreia dintre cele trei date îi corespunde o altă reglementare juridică pentru cazurile care dau dreptul la reparație.
La data condamnării, art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că: „Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Persoanelor arătate în alin. 1 și 2, care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea și continuitatea în muncă și timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la vechimea în muncă și timpul cât au executat pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă corecțională.“
La data de 10 decembrie 2012, art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.“
La data de 19 martie 2014, art. 538 din Codul de procedură penală prevedea că:
(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(3)Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
Cum textele legale de mai sus impun condiții diferite pentru repararea pagubei de către stat, este imperios necesar a se stabili care este legea aplicabilă în cazul succesiunii în timp a unor norme cu conținut diferit.
În situația în care se va stabili că legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanței civile, instanța de trimitere întreabă dacă dispozițiile art. 538 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit“.
Având în vedere conținutul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală, de unde rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între „fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei“ (altfel spus, fapte și împrejurări noi) și situațiile în care „s-a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă“ de către cei ale căror declarații au constituit temei pentru condamnare, instanța de sesizare a solicitat să se interpreteze dispozițiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Sub un ultim aspect, s-a arătat că este necesar a se lămuri dacă instanța civilă ar trebui să verifice modul în care instanța de revizuire a dispus achitarea, respectiv dacă această soluție este urmare a unui fapt nou sau recent descoperit (existând posibilitatea ca achitarea să se fi făcut ca urmare a reaprecierii probelor, iar nu ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit) sau trebuie să o valorifice „de plano“ fără nicio altă verificare.
Instanța de trimitere a opinat în sensul că legea aplicabilă litigiului pendinte este cea de la momentul sesizării instanței civile, față de faptul că la momentul depunerii acțiunii pentru repararea pagubei erau în vigoare dispozițiile art. 541 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevăd că „Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului“, fiind de principiu că, deși se judecă de instanța civilă, totuși acțiunea rămâne supusă unei proceduri stabilite de către Codul de procedură penală în capitolul VI al titlului IV.
Cu privire la cea de-a doua întrebare, instanța de sesizare a apreciat că hotărârea pronunțată în revizuire [chiar dacă revizuirea este întemeiată pe lit. b) a art. 394 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală/actualmente art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] prin care reclamantul a fost achitat constituie „fapt nou sau recent descoperit“ în înțelesul autonom al art. 538 din Codul de procedură penală.
Însă, instanța nu poate aplica de plano hotărârea penală din revizuire, întrucât, deși este vorba despre o achitare, legiuitorul, prin noua reglementare a art. 538 din Codul de procedură penală, a înțeles să condiționeze plata despăgubirilor de necesitatea ca achitarea să se fi făcut în baza unor fapte noi sau recent descoperite. Astfel, instanța civilă va trebui ea însăși să verifice dacă nu cumva achitarea pronunțată în dosarul penal de revizuire este urmarea reaprecierii probatoriului, ceea ce exclude răspunderea statului.
În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, datele comunicate de instanțele naționale au relevat următoarele aspecte:
Curțile de apel Târgu Mureș, Ploiești, Pitești, Iași, Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară, iar curțile de apel Cluj, Timișoara, Bacău, Brașov, Constanța, Galați nu au identificat practică judiciară, dar au transmis punctele de vedere teoretice ale colectivelor de judecători, după cum urmează:
Cu privire la prima întrebare, opinia teoretică majoritară este în sensul că legea aplicabilă litigiului civil este cea de la momentul sesizării instanței civile (Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Galați, Secția penală a Curții de Apel Brașov, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Galați, Tribunalul Covasna, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Judecătoria Tecuci).
În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, cu toate că dreptul persoanei la repararea pagubei suferite în caz de eroare judiciară se naște în momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare, izvorul acestui drept îl constituie dispozițiile din Codul de procedură penală (actualmente art. 538 din Codul de procedură penală) care reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană achitată în procedura revizuirii să beneficieze de repararea pagubei suferite. Or, dispozițiile procedurale penale sunt de imediată aplicare. Acestea nu retroactivează decât în situația în care legiuitorul ar fi menționat expres acest lucru în Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare (Legea nr. 255/2013), ceea ce nu s-a întâmplat. Așadar, luând în considerare dispozițiile art. 3 din Legea nr. 255/2013, nu ar putea fi aplicabile dispozițiile vechiului Cod de procedură penală cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
Într-o opinie minoritară s-a apreciat că legea aplicabilă este legea civilă de la momentul hotărârii definitive de condamnare (Tribunalul Tulcea, Judecătoria Galați).
Judecătorii Secției civile a Curții de Apel Brașov au arătat că acțiunea în repararea pagubei produse prin erori judiciare este una complexă, dat fiind că judecata este supusă regulilor procesual civile, iar condițiile de exercitare sunt prevăzute de Codul de procedură penală. Drept urmare, văzând prevederile art. 3 din Legea nr. 255/2013, înseamnă că speței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 538 din Codul de procedură penală, dacă hotărârea definitivă de achitare a survenit ulterior intrării în vigoare a codului (ceea ce nu rezultă din încheierea de sesizare), dat fiind că și dreptul la acțiunea civilă în despăgubiri s-a născut de la data rămânerii definitive a sentinței de achitare. În același sens este și opinia Tribunalului Brașov.
Cu privire la cea de-a doua întrebare, în opinia teoretică majoritară, hotărârea pronunțată în revizuire constituie „fapt nou sau recent descoperit“ în înțelesul autonom al art. 538 din Codul de procedură penală (Curtea de Apel Galați, Secția civilă a Curții de Apel Brașov, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Covasna, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Galați, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman).
Judecătorii de la Curtea de Apel Timișoara apreciază că instanța trebuie să verifice dacă hotărârea prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă este urmare a unui „fapt nou sau recent descoperit“.
La nivelul Secției penale a Curții de Apel Brașov s-au conturat două opinii asupra acestui aspect. Într-o opinie, majoritară, o hotărâre de condamnare a unei persoane pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă constituie „un fapt nou sau recent descoperit“ doar dacă pe baza ei a fost admisă cererea de revizuire a hotărârii penale de condamnare și s-a dispus achitarea celui inițial condamnat. Într-o altă opinie, minoritară, pornind și de la unele interpretări doctrinare, s-a arătat că în noțiunea „fapt nou sau recent descoperit“ trebuie inclusă și o hotărâre prin care s-a constatat comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Cât privește ultima întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că instanța civilă nu poate aplica, de plano, hotărârea penală din revizuire, ci trebuie să verifice dacă achitarea este urmarea reaprecierii probatoriului, ceea ce ar exclude răspunderea statului sau este urmarea faptului nou și recent descoperit, ceea ce ar atrage o astfel de răspundere (Curtea de Apel Galați, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Covasna, Tribunalul Galați, Judecătoria Piatra-Neamț).
În sensul că instanța civilă nu ar trebui să facă astfel de verificări, ci să aplice de plano hotărârea au opinat Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Roman, Judecătoria Galați.
Curtea de Apel București a identificat practică judiciară și a comunicat că punctul de vedere majoritar la nivelul Secției a II-a penale și al Secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie ale acestei curți de apel, precum și la tribunalele București, Ialomița și Teleorman este că legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanței civile.
Simpla constatare a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă nu constituie, prin sine, un „fapt nou sau recent descoperit“ în sensul art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, revenind instanței penale, odată cu rejudecarea cauzei, obligația de a stabili dacă este îndeplinită sau nu această condiție.
Instanța civilă nu are o asemenea posibilitate, îndeplinirea condiției privind existența unui fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară fiind verificată de instanța penală, în rejudecare; în ipoteza în care instanța penală a omis să aprecieze asupra acestui aspect, persoana interesată are deschisă calea unei contestații la executare adresate tot unei instanțe penale.
O altă opinie a fost exprimată la nivelul Tribunalului Ilfov și Secției a IV-a civile a Curții de Apel București, în sensul că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este cea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare.
În situația în care s-ar stabili că legea aplicabilă este cea de la momentul sesizării instanței civile, dispozițiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit“.
Instanța învestită cu soluționarea cererii pentru repararea pagubei în caz de reparare eroare judiciară trebuie să valorifice hotărârea prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă de plano.
La nivelul Curții de Apel Craiova s-a identificat practică judiciară în sensul că legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanței civile. Cu privire la celelalte aspecte din sesizare nu s-a identificat jurisprudență.
Curtea de Apel Oradea a comunicat că a identificat o sentință, rămasă definitivă, prin care s-a reținut că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Curtea de Apel Suceava a înaintat o sentință, nedefinitivă, prin care s-a aplicat legea în vigoare la momentul sesizării instanței civile și s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 din Codul de procedură penală pentru obținerea despăgubirii, dat fiind că soluția de achitare a reclamantului nu s-a datorat constatării unor fapte noi sau recent descoperite, fiind rezultatul readministrării și reevaluării acelorași probe.
Prin Adresa din data de 19 septembrie 2018, Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că din verificările efectuate nu a rezultat că există jurisprudență relevantă.
Prin Adresa din 21 septembrie 2018, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că în urma verificării jurisprudenței au fost identificate două decizii relevante, în ceea ce privește prima întrebare din sesizare, după cum urmează:
–Decizia nr. 1.677 din 26 octombrie 2017, pronunțată în complet de filtru, în Dosarul nr. 1.775/117/2015, prin care s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968, în raport cu momentul la care soluția de achitare a reclamantului a rămas definitivă;
–Decizia nr. 2.329 din 12 iunie 2018 pronunțată în Dosarul nr. 21.262/3/2014, prin care s-a reținut că este aplicabilă legea de la data introducerii acțiunii.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.882/C/2.603/III-5/2018 din 10 august 2018, a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.
Analizând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.“
În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudență relevantă a Curții Constituționale cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării.
Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.
Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea dispozițiilor art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 6 alin. (2) din Codul civil, legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este cea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 și 552 din Codul de procedură penală din 2010.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, acestea au fost identificate după cum urmează:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată;
–instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
–chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
–chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Distinct de aceste condiții, este necesar a se verifica, cu prioritate, dacă procesul în legătură cu care s-a solicitat pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este guvernat, din perspectiva legii procesuale, de dispozițiile Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Față de data înregistrării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul Dosarului nr. 4.343/180/2014, inițial, pe rolul Judecătoriei Bacău, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, este îndeplinită condiția premisă privitoare la legea procesuală aplicabilă.
Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Bacău este legal învestită cu soluționarea unor cereri de apel, hotărârile pronunțate în litigiile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nefiind supuse recursului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (norme tranzitorii prelungite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 117/2016, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă).
Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluția pe fond depinde de conținutul și interpretarea normelor incidente.
Astfel, chestiunile de drept invocate influențează soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, având în vedere că, deși prima instanță a analizat cauza în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, forma în vigoare la data sesizării instanței civile, iar, prin motivele de apel ale părților, așa cum au fost expuse în încheierea de sesizare, nu a fost criticată calificarea în drept a cererii, este corectă susținerea instanței de trimitere referitoare la îndatoririle prevăzute în art. 22 din Codul de procedură civilă, referitor la prima întrebare, a doua și a treia întrebare fiind direct legate de interpretarea art. 538 din Codul de procedură penală.
Instanța de trimitere a reținut că, sub aspectul despăgubirilor pentru condamnare, există trei date importante: data condamnării definitive (27 februarie 1992), data achitării, în urma judecării cererii de revizuire (10 decembrie 2012) și data sesizării instanței civile cu acțiunea în despăgubiri (19 martie 2014).
Fiecăreia dintre cele trei date îi corespunde o altă reglementare juridică pentru cazurile care dau dreptul la reparație. Cum textele legale impun condiții diferite pentru repararea pagubei de către stat, este necesar a se stabili care este legea aplicabilă în cazul succesiunii în timp a unor norme cu conținut diferit.
De asemenea, este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.
Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere ce au fost exprimate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă. Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința interpretării și aplicării normelor de drept respective.
Mai mult, problema de drept a revenit în actualitate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală care reglementează diferit conținutul erorii judiciare față de formele vechiului cod, pe lângă faptul că se pune problema stabilirii momentului în funcție de care devin aplicabile prevederile art. 538 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală.
În egală măsură, opiniile diferite exprimate în cuprinsul răspunsurilor formulate de curțile de apel și în soluțiile deja pronunțate relevă și dificultatea ridicată a interpretării ce se solicită pe calea prezentei sesizări, ce va avea efect în modalitatea de soluționare a cererilor de atragere a răspunderii statului pentru eroare judiciară.
Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.
Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile.Asupra fondului sesizării:
A. Întrebările ce formează obiectul prezentei sesizări au fost formulate în cadrul unei cereri de chemare în judecată având ca obiect plata unor despăgubiri pentru repararea unor erori judiciare invocate a fi produse într-un proces penal, ca urmare a intervenirii unei hotărâri de achitare definitive după o hotărâre de condamnare definitivă, desființată în calea de atac extraordinară a revizuirii.
Este de subliniat de la început că întreaga analiză de față privește cererea de chemare în judecată având ca obiect răspunderea directă a statului pentru eroare judiciară, și nu eventuala cerere care ar putea fi formulată ulterior de către stat împotriva magistratului în condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare - art. 96, potrivit formei actuale a legii.
Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este în prezent reglementat în cuprinsul dispozițiilor art. 538 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010:
Articolul 538
(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(3)Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt
fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
Textul preia și dezvoltă dreptul consacrat la nivel constituțional [art. 52 alin. (3) din Constituția României] și în plan internațional [art. 14 alin. (6) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit căruia „Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte“, și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu același conținut].
Anterior, obligația statului de reparare a pagubei produse ca urmare a unei erori judiciare a fost consacrată prin art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, care a suferit modificări succesive. În raport cu datele relevante evidențiate în actul de sesizare, la 27 februarie 1992 (data condamnării definitive), art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, republicat în 1997, avea următorul conținut:
Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost arestată, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
La data de 20 septembrie 2013 (data achitării definitive în urma admiterii cererii de revizuire), dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, cu modificările ulterioare, prevedeau următoarele:
Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Toate textele menționate au consacrat, în mod succesiv, principiul potrivit căruia, în raport cu persoana îndreptățită, răspunderea revine în mod direct exclusiv statului în temeiul obligației de garanție pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției.
Este necontestat faptul că răspunderea statului este o răspundere patrimonială obiectivă, nedepinzând de dovedirea existenței vreunei culpe în sarcina vreunei persoane.
În toate formele de reglementare, acțiunea în despăgubiri se adresează instanței civile și, în prezent, se judecă potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă în vigoare la data declanșării procesului civil, conform normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare. Regulile procesual civile se completează cu normele procedurale inserate în Codul de procedură penală, aspect subliniat și de instanța de sesizare.
B. Prima întrebare are ca obiect stabilirea legii aplicabile dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, instanța de trimitere menționând trei posibile momente, la care s-au raportat instanțele de judecată până în prezent în interpretarea normelor de drept în domeniu, și anume:
–legea în vigoare la momentul condamnării definitive;
–legea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare;
–legea în vigoare la momentul sesizării instanței civile.
Cea de-a treia variantă propusă va fi înlăturată de la început, având în vedere că această opinie se bazează pe faptul că incidente ar fi dispozițiile Codului de procedură penală în vigoare la data sesizării instanței civile raportat la regula aplicării imediate a dispozițiilor procesuale penale prevăzute de art. 13 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 și art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare.
Or, aceste dispoziții legale nu sunt incidente deoarece normele procesuale aplicabile acțiunii privind antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sunt cele procesual civile. De altfel, la momentul sesizării instanței civile, procesul penal este deja epuizat, iar dispozițiile incidente în cazul acestei acțiuni, deși se regăsesc formal în Codul de procedură penală, sunt, în esență, norme de drept substanțial sau de drept procesual civil.
În ceea ce privește varianta determinării legii aplicabile în timp dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară în funcție de legea în vigoare la momentul condamnării definitive, în această opinie se consideră incidente regulile care guvernează aplicarea legii în timp cu privire la răspunderea civilă delictuală, considerându-se că acesta constituie temeiul de drept substanțial al acțiunii în repararea prejudiciului.
Sub acest aspect, se reține că norma tranzitorie cuprinsă în art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, statuează că „Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor“. În același sens sunt și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor“. Pentru aplicarea legii civile în timp după intrarea în vigoare a noului Cod civil, regula anterioară se menține conform art. 6 din Codul civil.
Prin urmare, în această opinie, se consideră că legea care guvernează răspunderea civilă delictuală de drept comun este cea de la data săvârșirii faptei ilicite, iar, în speță, această faptă s-ar fi săvârșit la momentul la care hotărârea de condamnare a devenit definitivă.
Această opinie nu poate fi reținută pentru următoarele motive:
În primul rând, în situația obligației statului de despăgubire a persoanei vătămate în cazul de eroare judiciară care face obiectul prezentei sesizări, temeiul de drept substanțial al acțiunii în repararea prejudiciului nu îl constituie răspunderea civilă delictuală de drept comun, ci normele speciale menționate mai sus.
În lipsa acestor norme speciale, persoana îndreptățită nu ar putea formula cerere de despăgubire împotriva statului în temeiul prevederilor răspunderii civile delictuale de drept comun.
Așa cum reține Curtea Constituțională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, art. 52 alin. (3) din Constituție consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014).
Relevante sunt și considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, paragraful 20, care, deși sunt legate de procedura reparării pagubei în caz de privare nelegală de libertate, sunt aplicabile mutatis mutandis și situației reparării pagubei în cazul erorii judiciare ce face obiectul prezentei sesizări:
Cât privește susținerile potrivit cărora «acțiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebește cu nimic de acțiunea în răspundere civilă delictuală, (...),» Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-art. 1.380 din noul Cod civil. Așadar, Curtea a reținut că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului «specialia generalibus derogant
Ca atare, acest argument care ar atrage utilizarea regulilor de aplicare a legii în timp corespunzătoare răspunderii civile delictuale de drept comun nu subzistă.
În al doilea rând, de regulă, nu poate fi identificată o faptă ilicită concretă la data pronunțării hotărârii de condamnare, și cu atât mai puțin la momentul la care a devenit definitivă această hotărâre, moment care, în majoritatea cazurilor, este ulterior în timp pronunțării hotărârii.
Această concluzie este bazată tocmai pe conținutul motivelor de revizuire care pot fi formulate potrivit legii împotriva hotărârii definitive de condamnare.
Motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală anterior și de Codul de procedură penală în vigoare au un caracter de continuitate.
Astfel, majoritatea cazurilor de revizuire a hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală exclud culpa procesuală a instanței care a pronunțat hotărârea de condamnare.
Revizuirea în materie penală este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se examinează temeinicia răspunderii penale stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, ceea ce, în mod firesc, naște întrebări cu privire la consecințele erorii care a stat la baza soluției a cărei revizuire a fost dispusă. Atunci când eroarea este consecința unui fapt necunoscut de instanța care a pronunțat hotărârea ce a fost revizuită (un fapt nou sau un fapt nou-descoperit), remediul este reprezentat chiar de hotărârea de revizuire, iar nu de răspunderea civilă delictuală a celor care au pronunțat hotărârea revizuită.
Nu pot conduce la stabilirea răspunderii civile delictuale față de cei care au pronunțat hotărârea a cărei revizuire a fost dispusă faptele juridice care nu puteau fi prevăzute și nici împiedicate (de exemplu, modificări legislative ori schimbări în jurisprudență, declarații mincinoase ori înscrisuri falsificate).
Nu există un temei al răspunderii civile delictuale atunci când au fost respectate regulile de conduită procesuală în vigoare la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, remedierea prejudiciului produs drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fiind reprezentată de chiar hotărârea de revizuire. Altfel spus, nu poate fi temei al răspunderii civile delictuale a judecătorului un fapt viitor și care nu putea fi anticipat ori un fapt anterior ale cărui consecințe nu au putut fi cunoscute.
Instanței care a pronunțat hotărârea revizuită nu îi poate fi reproșată, în cadrul răspunderii civile delictuale, omisiunea anticipării unor modificări legislative sau a unei schimbări de jurisprudență ori, atunci când nu există un caracter vădit nelegal, faptul că nu a prevăzut sau împiedicat o declarație cu caracter mincinos sau caracterul fals al unui înscris.
Mai mult, pronunțarea unei hotărâri judecătorești este o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desființată în căile de atac, fie ele și extraordinare.
Faptul că nici legiuitorul nu a echivalat hotărârea de condamnare cu un fapt ilicit rezultă din modul de reglementare a dreptului de regres, prin art. 507 din Codul de procedură penală din 1968 [cu conținut similar și în art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010], unde se arată că statul are acțiune în regres „împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune“.
Ca atare, nu există vreun argument plauzibil pentru a considera în acest caz că s-a săvârșit o faptă ilicită la momentul devenirii definitive a hotărârii de condamnare doar pentru că această hotărâre a fost desființată în căile de atac și doar pentru că statul și-a asumat, în cadrul unor reglementări speciale, plata unor despăgubiri, în condițiile prevăzute expres de lege.
Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 și 552 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, pentru următoarele considerente:
Pentru a determina legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară trebuie pornit de la următoarele premise:
Procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este reglementată în cuprinsul ambelor coduri de procedură penală sus-menționate (din 1968, respectiv din 2010) în partea specială, titlul IV „Proceduri speciale“, capitolul IV, respectiv capitolul VI, capitol care a avut mai multe denumiri de-a lungul timpului (Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept; Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal; Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri), dar care reflectă fiecare în parte esența obiectului reglementării.
Din modul de reglementare rezultă că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în Codul de procedură penală.
Așa cum s-a reținut mai sus, dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în Codul civil, de la care derogă în temeiul principiului „specialia generalibus derogant“.
Problema erorilor judiciare este reglementată din perspectiva dreptului la repararea pagubei, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenței unei fapte culpabile care să fi generat paguba.
Dreptul la repararea pagubei, în cazul care face obiectul prezentei sesizări, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală din 2010], moment de care legea specială leagă nașterea dreptului la acțiune.
Ca atare, ținând cont de cele expuse anterior, raportul juridic dintre persoana îndreptățită și stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei și obligația statului de a plăti despăgubirea, se naște, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă.
Astfel, data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situații juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivității legii civile, așa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din Codul civil.
În raport cu dezlegarea dată primei probleme de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, analizarea celorlalte două întrebări devine inutilă. De altfel, aceste din urmă întrebări au fost formulate în mod subsidiar, doar pentru situația în care, în urma soluționării primei întrebări, deveneau aplicabile dispozițiile art. 538 din Codul de procedură penală din 2010.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 și 552 din Codul de procedură penală din 2010.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2018.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
IULIA CRISTINA TARCEA
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Mitroi
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
