referitoare la interpretarea a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă
Dosar nr. 861/1/2021
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Mirela Vișan | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Cristina Petronela Văleanu | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Curelea | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Elena Popoiag | - judecător la Secția I civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Dorin | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Emilia Claudia Vișoiu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ana Roxana Tudose | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Năstasie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gabriel Viziru | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Marius Ionel Ionescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 861/1/2021, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 9.487/196/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Brăila - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 18 martie 2021, în Dosarul nr. 9.487/196/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Modul de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități și în ipoteza în care debitorul execută obligația în mai puțin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunțate în baza alin. (2) sau (3) a art. 906 din Codul de procedură civilă.
Articolul 906Aplicarea de penalități
(1)Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.
(2)Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.
(3)Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.
(4)Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.
(5)Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.
(6)Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie.
(7)Acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 3 iulie 2020 cu nr. 9.487/196/2020, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C, pronunțarea unei încheieri prin care să se fixeze suma definitivă datorată de pârât ca urmare a neexecutării obligației de a face.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 1.225 din 10 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 17.317/196/2019, pârâtul a fost obligat să achite reclamanților o penalitate de 100 lei pe zi de întârziere, începând cu data pronunțării sentinței și până la executarea obligației de a schimba destinația unui imobil din spațiu comercial în locuință.
Au mai susținut că este necesar să se stabilească suma definitivă datorată prin titlul executoriu, în vederea punerii în executare a acestuia.
Totodată, au învederat că pârâtul și-a executat obligația de schimbare a destinației imobilului din spațiu comercial în locuință la 22 mai 2020, după un interval de 74 de zile.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Prin Încheierea nr. 927 din 28 august 2020, Judecătoria Brăila a admis cererea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 7.400 lei, cu titlu de daune compensatorii, constatând că obligația impusă prin titlul executoriu a fost executată de pârât după un interval de 74 de zile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligației și au un caracter provizoriu.
A mai reținut că sumele stabilite cu acest titlu nu reprezintă o creanță certă și lichidă, revenind instanței ca, după executarea obligației de către debitor, să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii și să determine, potrivit regulilor privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.
Pârâtul a declarat apel împotriva acestei încheieri.
În motivarea apelului a arătat că, după închiderea dezbaterilor și până la pronunțarea încheierii atacate, a formulat concluzii scrise prin care a subliniat că nu sunt incidente dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de vreme ce obligația a fost executată în interiorul termenului de 3 luni de la data pronunțării încheierii de aplicare a penalităților.
Deși pronunțarea a fost amânată de două ori, în încheierea atacată, prima instanță nu a făcut trimitere la apărările din cuprinsul concluziilor scrise și nici nu a repus cauza pe rol.
În acest cadru, apelantul a subliniat că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală pentru că nu a luat în considerare susținerile sale din concluziile scrise, iar faptul că nu a formulat întâmpinare nu trebuia să aibă drept consecință admiterea necenzurată a acțiunii.
Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apărare, au arătat că nu este necesară recunoașterea pretențiilor de către debitor pentru stabilirea penalităților în procedura reglementată de art. 906 din Codul de procedură civilă. Faptul că apelantul a depus concluzii scrise în fața primei instanțe nu reprezintă un motiv de repunere pe rol a cauzei.
Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
În acest sens s-a arătat că procesul se află în competența legală a unui complet al Tribunalului Brăila, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea ce urmează a fi pronunțată în apel fiind definitivă.
De lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deoarece modul în care va fi interpretat textul de lege cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile influențează soluția pe fond a cauzei.
S-a mai arătat că sunt îndeplinite și condițiile noutății chestiunii de drept invocate și nestatuării instanței supreme asupra acestei chestiuni.
Astfel, textul de lege ce se solicită a fi interpretat este conținut de un act normativ recent intrat în vigoare, având potențial mai mare de a conține probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară, cu toate că dificultatea sa nu este una serioasă.
De asemenea, chestiunea de drept invocată nu și-a pierdut caracterul de noutate, întrucât nu a făcut obiectul unei jurisprudențe constante, nici al unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Numai intimații au depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
Aceștia au susținut că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului să se adreseze instanței în interiorul termenului de 3 luni în vederea definitivării sumei datorate de debitor. Penalitatea stabilită anterior expirării acestui termen nu este lichidă și exigibilă, astfel că nu poate fi executată.
Instanța de executare este chemată să determine, în concret, sancțiunea ce urmează să fie aplicată debitorului, fiind ținută, pe de o parte, de valoarea penalității stabilite prin încheierea prevăzută la art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă și, pe de altă parte, de termenul de 3 luni.
În aceste limite, instanța de executare trebuie să determine penalitatea definitivă ce va fi suportată de debitor pentru refuzul său de a-și îndeplini obligația. Or numai la momentul la care întinderea penalităților este definitiv stabilită, acestea capătă caracter lichid și exigibil și pot fi executate silit.
Au mai arătat că legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților în care debitorul nu își execută obligația, să se adreseze din nou instanței de executare cu o cerere de fixare a sumei definitive datorate cu acest titlu.
Faptul că nu a fost executată obligația de a face în interiorul termenului de 3 luni nu poate conduce la concluzia respingerii cererii de definitivare a sumei datorate cu titlu de penalități, deoarece, în această situație, dispozițiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă ar deveni inaplicabile.
Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este susceptibil de a fi interpretat în sensul că este posibilă fixarea sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalități, în cazul în care debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu anterior împlinirii termenului de 3 luni.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel Bacău, București, Cluj, Craiova, Galați, Iași, Suceava, Timișoara și Târgu Mureș au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curțile de apel București, Cluj, Galați și Târgu Mureș au transmis și practică judiciară relevantă asupra acestei chestiuni.
Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Constanța, Craiova, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.
Într-o primă opinie s-a apreciat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că creditorul nu poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează cu titlu de penalități, în ipoteza în care debitorul execută obligația în mai puțin de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității (Tribunalul Cluj - Secția civilă, instanțele din circumscripția Curții de Apel Craiova, Judecătoria Năsăud, Tribunalul Vrancea - Secția I civilă, Tribunalul Suceava, Judecătoria Darabani, Judecătoria Dorohoi, Tribunalul Arad - Secția I civilă, Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Tribunalul București - în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu - în opinie majoritară și Tribunalul Teleorman).
Într-o a doua opinie s-a apreciat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează cu titlu de penalități și în ipoteza în care debitorul execută obligația în mai puțin de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității (Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - în opinie majoritară, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Șimleu Silvaniei, Tribunalul Galați, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Iași - Secția civilă - în opinie majoritară, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Toplița și Judecătoria Odorheiu Secuiesc).
Au fost identificate hotărâri judecătorești definitive numai în sensul primei opinii, și anume:
–Decizia civilă nr. 887/2017 din 19 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 6.736/231/2016, prin care Tribunalul Vrancea - Secția I civilă a reținut că debitoarea și-a îndeplinit obligația de emitere a titlului de proprietate în aproximativ o lună de la data la care i-au fost comunicate datele de identificare a imobilului, astfel încât se impune înlăturarea penalității stabilite în sarcina sa;
–Încheierea civilă nr. 2.130/2020 din 25 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 4.366/190/2020 (definitivă prin neapelare), prin care Judecătoria Bistrița - Secția civilă a respins cererea de fixare a sumei definitive, cu titlu de penalități, reținând că debitorul a executat obligația din titlul executoriu în interiorul termenului de 3 luni prevăzut de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Hotărârile transmise de instanțele din circumscripția Curții de Apel București nu sunt definitive, iar cele transmise de instanțele din circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș nu cuprind considerente relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, motiv pentru care nu se impune evocarea lor.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.
Prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 906 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale. În paragraful 19 din această decizie s-a reținut că: „(...) Stabilirea unei sume definitive nu se poate face în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta. (...)“
Art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a mai format obiectul unor excepții de neconstituționalitate care au fost respinse prin Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, și Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 2 martie 2021. Aceste decizii nu cuprind însă considerente relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanță în analiza sesizării de față.
Astfel, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secția civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.“ În paragrafele 63-65, 67 și 68 din decizia anterior evocată s-au reținut următoarele: „În sensul reglementării menționate, penalitatea este o sancțiune de drept procesual civil, un mijloc indirect de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu. Ea constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale [după distincțiile cuprinse în art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă] în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligației de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menționate în titlul executoriu. Numai creditorul poate solicita instanței de executare aplicarea penalităților și numai dacă, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. (...) Întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă și nici exigibilă, încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților în care debitorul nu își execută obligația, să se adreseze din nou instanței de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalități. (...) Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase deschisă creditorului posibilitatea de a formula, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cereri succesive de stabilire a sumei finale datorate de debitor cu titlu de penalități, nu ar mai fi menționat în mod expres caracterul definitiv al sumei stabilite de instanță cu acest titlu, după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care a dispus aplicarea respectivelor penalități. În al doilea rând, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalități, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității (...). Or, în ipoteza în care creditorul s-ar putea adresa instanței de executare cu cereri succesive având ca obiect stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități, condiția formulării fiecărei cereri în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității nu ar mai putea fi, în mod evident, respectată.“
Prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secția civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.“
Prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și a stabilit, printre altele, că, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „penalitățile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, până la executarea obligației, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația, în caz de neexecutare.“ În paragrafele 75, 91 și 93 din această decizie s-au reținut următoarele: „(...) art. 906 alin. (4) are un conținut similar art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, existând rațiuni pentru care, cel puțin sub aspectele care se suprapun, cele două articole să fie interpretate în mod similar, afară de situația în care există argumente contrare deduse din specificitatea raporturilor de contencios administrativ. Ca principiu trebuie menționat că aplicarea penalităților se realizează în procedura reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța învestită în temeiul acestui articol având obligația să stabilească perioada pentru care se calculează penalitățile. În schimb, în ceea ce privește data până la care se stabilesc penalitățile, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalitățile se stabilesc «până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu».“
Prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?“ În paragraful 50 din această decizie s-a reținut că în noua reglementare a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă suprimarea mențiunii „definitivă“, în privința încheierii pe care instanța o pronunță pe acest temei legal, este semnalul clar al schimbării opțiunii legiuitorului asupra soluției legislative inițiale, în care astfel de cereri se judecau în primă și ultimă instanță de judecătorie și pe care a abandonat-o în favoarea unei judecăți efectuate în două grade de jurisdicție (fond și apel), doar în ceea ce privește cererile de fixare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere.X. Raportul asupra chestiunii de drept
Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza, prin prisma prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Potrivit dispozițiilor precizate, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:
a)existența unei cauze aflate în curs de judecată;
b)instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
c)cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
d)soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
e)chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
f)chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată în faza procesuală a apelului, în competența legală a unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Brăila. Titularul sesizării învestit cu judecata apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, potrivit art. 651 alin. (4) raportat la art. 634 alin. 1 pct. (4) din Codul de procedură civilă.
În privința condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei se constată că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015).
Sesizarea pune în discuție o problemă de drept procesual civil care vizează prevederea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia în situația în care debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, instanța de executare, la cererea creditorului, fixează suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui interval de timp de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă.
Situația premisă în litigiul pendinte este aceea că debitorul a executat obligația anterior împlinirii termenului de 3 luni, iar instanța de trimitere ridică problema dacă este posibilă fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere și în acest caz.
Analiza admisibilității sesizării, din perspectiva legăturii chestiunii de drept cu cauza în care s-a ivit, necesită prezentarea succintă a contextului în care a fost formulată chestiunea de drept.
Sub acest aspect se constată că instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea apelului declarat de debitor împotriva încheierii pronunțate de judecătorie, prin care, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma modificată prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, s-a fixat în sarcina debitorului suma definitivă datorată creditorilor cu titlu de penalități stabilite, în condițiile art. 906 alin. (2) din același cod, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.
În motivarea apelului, autorul căii de atac a arătat că, după închiderea dezbaterilor și până la pronunțarea încheierii atacate, a formulat concluzii scrise prin care a subliniat că nu sunt incidente dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de vreme ce obligația a fost executată în interiorul termenului de 3 luni de la data pronunțării încheierii de aplicare a penalităților. Apelantul a susținut că, deși pronunțarea a fost amânată de două ori, prima instanță nu a făcut trimitere, în încheierea atacată, la apărările din cuprinsul concluziilor scrise și nici nu a repus cauza pe rol. În acest cadru, a subliniat că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală pentru că nu a luat în considerare susținerile sale din concluziile scrise, iar faptul că nu a formulat întâmpinare nu trebuia să aibă drept consecință admiterea necenzurată a acțiunii.
Învestită cu soluționarea apelului prin care se critică aspectele mai sus reliefate, instanța de trimitere, la primul termen de judecată, din oficiu, a adus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul întrebării prealabile.
În acest stadiu al procesului, ce are ca obiect apelul împotriva încheierii prin care s-a fixat în sarcina debitorului suma definitivă datorată cu titlu de penalități, în raport cu criticile formulate de apelantul debitor, nu se poate stabili cu certitudine existența unei relații de dependență între problema de drept ridicată prin întrebarea prealabilă și soluționarea apelului în limitele procesuale determinate prin cererea de apel.
Prin raportare la criticile formulate prin intermediul apelului, se constată că instanța de trimitere nu a lămurit, anterior formulării sesizării, dacă neregularitatea procesuală invocată de apelant, decurgând din neluarea în considerare a apărărilor formulate prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, se constituie într-o cauză de nulitate a încheierii pronunțate de prima instanță. Numai în această ipoteză instanța de apel ar ajunge în situația de a rezolva chestiunea invocată de debitor prin concluzii scrise, legată de admisibilitatea cererii de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități, în cazul în care debitorul a executat obligația prevăzută în titlul executoriu înainte de împlinirea termenului de 3 luni la care se referă art. 906 alin. (4) teza I din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, opțiunea instanței de apel de a solicita pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiuni de drept, fără a stabili, în prealabil, dacă încheierea ce face obiectul apelului este afectată de viciul nelegalității invocat de apelantul debitor, plasează în câmpul ipotezelor cenzurarea condiției legate de dependența soluționării cauzei pe fond de lămurirea chestiunii de drept.
De asemenea, în ceea ce privește condiția de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept veritabile și dificile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).
Condiția dificultății chestiunii de drept decurge în mod direct din rațiunea mecanismului procedural reglementat de prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, spre a se evita transformarea sa într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare și deturnarea de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării jurisprudenței, prin rezolvarea de către instanța supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.
Așadar, pentru a fi justificată declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin intermediul hotărârii prealabile este necesar ca problema de drept să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere trebuie să le prezinte în mod adecvat în încheierea de sesizare. Ca atare, încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să evidențieze o problemă de drept veritabilă, decurgând din neclaritatea normei sau din caracterul incomplet ori lacunar al acesteia, susceptibilă să genereze divergențe obiective în cadrul jurisprudenței naționale, de natură să conducă în timp la apariția unei practici judiciare neunitare.
Încheierea instanței de trimitere nu conține nicio referire la circumstanțele cauzei, la dificultățile întâmpinate în rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile sau la aspectele care sunt apte să îi confere caracter controversat, cu potențial de a genera interpretări diferite.
În legătură cu caracterul real și dificil al chestiunii de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat, instanța de trimitere a motivat că „textul de lege ce se solicită a fi interpretat este conținut de un act normativ recent intrat în vigoare, având potențial mai mare de a conține probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară, cu toate că dificultatea sa nu este una serioasă“.
Opinia instanței este limitată la precizarea că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este susceptibil de a fi interpretat în sensul că este posibilă fixarea sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalități, în cazul în care debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu anterior împlinirii termenului de 3 luni.
Încheierea de sesizare nu conține o motivare adecvată și argumentată care să evidențieze problema cu care se confruntă instanța în procesul de interpretare și aplicare a dispoziției legale ce formează obiectul întrebării prealabile și aspectele din care poate fi dedusă aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor jurisprudență neunitară.
În acest cadru rezultă că sesizarea dedusă spre soluționare nu se referă la o chestiune de drept veritabilă, dificilă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea apariției practicii judiciare neunitare.
Examenul jurisprudențial efectuat pe baza hotărârilor comunicate de curțile de apel relevă un număr redus de cauze în care s-a ridicat o chestiune de drept identică cu cea care face obiectul întrebării prealabile, mai exact, s-a identificat un număr de două hotărâri definitive prin care problema de drept a fost soluționată în mod unitar, așa cum s-a arătat în cadrul secțiunii dedicate jurisprudenței instanțelor naționale.
Contrar aserțiunii din cuprinsul încheierii de sesizare referitoare la potențialul chestiunii de drept de a genera practică judiciară neunitară, examenul jurisprudențial efectuat denotă că nu sunt indicii cu privire la iminența apariției unei practici judiciare neunitare, care să fie preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate.
Față de cele arătate rezultă că problema de drept nu este una reală, dificilă, atâta vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii și, pe cale de consecință, nici practică judiciară neunitară.
Ca atare, funcția de prevenție a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu își găsește utilitatea în cauză, în condițiile expuse.
Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 9.487/196/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Modul de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități și în ipoteza în care debitorul execută obligația în mai puțin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunțate în baza alin. (2) sau (3) a art. 906 din Codul de procedură civilă.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iunie 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Cristian Balacciu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
