Decizie nr. 195 din 3 aprilie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florin Abagiu şi Eugen Chivu în Dosarul nr. 7.018/105/2007 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 679D/2013.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că dispoziţiile art. 146 din vechiul Cod penal au fost parţial preluate de noul Cod penal, situaţia autorilor excepţiei pe legea nouă fiind mult mai favorabilă. Întrucât, la momentul actual, cauza este în curs de soluţionare la instanţa de judecată, excepţia ar fi devenit lipsită de interes. În cazul în care Curtea nu primeşte însă soluţia de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 17 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.018/105/2007, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969. Excepţia a fost ridicată de Florin Abagiu şi Eugen Chivu cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 1, 2 şi 5 din Codul penal din 1969, cauză aflată în stadiul procesual al apelului.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 încalcă prevederile constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Consideră că redactarea lapidară şi neclară a textelor de lege criticate creează posibilitatea săvârşirii unor abuzuri în aplicarea legii de către autorităţile în drept, întrucât lasă interpretarea sintagmei "perturbare deosebit de gravă a activităţii" la aprecierea procurorilor şi judecătorilor, în condiţiile în care sistemul nostru de drept nu se ghidează după jurisprudenţă, aceasta neechivalând cu legea. Se naşte, astfel, un regim discriminatoriu pentru persoanele cercetate penal. Totodată, prin adoptarea dispoziţiilor de lege criticate, legiuitorul exercită o ingerinţă în activitatea economică a societăţilor comerciale, deoarece suma de 200.000 lei poate reprezenta un prejudiciu nesemnificativ pentru operatorii economici cu rulaj valoric ridicat, dar şi un prejudiciu ce poate avea consecinţe deosebit de grave pentru societăţile cu o activitate de mică valoare economică. Această inechitate afectează dreptul la un proces echitabil, câtă vreme partea vătămată nu este obligată să facă dovada impactului foarte grav asupra intereselor proprii încălcate. În plus, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 sunt discriminatorii în raport de reglementarea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, fiind stabilite limite de pedeapsă diferite. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, în forma iniţială, pedeapsa pentru evaziunea fiscală prin care s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, este închisoarea de la 4 la 10 ani. Or, întrucât evaziunea fiscală constă în înşelăciunea având ca victimă statul, cele două infracţiuni asemănându-se sub aspectul elementului material şi modalităţii de realizare, este evidentă discriminarea, în condiţiile în care pentru înşelăciunea care a produs o pagubă materială mai mare de 200.000 lei pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, în timp ce pentru evaziunea fiscală cu un prejudiciu peste 100.000 euro, deci cu mult peste 200.000 lei, pedeapsa este de la 4 la 10 ani.

6.Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 1.051/2008 şi nr. 911/2012.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.051/2008, nr. 488/2011, nr. 681/2011 şi nr. 911/2012.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 146, modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006: "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.";

–Art. 215 alin. 5: "Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi."

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile de lege criticate, deşi abrogate la momentul pronunţării Curţii, sunt supuse controlului de constituţionalitate, întrucât au legătură cu soluţionarea cauzei, conflictul de legi penale în timp urmând a fi soluţionat de către instanţa judecătorească.

14.Critica autorilor excepţiei vizează norma cu caracter explicativ cuprinsă în art. 146 din Codul penal din 1969, în raport cu care este reglementată agravanta infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 5 din acelaşi cod. Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 146 din Codul penal din 1969, Curtea s-a mai pronunţat prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înşelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susţinerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înţelesul expresiei "consecinţe deosebit de grave" nu pot fi reţinute. Modificarea conţinutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realităţile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorităţii legislative în lumina dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". Curtea Constituţională, potrivit competenţei sale înscrise în art. 146 din Constituţie şi în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituţională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal.

15.Cu acelaşi prilej, Curtea a respins şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, statuând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.

16.De asemenea, referitor la previzibilitatea şi accesibilitatea normei penale, prin Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate nu contravin normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, prin explicarea conţinutului noţiunii "consecinţe deosebit de grave" în textul art. 146 din Codul penal [din 1969] se asigură caracterul de previzibilitate şi accesibilitate al normei juridice penale.

17.În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, şi Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

18.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

19.Astfel fiind, reglementarea infracţiunii de înşelăciune prevăzute la art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 prin raportare la producerea unor consecinţe deosebit de grave în sensul art. 146 din acelaşi cod reprezintă o opţiune de politică penală, de competenţa exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, ce presupune ca la situaţii egale să corespundă tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit, şi nici principiului conform căruia justiţia e unică, imparţială şi egală pentru toţi.

20.În plus, nu subzistă nici critica bazată pe comparaţia dispoziţiilor de lege criticate cu norma de incriminare a evaziunii fiscale, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

21.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Abagiu şi Eugen Chivu în Dosarul nr. 7.018/105/2007 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică