Lege
Lege nr. 4 din 4 aprilie 1953 (republicată)
CODUL FAMILIEI
- Emitent
- Marea Adunare Națională
Textul actului · 161 de articole
100%
CODUL FAMILIEI
În România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.
Statul apara interesele mamei şi copilului şi manifesta deosebită grija pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.
Familia are la baza căsătoria liber consimţită între soţi.
În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.
Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.
Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sînt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.
Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă*1) da naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod.
*1) Primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă (art. 44 lit. t) din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale (republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996)
Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vîrsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti sau al judeţului*2) în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.
Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
Este oprită căsătoria între rudele în linie dreapta, precum şi între cele în linie colaterală pînă la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti sau al judeţului*2) în cuprinsul căruia cel care cere aceasta încuviinţare îşi are domiciliul.
*2) Consilii locale, Consiliul municipiului Bucureşti, consilii judeţene şi primari potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991.
Este oprită căsătoria:
a)între cel care infiaza sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel înfiat ori descendenţii acestuia, de alta;
b)între copiii celui care infiaza, de o parte, şi cel înfiat sau copiii acestuia, de alta;
c)între cei înfiaţi de aceeaşi persoana.
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) şi c) de mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2.
În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minora ce se afla sub tutela sa.
Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cat timp nu are discernamantul faptelor sale.
Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declara ca şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.
Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă al Consiliului popular al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti*1), în cuprinsul căruia se afla domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.
*1) vezi nota de la articolul 3
Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declaraţia de căsătorie le serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soţi nu se afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie în localitatea unde se afla, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întîrziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arata că nu exista nici o piedica legală la căsătorie. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.
Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă exista o piedica legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sînt îndeplinite.
Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.
Delegatul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte ca cerinţele legii nu sînt îndeplinite.
Căsătoria se încheie prin consimţămîntul viitorilor soţi. Aceştia sînt obligaţi să fie prezenţi, împreună, în faţa delegatului de stare civilă*1), la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-şi da consimţămîntul personal în mod public.
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă*1) va putea încheia căsătoria şi în afară sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în alin. 1.
*1) vezi nota de la articolul 3
Delegatul de stare civilă*1), luînd consimţămîntul viitorilor soţi, va întocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă actul de căsătorie, care se semnează de soţi şi de delegat.
*1) vezi nota de la articolul 3
Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a, 9 şi 16.
Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vîrsta legală nu va fi declarata nulă dacă, între timp acela dintre soţi care nu avea vîrsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă sotia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinata.
Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenta.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.
În cazul în care soţul unei persoane declarate moarta s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărîrea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea noua rămîne valabilă.
Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Soţul care a fost de buna-credinţa la încheierea căsătoriei, declarata nulă sau anulată, păstrează, pînă la data cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti rămîne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
În cazul prevăzut în art. 23 alin. 1 cererea de întreţinere a soţului de buna-credinţa şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sînt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.
Sotii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria.
La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă*1), numele pe care s-au învoit sa-l poarte în căsătorie.
Sotii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
*1) vezi nota de la articolul 3
Sotii sînt obligaţi sa poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.
Dacă sotii s-au învoit sa poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27 din codul de faţa, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţămîntul celuilalt soţ.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
Sotii sînt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile casniciei.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sînt, de la data dobîndirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
Nu sînt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a)bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b)bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunatorul a prevăzut ca ele vor fi comune;
e)bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
d)bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e)indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f)valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.
Sotii răspund cu bunurile comune pentru:
a)cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b)obligaţiile ce au contractat împreună;
c)obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale casniciei;
d)repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul sau personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.
Creditorii vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune.
Sotii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit ca are şi consimţămîntul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţămîntul celuilalt soţ.
La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă sotii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărîre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neimpartite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sînt bunuri comune.
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei.
Căsătoria se poate desface prin divorţ*1).
*1) Art. 37 alin. 2 a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 (M. Of. nr 177 din 26 iulie 1993)
Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci cînd, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibila.
Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii:
a)pînă la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi b) nu exista copii minori rezultaţi din căsătorie.
Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci cînd starea sănătăţii sale face imposibila continuarea căsătoriei.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va tine seama şi de interesele minorilor*1).
Căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.
Faţa de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data cînd s-a făcut menţiune despre hotărîrea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data cînd ei au cunoscut divorţul pe alta cale.
La desfacerea căsătoriei prin divorţ, sotii se pot invoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, sa poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de aceasta învoiala prin hotărîrea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi.
Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie.
Pînă la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, sotii îşi datorează întreţinere.
Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci cînd incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. 2 poate fi stabilită pînă la o treime din venitul net din munca al soţului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Aceasta întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din munca al soţului obligat la plata.
Cînd divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 şi 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recasatorirea soţului îndreptăţit sa o primească.
Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelara şi, ţinînd seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vîrsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu consimţămîntul acestora, sau unor instituţii de ocrotire.
Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.
Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercita cu privire la aceasta drepturile părinteşti.
Cînd copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de patrusprezece ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divortati şi copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.
Rudenia este legătura bazată pe descendenta unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun.
În primul caz rudenia este în linie dreapta, iar în al doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a)în linie dreapta, după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sînt rude de gradul întîi, nepotul de fiu şi bunicul sînt rude de gradul al doilea;
b)în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcand de la una dintre rude pînă la ascendentul comun şi coborând de la acesta pînă la cealaltă ruda; astfel fraţii sînt rude în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.
Filiaţia faţă de mama rezultă din faptul naşterii.
Ea se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.
Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate recunoaşte pe copil.
Recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.
Recunoaşterea, chiar făcuta prin testament, nu se poate revoca.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mama nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mama se poate face în faţa instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de proba.
Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul sau de naştere.
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mama aparţine numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicţie.
Dreptul de a porni acţiunea pentru a stabili filiaţia faţă de mama nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta.
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mama poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
Filiaţia faţă de tata
Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tata pe soţul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tata pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie.
Dispoziţiile art. 51. sînt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în prezentul articol.
Paternitatea poate fi tagaduita, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţ; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el.
Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
În toate cazurile, mama copilului va fi citata.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data cînd tatăl a cunoscut naşterea copilului.
În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub interdicţie, un nou termen curge pentru tutore de la data cînd acesta a aflat despre naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tata după ce i s-a ridicat interdicţia, înăuntrul unui nou termen de şase luni.
Filiaţia faţă de tata se stabileşte, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaştere sau hotărîre judecătorească.
Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl sau; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Recunoaşterea se face prin declaraţie făcuta la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi făcuta şi prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoaşterea, chiar făcuta prin testament, nu se poate revoca.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
Dacă recunoaşterea este contestată de mama, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afară căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele sau de către mama, chiar dacă este minora, ori de reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta.
Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tata.
Acţiunea de stabilirea paternităţii din afară căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărîri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afară căsătoriei va curge de la data cînd acea hotărîre a rămas definitivă.
În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tata ori dacă acesta din urma a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii.
Timpul cuprins între a trei sute şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteşte de la zi la zi.
Situaţia legală a copilului
Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor.
Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
Copilul din afară căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărîre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.
Copilul din afară căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întîi stabilită.
În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului sa poarte numele acestuia din urma.
În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2.
Dacă filiaţia copilului din afară căsătoriei este stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispoziţiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.
*1) Termenul de "înfiere" din Codul familiei şi din orice alte acte normative a fost înlocuit prin termenul "adopţie" prin Legea nr. 48 din 16 iulie 1991 pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind înfierea (M. Of. nr. 147 din 17 iulie 1991)
Înfierea se face numai în interesul celui înfiat.
Numai minorii pot fi înfiaţi. Cu toate acestea, va putea fi înfiată şi persoana majoră, care, în timpul minorităţii, a fost crescută de cel care voieşte s-o înfieze.
Înfierea între fraţi este oprită.
Nu pot înfia decât persoanele majore care îndeplinesc condiţiile cerute pentru a fi tutori şi care sînt cu cel puţin optsprezece ani mai în vîrsta decât cei pe care voiesc să-i înfieze.
Pentru motive temeinice, autoritatea tutelara va putea încuviinţa înfierea, chiar dacă diferenţa de vîrsta prevăzută în alineatul precedent este mai mica.
Este oprită înfierea unui copil de către mai multe persoane, afară de cazul în care ea se face de către soţ şi sotie, deodată sau succesiv.
Dacă persoana ce voieşte sa înfieze este căsătorită, va fi necesar şi consimţămîntul celuilalt soţ, afară numai dacă acesta este pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau, din orice împrejurare, în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.
Pentru încheierea înfierii se cere consimţămîntul celui care infiaza, consimţămîntul părinţilor celui înfiat, dacă acesta este minor, precum şi consimţămîntul celui înfiat, dacă a împlinit vîrsta de zece ani.
Dacă unul dintre părinţi este mort, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau, din orice împrejurare, în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, consimţămîntul celuilalt părinte este îndestulător.
Dacă cel ce urmează a fi înfiat este pus sub tutela, va consimţi tutorele, iar dacă se afla într-o situaţie în care este necesară punerea sub tutela, dar aceasta nu a fost încă instituită, autoritatea tutelara va putea încuviinţa înfierea, fără a mai fi necesară instituirea tutelei.
Consimţămîntul la înfiere se da fie prin declaraţie făcuta direct în faţa autorităţii tutelare care încuviinţează înfierea, fie prin înscris autentic.
Autoritatea tutelara va putea încuviinţa înfierea numai dacă va constata ca cel care infiaza, poate asigura înfiatului o normală dezvoltare fizica şi morala, precum şi ca înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de convieţuire socială.
Abrogat*2).
Abrogat *2).
*2) Art. 73 şi 74 au fost abrogate prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei (art. 14), republicată în M. Of. nr. 159 din 24 iulie 1995.
Înfierea îşi produce efectele de la data încuviinţării ei.
De la această dată infiatul are faţă de cel care infiaza drepturile şi obligaţiile pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi, iar descendenţii înfiatului au faţă de cel care infiaza drepturile şi obligaţiile pe care descendenţii copilului din căsătorie le au faţă de ascendentul acestuia.
Infiatul şi descendenţii săi păstrează toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiatie faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti trec asupra celui care infiaza.
În cazul în care cel care infiaza este soţul părintelui firesc al înfiatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti aparţin celui care infiaza şi părintelui firesc căsătorit cu acesta.
Dacă cel care infiaza va fi decăzut din drepturile părinteşti, instanţa judecătorească, ţinînd seama de interesele minorului înfiat şi ascultandu-l şi pe acesta, dacă a împlinit vîrsta de zece ani, va putea fie sa redea părinţilor fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie sa încredinţeze pe minor unei alte persoane, cu consimţămîntul acesteia. În acest caz, se aplică dispoziţiile art. 104 alin. 3, iar instanţa va hotărî şi privitor la reprezentarea minorului sau încuviinţarea actelor sale, precum şi la administrarea bunurilor acestuia.
Înfierea nu da naştere rudeniei între cel înfiat şi rudele celui care infiaza, în afară de cazul arătat în art. 79.
Infiatul dobândeşte prin înfiere numelui celui care infiaza.
În cazul în care înfierea se face de către cei doi soţi ori de către soţul care infiaza pe copilul celuilalt soţ, iar sotii au un nume de familie comun, infiatul va purta acest nume; dacă sotii nu au un nume de familie comun, ei sînt obligaţi ca, la încuviinţarea înfierii, sa declare, potrivit dispoziţiilor art. 62. alin. 2, care se aplică prin asemănare, numele de familie pe care infiatul urmează sa-l poarte.
Autoritatea tutelara*1) va putea încuviinţa ca infiatul sa continue a purta vechiul sau nume, adăugându-l la cel dobîndit prin înfiere.
În toate cazurile, decizia de încuviinţare a înfierii va arata numele pe care infiatul urmează sa-l poarte.
*1) Primarul conduce serviciile publice locale şi asigura funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelara, potrivit art. 44 lit s,) din Legea administraţiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991 (republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996).
La cererea comuna a tuturor celor îndreptăţiţi sa consimtă la înfiere, autoritatea tutelara poate încuviinţa înfierea cu toate efectele unei filiatii fireşti.
De la data cînd aceasta înfiere îşi produce efectele, infiatul devine ruda cu rudele celor care infiaza, ca un copil firesc al acestora din urma, iar drepturile şi îndatoririle izvorâte din filiatie între cel înfiat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora încetează. Cu toate acestea, se aplică între cel înfiat şi rudele sale fireşti dispoziţiile art. 6.
Dispoziţiile art. 78 alin. 1, 2 şi 4 sînt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în alineatele precedente.
Serviciul de stare civilă va întocmi în registru un nou act de naştere al celui înfiat, în care cei care infiaza vor fi trecuţi ca părinţi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, făcându-se pe el menţiune despre întocmirea celui nou.
Înfierea, încheiată fără consimţămîntul părinţilor înfiatului, poate fi desfăcută de instanţa judecătorească la cererea oricăruia dintre părinţi, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceştia.
În cazul în care infiatul a împlinit vîrsta de zece ani, se va cere şi consimţămîntul acestuia.
Infiatul, părinţii fireşti ai acestuia, instituţiile de ocrotire, autoritatea tutelara şi orice organe ale administraţiei de stat vor putea cere instanţei judecătoreşti desfacerea înfierii dacă aceasta este în interesul înfiatului.
Desfacerea înfierii poate fi pronunţată numai după ascultarea delegatului autorităţii tutelare.
Înfierea se desface pe data cînd hotărîrea judecătorească a rămas definitivă.
La desfacerea înfierii, infiatul redobândeşte vechiul sau nume de familie; instanţa judecătorească, pentru motive temeinice, va putea însă încuviinţa ca infiatul sa păstreze numele de familie dobîndit prin înfiere.
Odată cu desfacerea înfierii, instanţa judecătorească va putea obliga pe cel care infiaza sa plătească înfiatului o pensie de întreţinere, cat timp acesta va fi minor.
La desfacerea înfierii, dacă fostul înfiat este minor, părinţii fireşti redobândesc drepturile părinteşti, afară numai dacă instanţa judecătorească, în interesul minorului, hotărăşte instituirea unei tutele.
Obligaţia de întreţinere exista între soţ şi sotie, părinţi şi copii, cel care infiaza şi înfiat, bunici şi nepoţi, strabunici şi stranepoti, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
Are drept la întreţinere numai acela care se afla în nevoie, neavând putinţa unui câştig din munca, din cauza incapacităţii de a munci.
Descendentul, cat timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.
Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat sa continue a da întreţinere copilului, cat timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sînt dispăruţi ori sînt în nevoie.
Copilul va putea fi obligat sa dea întreţinere celui care l-a întreţinut timp de zece ani, astfel cum se arata în alineatul precedent.
Cel care a luat un copil pentru a-l creşte, fără a întocmi formele cerute pentru înfiere, are obligaţia sa-l întreţină, cat timp copilul este minor, însă numai dacă părinţii fireşti au murit, sînt dispăruţi ori sînt în nevoie.
Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a)sotii îşi datorează întreţinerea înaintea celorlalţi obligaţi;
b)descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar, dacă sînt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c)cel care infiaza este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
d)fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sînt obligate sa întreţină aceeaşi persoana, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele ce au.
Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenta, sa pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.
În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanţa judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere sa o completeze, în ordinea stabilită de art. 89.
Cînd cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinerea tuturor celor care sînt în drept sa i-o ceara, instanţa judecătorească, ţinînd seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite sa o ceara. În acest caz instanţa va hotărî, totodată, modul în care se va împărţi întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.
Obligaţia de întreţinere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani.
Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării, ţinînd seama de împrejurări.
Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plati.
Instanţa judecătorească va putea mari sau micşora obligaţia de întreţinere sau a hotărî, încetarea ei, după cum se schimba mijloacele celui care da întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte.
Cînd întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care infiaza, ea se stabileşte pînă la o pătrime din cîştigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.
Obligaţia de întreţinere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96., prin moartea debitorului sau a celui îndreptăţit la pensia de întreţinere.
Moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală este ţinut, în măsura valorii bunurilor moştenite, sa continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sînt dispăruţi sau sînt în nevoie, însă numai cat timp cel întreţinut este minor.
În cazul în care sînt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
*1) Potrivit art 14 din Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei (republicată în M. Of. nr. 159 din 24 iulie 1995), dispoziţiile prevăzute în capitolul III din Codul familiei se modifica în mod corespunzător prevederilor din această lege.
Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane
Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sînt din căsătorie, din afară căsătoriei ori înfiaţi.
Ei exercita drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.
Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.
Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se afla în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercita singur drepturile părinteşti.
De câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor părinteşti, autoritatea tutelara, după ce asculta pe părinţi, hotărăşte, potrivit cu interesul copilului.
Copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelara, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vîrsta de zece ani, va decide, ţinînd seama de interesele copilului.
Părinţii sînt datori sa îngrijească de copil.
Ei sînt obligaţi sa crească copilul, ingrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizica, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.
Autoritatea tutelara*2) poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de patrusprezece ani, să-şi schimbe felul invataturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea invataturii ori pregătirii profesionale.
*2) A se vedea nota de la art. 78 alin. 3.
Părinţii au dreptul sa ceara înapoierea copilului de la orice persoană care îl tine fără drept.
Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vîrsta de zece ani.
*3) Art. 104 a fost abrogat prin Legea nr. 3/1970, publicată în B. Of. nr. Z8 din 28 martie 1970.
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile pînă la data cînd el împlineşte vîrsta de patrusprezece ani.
După împlinirea vârstei de patrusprezece ani minorul exercita singur drepturile şi îşi executa tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea.
Dispoziţiile secţiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemănare. Cu toate acestea nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
Copilul minor este întreţinut de părinţii săi.
Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia să asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de părinţi minorului, felul şi modalităţile executării precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi, se vor stabili de instanţa judecătorească cu ascultarea autorităţii tutelare.
Autoritatea tutelara este obligată sa exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sînt ingrijiti în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizica, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, în conformitate cu ţelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivităţii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.
Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţa grava în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.
Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.
Autoritatea tutelara va îngădui părintelui decăzut din drepturile părinteşti sa păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.
Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încît, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sînt în primejdie.
Tutela minorului
În cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi precum, şi în cazul prevăzut de art. 85, copilul va fi pus sub tutela.
Tutela se exercită numai în interesul minorului.
Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data cînd se afla de existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art. 113, sa înştiinţeze autoritatea tutelara:
a)persoanele apropiate minorului precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
b)serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c)instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d)organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelara, din oficiu sau la încunoştiinţarea acesteia, de către cei arătaţi în art. 115.
Nu poate fi tutore:
a)minorul sau cel pus sub interdicţie;
b)cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c)cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
d)cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
e)cel care, exercitând o alta tutela, a fost îndepărtat din aceasta;
f)cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Cînd vreuna din împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.
Cel numit tutore nu poate refuza aceasta sarcina.
Cu toate acestea poate refuza sarcina tutelei:
a)cel care are vîrsta de şaizeci de ani împliniţi;
b)femeia însărcinata sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c)cel care creşte sau educa doi sau mai mulţi copii;
d)cel care exercită a alta tutela sau o curatela;
e)cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a departarii domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea sa îndeplinească aceasta sarcina.
Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.
Autoritatea tutelara va comunică în scris tutorelui numirea sa şi va afişa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului.
Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării.
Între timp autoritatea tutelara poate lua măsurile provizorii cerute de interesele minorului.
Tutorele care, fiind în exerciţiul atribuţiilor sale, a cerut înlocuirea este obligat să-şi exercite aceste atribuţii pînă la rezolvarea cererii sale de înlocuire.
Tutela este o sarcina gratuita.
Cu toate acestea, autoritatea tutelara, ţinînd seama de muncă depusa în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, va putea acorda acestuia din urma o remuneraţie, care nu va depăşi zece la suta din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelara, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima aceasta remuneraţie.
Minorul pus sub tutela locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare minorul poate avea o alta locuinţa.
Tutorele are obligaţia de a îngriji de minor.
El este obligat sa crească copilul, ingrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizica, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.
Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai pînă la data cînd acesta împlineşte vîrsta de patrusprezece ani.
După împlinirea vârstei de patrusprezece ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi executa tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.
Dispoziţiile art. 102, 103 şi 106 se aplică în mod corespunzător şi în cazul tutelei.
După numirea tutorelui şi în prezenta acestuia un delegat al autorităţii tutelare va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind, potrivit dispoziţiilor Codului de procedura civilă, un inventar, care va fi supus aprobării autorităţii tutelare.
Creanţele pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o ruda în linie dreapta ori fraţii sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare.
Autoritatea tutelara va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sînt îndestulătoare, autoritatea tutelara va dispune vînzarea bunurilor minorului.
Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sînt obligaţi de lege să-i dea întreţinere, autoritatea tutelara va cere Direcţiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale*1) să contribuie la întreţinerea lui.
*1) În prezent, Direcţia de muncă şi ocrotiri sociale.
Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o ruda în linie dreapta ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta.
Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici sa garanteze obligaţia altuia.
Tutorele nu poate, fără prealabilă încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabilă înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi sa încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra.
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sînt anulabile.
Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără prealabilă încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urma nu depăşeşte doua sute cincizeci de lei.
Autoritatea tutelara va acorda încuviinţarea, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
Încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte.
În caz de vânzare, încuviinţarea va arata dacă vînzarea se va face prin buna învoiala sau în alt mod.
În toate cazurile, autoritatea tutelara poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.
Sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casa de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat şi vor putea fi ridicate de tutore, fără încuviinţarea prevăzută în alineatul precedent.
Ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sînt dintre cele care trebuie să ducă la întocmirea tutorelui, autoritatea tutelara va numi un curator.
Minorul care a împlinit vîrsta de patrusprezece ani încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 şi 152 lit. c, cu încuviinţarea prealabilă a curatorului.
Dacă actul pe care minorul urmează sa-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi prealabilă încuviinţare a acesteia.
Minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici sa garanteze obligaţia altuia.
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sînt anulabile.
Tutorele este dator să prezinte anual autorităţii tutelare o dare de seama despre modul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
Darea de seama se va prezenta autorităţii tutelare în termen de treizeci de zile de la sfîrşitul anului calendaristic.
În afară de darea de seama anuală, tutorele este obligat, la cererea autorităţii tutelare, sa dea oricînd dări de seama despre felul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
Autoritatea tutelara va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi administrarea bunurilor sale şi, dacă sînt regulat întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.
Autoritatea tutelara va exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la minor şi bunurile acestuia, dispoziţiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile.
Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelara va putea cere colaborarea organelor administraţiei de stat şi instituţiilor de ocrotire.
Felul invataturii sau pregătirii profesionale, ce minorul primea la data numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Minorul, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 115, pot face plângere autorităţii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţa grava sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina.
Pînă la intrarea în funcţiune a noului tutore autoritatea tutelara va numi un curator.
La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, să prezinte autorităţii tutelare o dare de seama generală. El are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare din tutela.
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore.
După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea tutelara va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.
Chiar dacă autoritatea tutelara a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.
Tutorele care înlocuieşte pe un alt tutore are obligaţia sa ceara fostului tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.
Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie.
Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii.
Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelara, precum şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.
Interdicţia se pronunţa de instanţa judecătorească, cu concluziile procurorului, şi îşi produce efectele de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă.
După ce a rămas definitivă, hotărîrea se va comunică, fără întîrziere, de către instanţa judecătorească ce a pronunţat-o, instanţei locului unde actul de naştere al celui pus sub interdicţie a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat.
Cînd sentinta judecătoriei prin care s-a pronunţat interdicţia a fost atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi comunicarea prevăzută de acest articol, trimiţând în copie dispozitivul sentinţei.
Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărîrii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe alta cale.
Hotărîrea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată de instanţa judecătorească autorităţii tutelare, care va desemna un tutore.
De asemenea, hotărîrea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată medicului şef al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului Bucureşti, pentru ca acesta sa instituie asupra celui interzis, potrivit instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii, o supraveghere medicală permanenta.
În caz de nevoie şi pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelara va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută precum şi pentru administrarea bunurilor.
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vîrsta de patrusprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Tutorele celui pus sub interdicţie este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.
Tutorele este dator sa îngrijească de cel pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţa; în acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi la nevoie toate bunurile celui pus sub interdicţie.
Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinînd seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară.
Minorul care la data punerii sub interdicţie, se afla sub ocrotirea părinţilor, va rămîne sub aceasta ocrotire pînă la data cînd devine major, fără a i se numi tutore. Dispoziţiile art. 149 sînt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.
Dacă la data cînd minorul devine major el se afla încă sub interdicţie, autoritatea tutelara va numi un tutore.
În cazul în care, la data punerii sub interdicţie, minorul se afla sub tutela, autoritatea tutelara va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.
Hotărîrea care pronunţa ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data cînd a rămas definitivă. Ea se va comunică, de către instanţa judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris hotărîrea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 şi, totodată, spre a se face, în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărîrii care a pronunţat interdicţia.
Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data cînd, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent, a fost făcuta menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut ridicarea interdicţiei pe alta cale.
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelara va putea institui curatela:
a)dacă, din cauza batranetii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii multumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;
b)dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentanţi, sa ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c)dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale carei acte le încuviinţează;
d)dacă o persoană, fiind obligată sa lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
e)dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general.
În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului sau, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut în art. 152 lit. c. Autoritatea tutelara poate institui curatela şi din oficiu.
Curatela nu se poate institui decât cu consimţămîntul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţămîntul nu poate fi dat.
În cazurile în care se instituie curatela se aplică regulile de la mandat.
Autoritatea tutelara poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urma nu este în măsura sa o facă.
Curatorul este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelara la cererea curatorului a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu.
*1) 1 A se vedea nota de la art. 78.
Atribuţiile de autoritate tutelara aparţin organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector al municipiului Bucureşti*2).
*2) A se vedea nota de la art. 4.
Autoritatea tutelara competenţa este:
a)pentru ocrotirea părintească şi tutela minorului, cea de la domiciliul minorului;
b)pentru tutela persoanei pusă sub interdicţie, cea de la domiciliul acesteia;
c)pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a sau c, cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de patrusprezece ani;
d)în cazul prevăzut în art. 152 lit. b, fie autoritatea tutelara de la domiciliul persoanei reprezentate fie, autoritatea tutelara de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
e)pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d sau e, cea de la ultimul domiciliu din ţara al celui lipsa ori celui dispărut.
Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară, care, potrivit legii, exercita atribuţiile de îndrumare şi control.
Dispoziţii finale
Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.