Decizie nr. 23 din 26 octombrie 2015

Dosar nr. 15/2015

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a

II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă -

judecător-raportor

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă -

judecător-raportor

Monica Ruxandra Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă -

judecător-raportor

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios

administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios

administrativ şi fiscal

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, R.C.A.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul procurorului general a formulat concluzii de admitere a recursului în interesul legii, apreciind întemeiată opinia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie nu poate fi obligat la indemnizarea membrilor familiei conducătorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului, pentru prejudiciul indirect cauzat prin decesul acestuia.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de autorul sesizării a fost indicată următoarea problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti:

interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, R.C.A.

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia prin Memoriul emis sub nr. 311 din 3 iunie 2015, ce a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 216 din 8 iunie 2015, legitimarea procesuală a instituţiei titulare a sesizării fiind expres prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă.

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Practica judiciară neunitară care a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii decurge din cele două orientări jurisprudenţiale în soluţionarea problemei de drept enunţate, astfel:

1.Într-o primă orientare, care este şi majoritară, s-a apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident nu beneficiază de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie ca urmare a vătămării sau decesului acestuia, aceste persoane, într-un astfel de caz, neputând fi considerate terţe persoane vătămate.

Pornind de la conţinutul art. 50 al Legii nr. 136/1995 s-a observat, în această opinie, că legiuitorul obligă asigurătorul de răspundere civilă auto (R.C.A.) să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţe persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu excepţia cazului în care persoana vătămată este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident.

Conform art. 50 alin. 2 din actul normativ anterior menţionat, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv.

Cum conducătorul auto vinovat nu beneficiază de despăgubiri ca urmare a vătămării sale, pe cale de consecinţă, nici pentru decesul său nu pot exista beneficiari de daune, indiferent de relaţia de rudenie a celor care le pretind.

Art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 a fost înţeles ca recunoscând dreptul de a primi despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului auto vinovat, cu condiţia ca aceste persoane să fi fost ele însele vătămate/decedate în accident, aşadar să fi fost victime directe ale evenimentului, şi nicidecum să solicite daune în calitate de rude apropiate ale conducătorului auto.

S-a apreciat că dispoziţia legală în cauză a fost încorporată în conţinutul legii tocmai pentru ca subiectele pe care le vizează să nu fie excluse de la despăgubire, în cazul în care acestea sunt victime directe, tocmai în considerarea relaţiei de rudenie cu conducătorul auto vinovat de producerea accidentului.

De asemenea, s-a considerat că, pentru antrenarea răspunderii asigurătorului în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, este necesar a se constata existenţa tuturor elementelor răspunderii civile delictuale ale asiguraţilor R.C.A. - conducători auto vinovaţi pentru accident, or, în cazul decesului conducătorului auto exclusiv vinovat de producerea accidentului, lipsesc elementele răspunderii civile delictuale, neputând fi antrenată răspunderea contractuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, răspunderea acestuia grefându-se întotdeauna pe răspunderea delictuală a asiguratului, neexistând aşadar răspunderea asigurătorului în lipsa unei fapte ilicite a asiguratului său.

Cu alte cuvinte, pentru a putea fi angajată răspundea contractuală a societăţii de asigurare este necesar ca, în prealabil, obligaţia de plată a despăgubirilor să existe în sarcina asiguratului. Astfel spus, este necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajată ulterior răspunderea contractuală a asigurătorului. Numai în aceste condiţii şi doar dacă autorul faptei delictuale nu a achitat persoanei vătămate cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat, asigurătorul urmează a fi obligat a achita contravaloarea despăgubirilor datorate de asigurat în limitele contractului de asigurare.

Având în vedere că şoferul vinovat exclusiv de producerea accidentului nu a săvârşit o faptă ilicită provocându-şi propriul deces, s-a apreciat că nu există nicio răspundere civilă delictuală a victimei - autoare a accidentului şi, în consecinţă, nu operează nicio răspundere contractuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie.

Prin urmare, rudele şoferului vinovat nu sunt îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie decât în situaţia în care membrii familiei asiguratului au fost ei înşişi victime ale accidentului, fiind vătămaţi corporal ori decedaţi, fie că au fost pasageri în vehicul, fie că se aflau în afara acestuia, însă aceste daune sunt acordate pentru vătămarea corporală sau decesul lor, şi nu pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident, rudă cu ei.

În această opinie s-a apreciat ca fiind absurdă deducerea unei intenţii a legiuitorului de obligare a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie la plata cheltuielilor de înmormântare ale asiguratului său, vinovat de producerea accidentului, ori de a prelua întreţinerea familiei acestuia şi plata daunelor morale ca urmare a suferinţei pricinuite de deces, aspecte de natură a transforma asigurarea de răspundere civilă obligatorie într-o veritabilă asigurare de viaţă.

Suferinţa pentru decesul conducătorului auto nu constituie "riscul asigurat" în sensul Legii nr. 136/1995, în condiţiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Spre deosebire de asigurările de persoane, legiuitorul a instituit în cazul asigurărilor obligatorii obligaţii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru ca asigurătorul să acopere prejudiciile terţilor, şi nu ale propriei persoane a asiguratului răspunzător de producerea accidentului ori ale moştenitorilor săi, pentru aceştia din urmă existând deschisă calea unei dezdăunări doar dacă au suferit direct vătămări corporale prin producerea accidentului, situaţie în care însă ei dobândesc calitatea de terţi păgubiţi ca urmare a faptei delictuale a asiguratului.

Instanţele care au adoptat această soluţie şi-au sprijinit raţionamentele lor şi pe dispoziţiile relevante din ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în vigoare în raport cu data producerii accidentului, respectiv art. 26 alin. (2) pct. 4 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, cu modificările ulterioare, art. 26 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, art. 27 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care, printr-un conţinut similar, menţionează, între cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, pe acela în care prejudiciul constă în vătămarea corporală sau decesul conducătorului răspunzător de producerea accidentului, indiferent cine solicită despăgubirile.

2.În cea de-a doua orientare s-a apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident pot beneficia de despăgubiri din partea asigurătorului, fiind incluşi în noţiunea de terţe persoane, chiar şi atunci când nu au fost victime directe ale accidentului, însă cer repararea prejudiciului decurgând din moartea şoferului.

Potrivit acestei opinii, asigurarea obligatorie de răspundere civilă are un caracter preponderent intuitu rei, fiind esenţială pentru angajarea sau implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului, aspecte deduse din dispoziţiile art. 49 şi 51 din Legea nr. 136/1995. Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane, indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu identificată şi indiferent dacă este sau nu chiar persoana asigurată.

Principala condiţie a antrenării răspunderii asigurătorului R.C.A. este aceea ca autoturismul implicat în accident să fie identificat şi asigurat.

S-a arătat că din redactarea clară a textului art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde familiei conducătorului vinovat de producerea accidentului o protecţie comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului, respectiv dreptul la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale acoperite de asigurarea R.C.A., în condiţiile în care paguba produsă îşi are cauza în accidentul produs prin intermediul autovehiculul asigurat.

A considera că dreptul la despăgubiri recunoscut familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului funcţionează numai în ipoteza în care membrii acesteia sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau deces, deoarece se aflau în autoturism sau în afara lui, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, lipseşte de orice finalitate şi efecte conţinutul art. 50 alin. 3, întrucât, într-o atare interpretare, membrii familiei conducătorului auto vinovat aveau la dispoziţie prevederile alin. 2, nemaifiind necesară introducerea în corpul legii a unei menţiuni speciale în ceea ce îi priveşte.

De altfel, prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunosc explicit dreptul la despăgubiri soţului/soţiei ori persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, fără a-l condiţiona de implicarea respectivelor subiecte în accident, subliniindu-se că, în atare situaţie, aceste persoane nu se subrogă în drepturile conducătorului auto vinovat, ca succesori legali ai acestuia, ci pretind repararea unui prejudiciu propriu constând în suferinţa provocată de decesul şoferului vinovat ori lipsa întreţinerii acordate de acesta.

Prin urmare, rudele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului pot fi considerate terţe persoane vătămate, iar acţiunile lor trebuie admise, chiar dacă nu au fost victime directe în acele accidente, în sensul că nu au suferit vătămări corporale proprii în urma evenimentului rutier produs de şoferul soţ sau rudă cu ei.

Totodată, este necesar a fi menţionat faptul că, atât în cea dintâi orientare jurisprudenţială, cât şi în cea de a doua, instanţele au folosit argumentul sprijinit pe conţinutul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, invocându-se deopotrivă faptul că dispoziţia legală care interesează în cauză, respectiv art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, în interpretarea dată de fiecare din cele două opinii, dă expresie transpunerii în dreptul intern a reglementării corespunzătoare de la nivel european.

IV. Dispoziţii legale relevante

a)Dispoziţii legale supuse interpretării sunt următoarele:

Art. 50 din Legea nr. 136/1995:

Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.

b)Dispoziţii normative aflate în legătură cu cele supuse interpretării:

Art. 12 (2) din Directiva 2009/103/CE (identic cu art. 3 din a doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule 84/5/CEE):

Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane, a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident şi acoperită de asigurarea prevăzută la art. 3, nu sunt excluşi, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale.

V. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, autor al sesizării, nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept în divergenţă.

VI. Opinia procurorului general

Prin punctul de vedere înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înregistrat sub nr. 37.503 din 23 octombrie 2015 s-a învederat că nu există o răspundere civilă a conducătorului autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului faţă de rudele sale, care, nefiind pasageri în autovehicul ori neaflându-se la locul accidentului, nu au fost vătămate corporal direct prin accidentul produs.

Totodată, nefiind vorba de terţe persoane păgubite faţă de care asiguratul este ţinut a răspunde şi neexistând un raport de răspundere pe care să se grefeze contractul de asigurare, nici asigurătorul nu poate fi obligat la despăgubiri.

Prin urmare, conducătorul autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului sau urmaşii lui nu pot obţine de la asigurător, în temeiul asigurării de răspundere civilă obligatorie, repararea pagubei suferite.

VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a existat o serie de cauze trimise spre soluţionare în procedura întrebării preliminare de către instanţele portugheze - cauzele C-300/10, C-229/10, C-362/11, C-486/11, C-96/12, toate soluţionate pe cale de ordonanţă şi în care s-a pus problema interpretării unor articole din directivele în materie de asigurare de răspundere civilă auto prin raportare la dispoziţii din dreptul naţional portughez, care limitau cazurile de răspundere civilă.

În special, în Cauza C-213/12 întrebarea preliminară a vizat problema dacă art. 1 (1) şi art. 3 din a doua Directivă nr. 84/5/CEE coroborate cu art. 1 din a treia Directivă a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule 90/232/CEE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care exclude dreptul la despăgubire al membrilor familiei conducătorului auto pentru daunele nepatrimoniale care rezultă în urma decesului acestuia, atunci când accidentul se datorează exclusiv culpei conducătorului auto.

Ca urmare însă a soluţiilor pronunţate în cauzele precedente de către curte pe cale de ordonanţă (şi prin care aceasta, în esenţă, sublinia că reglementările directivelor europene în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto urmăresc armonizarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto la nivelul tuturor statelor membre, şi anume, de a se asigura că răspunderea civilă pentru vehicule este acoperită prin asigurare, fără a produce efecte asupra întinderii răspunderii civile prevăzute în dreptul naţional, deoarece nu urmăresc şi armonizarea regimurilor naţionale de răspundere civilă), prin Ordonanţa din 25 iunie 2013 s-a luat act de retragerea întrebării preliminare de către instanţa naţională.

VIII. Opinia specialiştilor

Punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai este în sensul că membrii de familie ai conducătorului vinovat de producerea accidentului nu pot pretinde acoperirea de către asigurător a prejudiciilor suferite ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto. În justificarea acestui punct de vedere au fost prezentate două argumente majore:

a)Alin. 3 al art. 50 a fost introdus în corpul Legii nr. 136/1995 prin Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Cel mai probabil, textul nou-introdus în legea română este întruchiparea ideii preluate de Documentul de poziţie al României, cap. 3 - Libera circulaţie a serviciilor, în raport cu Directiva Consiliului nr. 84/5/CEE, faţă de conţinutul căreia se stabilea că "pentru transpunerea integrală a prevederilor comunitare se vor lua măsuri:

includerea în asigurarea obligatorie a şoferului şi a membrilor săi de familie în legătură cu vătămarea lor corporală .... termen: anul 2004...".

Art. 3 al Directivei nr. 84/5/CEE - în prezent, regăsit cu acelaşi conţinut în art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi - stabilea: membrii familiei persoanei asigurate vor obţine daune-interese de la asigurător pentru prejudiciile lor corporale.

b)Prin ipoteză, în cazul membrilor de familie prejudiciaţi ca urmare a vătămării corporale sau a decesului conducătorului, este vorba de un prejudiciu prin ricoşeu, înţeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect. Acest prejudiciu are un caracter autonom faţă de prejudiciul suferit de victima imediată prin aceea că cel ce suferă un prejudiciu prin ricoşeu are (exhibă) un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate.

Prejudiciul prin ricoşeu este unul mediat, asupra sa reflectându-se inevitabil toate condiţiile de reparare a prejudiciului iniţial, imediat.

Astfel fiind, cerinţa esenţială pentru repararea în temeiul răspunderii civile a unui prejudiciu prin ricoşeu este ca fapta ilicită care l-a generat să îşi menţină acest caracter (ilicit) şi în ce priveşte victima directă. În esenţă, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi în cazul prejudiciului iniţial. Deoarece cele două prejudicii au fost generate/cauzate de una şi aceeaşi faptă ilicită, este de neacceptat ca acţiunea sau inacţiunea respectivă să aibă caracter ilicit exclusiv din perspectiva victimei prin ricoşeu, nu însă şi din perspectiva victimei imediate.

În alte cuvinte, nu poate fi primită pretenţia de reparare a unui prejudiciu prin ricoşeu dacă fapta ilicită cauzatoare nu are simultan acest caracter şi în raport cu pierderea suferită de victima nemijlocită.

Or, în cazul de speţă ajuns în divergenţă, când, ca urmare a accidentului auto provocat din vina conducătorului, fie el asigurat ori terţ care utilizează autovehiculul persoanei asigurate, survine decesul acestuia, nu există o victimă nemijlocită a faptei ilicite. Conducătorul auto îşi generează sieşi un prejudiciu prin provocarea accidentului auto, iar acest prejudiciu nu este reparabil după regulile răspunderii civile delictuale, deoarece partea responsabilă se identifică chiar cu victima.

Cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate de fapta aceluiaşi conducător.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

La nivelul Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă asupra problemei de drept în cauză.

X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin rapoartele întocmite de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au exprimat două opinii, după cum urmează:

1.În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

2.În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, soţul (soţia) sau persoanele aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, au dreptul să obţină despăgubiri, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul de răspundere civilă obligatorie.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive (ori definitive şi irevocabile) pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

Norma legală ce a generat divergenţa de jurisprudenţă - alin. 3 al art. 50 - a fost introdusă în corpul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în anul 2004, prin Legea nr. 172/2004.

Expunerea de motive a actului normativ de modificare şi completare face vorbire despre obligaţiile asumate de România prin Documentul de poziţie, cap. 3 - Libera circulaţie a serviciilor (aprobat în şedinţa Guvernului român la 6 decembrie 2001) şi despre nevoia de aliniere a legislaţiei naţionale în materie de asigurări la legislaţia europeană în domeniu.

Aşadar, un prim indiciu ar fi în sensul că reglementarea legală care interesează în cauză este rezultatul transpunerii în legislaţia naţională a reglementării echivalente de la nivel european.

Observarea comparativă a textelor normative în discuţie - art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE (în conţinut identic cu art. 3 din Directiva 84/5/CEE, înlocuită în 2009 cu Directiva 2009/103/CE din raţiuni de unificare a reglementărilor existente la nivel european în materia asigurărilor) - relevă însă că, spre deosebire de reglementarea de la nivel european, cea din legea internă nu conţine nicio precizare în privinţa tipului de prejudiciu pentru repararea căruia a fost recunoscut un drept la despăgubire pe seama asigurătorului de răspundere civilă obligatorie în favoarea soţului/soţiei ori persoanei aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Tocmai această omisiune a normei interne în indicarea, similar normei de nivel european, că, în cazul acestor subiecte, dreptul la reparaţie priveşte vătămările lor corporale ("... nu vor fi excluşi de la beneficiul asigurării, în privinţa pagubelor lor corporale") a stat la originea divergenţei de jurisprudenţă, născând, în acest context, întrebarea dacă textul legal al art. 50 alin. 3 poate fi văzut ca o transpunere imperfectă a art. 3 al Directivei 84/5/CEE, dar care trebuie interpretat şi aplicat în spiritul normei europene de inspiraţie, ori, dimpotrivă, dacă voinţa legiuitorului intern a fost aceea de a recunoaşte drepturi la despăgubire familiei şoferului vinovat de accident mai largi chiar decât ale normei din directivă, aşadar, pentru orice tip de prejudiciu şi nu doar pentru cele limitate la vătămările corporale proprii.

Este cert însă că un răspuns convingător şi lămuritor nu se poate rezuma la deducerea unei intenţii de aliniere la legislaţia comunitară a legiuitorului naţional, plecându-se de la Declaraţia de poziţie a României - act de voinţă al Guvernului român, atât timp cât norma legală în discuţie a fost adoptată prin lege - act de voinţă al Parlamentului, care se poate îndepărta de la obiectivele urmărite de puterea executivă.

De aceea, o incursiune în principiile generale ale dreptului cu privire specială asupra materiei asigurării obligatorii de răspundere civilă este absolut necesară.

Cu titlu general, art. 2.223 alin. (1) din Codul civil stipulează că "în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil".

Aceeaşi idee se regăseşte exprimată şi în conţinutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Aşadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.

În acelaşi timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită, este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceeaşi persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există şi în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare - despăgubirea -, constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului.

Înţelegerea exactă a conţinutului şi sensului reglementării art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 50, în concordanţă cu condiţiile legale ale angajării răspunderii asigurătorului şi cu natura juridică proprie (mai sus redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoaşterea unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul şoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a daunelor morale cauzate de dispariţia acestuia ori pierderea întreţinerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanţele judecătoreşti fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoaşterea unui drept la dezdăunare aceloraşi subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, aşadar când acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului.

Divergenţa vizează, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciaţi (material şi/sau moral) ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina şi jurisprudenţa au denumit a fi prejudiciul prin ricoşeu, înţeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (şi care îşi găseşte în prezent o reglementare legală prin dispoziţiile art. 1.390 şi 1.392 din Codul civil).

Întrucât, la originea producerii lui, se regăseşte una şi aceeaşi faptă ilicită, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoşeu în absenţa întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerinţa esenţială pentru repararea prejudiciului prin ricoşeu este ca fapta ilicită cauzatoare să îşi menţină acest caracter (ilicit) şi în ce priveşte victima directă.

Or, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de altă parte, art. 50 alin. 2 prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Excluderea conducătorului vehiculului din sfera "terţelor persoane păgubite", la care se referă art. 49 din lege, are drept consecinţă faptul că asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătăţii sau pentru moartea asiguratului în accident şi nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el şi care a provocat accidentul.

Această excludere nu este însă întâmplătoare şi nu se justifică doar pe legătura contractuală asigurat - asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existenţa unei obligaţii de reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă faţă de el însuşi, aşa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de producerea faptei ilicite.

În tot acest context, recunoaşterea unui drept la despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunoaşte un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoşeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea şi înmormântarea, acordarea întreţinerii pe care acesta o presta în timpul vieţii, daune morale pentru durerea pierderii unei fiinţe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ţinut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiaşi fapte, şi mai ales, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi în cazul prejudiciului iniţial.

În speţă, prin ipoteză, deşi există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde faţă de sine însăşi, vătămarea sa corporală şi/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, şi, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa faţă de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speţă şoferul este şi decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului Cod civil, cât şi sub cea a noului Cod civil, fapta victimei înseşi este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.

Asigurătorul va fi însă ţinut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceştia sunt victime directe ale accidentului auto, aşadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, şi acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză.

Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. 3 al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situaţia juridică a acestor subiecte îşi găsea oricum rezolvare în dispoziţiile preexistente ale art. 50 alin. 2 din aceeaşi lege.

Totuşi, ca şi în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecţie comparabilă cu cea de care se bucură alte terţe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relaţiei de rudenie dintre acestea şi conducătorul vinovat.

Contrar celei de-a doua opinii jurisprudenţiale, asigurarea reglementată în cap. III din Legea nr. 136/1995 nu este una pentru "bun" (autoturism sau autovehicul), ci pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Caracterul intuitu rei atribuit acestui tip de asigurare, explicat prin considerarea ca esenţială, în vederea antrenării răspunderii asigurătorului, a implicării în accident a unui vehicul asigurat şi identificat, caracter dedus şi din reglementarea art. 51 din Legea nr. 136/1995, ignoră însăşi esenţa asigurării în cauză, de a fi una pentru răspunderea civilă (sau pentru responsabilitate).

Într-adevăr, implicarea în accident a unui vehicul identificat şi asigurat constituie una din condiţiile antrenării răspunderii asigurătorului R.C.A., însă ceea ce este de esenţa acestui tip de asigurare este existenţa unui caz de răspundere civilă delictuală a autorului accidentului faţă de terţe persoane păgubite, în absenţa căruia răspunderea asigurătorului nu există (chiar în ipoteza realizării cazului asigurat prin mijlocirea unui vehicul identificat şi asigurat).

Soluţia legislativă consacrată prin dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 136/1995 - care reglementează cazul altor persoane care sunt cuprinse în asigurare decât asiguratul - nu se îndepărtează de la esenţa acestui tip de asigurare, deoarece pentru cazul celui care a condus vehiculul persoanei asigurate, cu sau fără voia şi ştiinţa acesteia, răspunderea asigurătorului se fundamentează tot pe un caz de răspundere civilă delictuală, cu singura diferenţă că aceasta din urmă nu mai este legată în mod necesar de persoana asiguratului. În astfel de cazuri, asigurătorul R.C.A. răspunde faţă de terţele persoane păgubite prin accident, indiferent de persoana care răspunde civil pentru paguba cauzată.

Aşadar, cazurile reglementate de art. 51 din Legea nr. 136/1995 nu justifică atribuirea unui caracter intuitu rei acestui tip de asigurare precum s-a susţinut prin cea de-a doua soluţie jurisprudenţială şi, prin urmare, nu poate fi astfel justificată antrenarea răspunderii asigurătorului R.C.A. faţă de terţe persoane păgubite prin accident, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale.

Argumentul utilizat de instanţele ce au conturat cea de-a doua soluţie jurisprudenţială, în sensul că, în acţiunile deduse judecăţii, subiectele vizate de norma art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 nu se subrogă în drepturile conducătorului auto vinovat şi nu pretind recunoaşterea unui drept la despăgubiri în calitate de succesori legali ai acestuia, ci solicită despăgubiri pentru prejudiciul propriu, înfăţişând un drept propriu la reparaţie, este corect, dar nu şi în măsură să le fundamenteze soluţia.

Într-adevăr, victima unui prejudiciu prin ricoşeu are un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate. Relaţia de interdependenţă în care se află prejudiciul direct şi prejudiciul prin ricoşeu, regăsită în originea comună a aceleiaşi fapte ilicite generatoare, nu face posibilă însă o situaţie de reparare a prejudiciului prin ricoşeu în ipoteza neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct.

Este acesta chiar cazul despăgubirilor solicitate de soţul/soţia ori de cei aflaţi în întreţinerea conducătorului auto vinovat de accident, justificate prin vătămarea corporală ori decesul acestuia (iar nu în calitate de victime directe ale accidentului), despăgubiri menite să acopere prejudiciul propriu, dar indirect (prin ricoşeu), cauzat lor.

Având în vedere că naşterea obligaţiei asigurătorului R.C.A. este condiţionată de întrunirea cerinţelor de reparare a prejudiciului respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale a conducătorului auto, următoarele concluzii pot fi deduse pe baza celor prezentate mai sus:

–conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care şi-l cauzează sieşi prin fapta proprie. De altfel, pe acest temei, dispoziţiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 îl şi exclud expres pe acesta din sfera beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător;

–conducătorul auto nu va răspunde delictual pentru prejudiciul mediat suferit de membrii săi de familie ca urmare a prejudiciului iniţial;

–este exclusă naşterea obligaţiei legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoşeu suferit de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.

Concluzia care se impune, de asemenea, în urma acestei analize este aceea că dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 sunt mai degrabă rezultat al unei transpuneri imperfecte a art. 3 din Directiva 84/5/CEE, actualul art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE, dar că, chiar astfel fiind, interpretarea şi aplicarea acestora nu pot avea loc decât în sensul normei europene de inspiraţie, respectiv că dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, vizează propriile vătămări corporale cauzate lor în accident, iar nu prejudiciile prin ricoşeu, ca urmare a vătămării corporale sau decesului autorului accidentului.

O interpretare contrară, respectiv că, în lipsa oricărei limitări din norma legală, trebuie înţeles că dreptul recunoscut acestei categorii de subiecte vizează repararea oricărui tip de prejudiciu (direct, dar şi cel prin ricoşeu), conduce spre o soluţie inacceptabilă din punctul de vedere al dreptului intern şi, implicit, la un rezultat de modificare a regulilor de funcţionare a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, incompatibilă cu natura juridică proprie acesteia (respectiv, naşterea obligaţiei asigurătorului de dezdăunare pentru prejudicii de care conducătorul auto - fie el asigurat ori terţ care utilizează vehiculul persoanei asigurate - nu poate fi ţinut să răspundă).

Aşa cum explică avocatul general în concluziile sale prezentate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-300/10 (ce face parte dintr-o serie de cauze trimise curţii spre soluţionare în procedura întrebării preliminare de către instanţele portugheze, a se vedea ordonanţele pronunţate în cauzele C-229/10, C-362/11, C-486/11, C-96/12), directivele din materia asigurărilor de răspundere civilă auto nu au drept scop armonizarea regimurilor de răspundere civilă ale statelor membre, nici criteriile de stabilire a răspunderii pentru pagubele materiale rezultate în urma unui accident de circulaţie şi nici întinderea răspunderii, acestea neintrând în domeniul de aplicare al directivelor în cauză.

Aşadar, nu s-ar putea atribui legiuitorului intern voinţa de a se îndepărta de la soluţia din norma europeană de inspiraţie şi de a consacra drepturi mai largi categoriei de subiecte în discuţie, întrucât ar însemna să se accepte că, în procesul de transpunere a unei directive de reglementare a materiei asigurărilor, legiuitorul naţional ar fi intervenit în vederea modificării regulilor în materie de răspundere civilă delictuală.

În sfârşit, s-ar ajunge pe această cale la alterarea naturii juridice proprii asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care s-ar transforma într-o veritabilă asigurare de viaţă, întrucât s-ar ajunge ca soţul (soţia) ori cel aflat în întreţinerea conducătorului auto asigurat şi vinovat de accident să fie despăgubit în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă delictuală pentru cazul de moarte a soţului/întreţinătorului, ceea ce contravine naturii proprii a acestui tip de asigurare, astfel cum este conturat actual prin normele art. 2.223 alin. (1) din Codul civil şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia.

Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2015.

VICEPREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad