În fundamentarea acestei opinii s-au adus următoarele argumente:
Reglementarea instituției întoarcerii executării în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită“, și modul în care sunt expuse condițiile necesare nașterii dreptului la întoarcerea executării, ce fac referire la instituția executării silite, determină concluzia că întoarcerea executării are ca premisă demararea executării silite, prin sesizarea organului de executare.
Împrejurarea că cerința desființării titlului executoriu este prevăzută în mod alternativ cu cea a desființării executării silite înseși nu conduce la concluzia că simpla desființare a titlului executoriu, fără a fi începută executarea silită, este de natură să determine incidența instituției întoarcerii executării, ci indică numai faptul că desființarea executării silite înseși conferă dreptul la întoarcerea executării, indiferent dacă titlul executoriu a fost sau nu desființat.
În ipoteza în care a fost desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, ca regulă, potrivit art. 643 teza I din Codul de procedură civilă, fără a se mai impune pronunțarea unui hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea executării silite înseși.
Chiar dacă dispozițiile art. 724 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă nu impun drept condiție pentru restabilirea situației anterioare executării sesizarea organului de executare, o atare cerință este subînțeleasă, în contextul incidenței instituției întoarcerii executării, ce implică demararea executării silite.
Astfel, posibilitatea exercitării dreptului la întoarcerea executării, recunoscută debitorului în ipoteza desființării titlului executoriu, inclusiv în judecarea căii de atac sau în rejudecarea în fond a procesului, după desființarea hotărârii executate (titlul
executoriu), poate fi interpretată drept o facilitate procedurală pusă la îndemâna sa, dată fiind nelegala începere a executării silite.
Ca atare, debitorul este tentat să execute voluntar obligația cuprinsă în titlul executoriu, observând că a fost începută executarea silită împotriva sa, tocmai pentru a nu suporta cheltuielile de executare într-un cuantum ridicat, deși contestă valabilitatea unui asemenea titlu, nelegalitate confirmată ulterior prin desființarea titlului de către instanța judecătorească.
Pe de altă parte, când executarea silită nu a fost demarată, iar debitorul a executat obligația sa de bunăvoie, titlul executoriu fiind desființat ulterior momentului plății, riscul suportării unor cheltuieli de executare neexistând, dispozițiile art. 724 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă nu mai sunt aplicabile. Astfel, în această ipoteză nu este aplicabilă instituția întoarcerii executării, ci aceea a plății nedatorate, care implică declanșarea unui proces distinct față de cel în care a fost desființat titlul executoriu, pentru restabilirea situației anterioare.
Capitolul pe care Codul de procedură civilă îl dedică instituției întoarcerii executării este ultimul din setul de dispoziții generale aplicabile executării silite. Interpretarea sistematică obligă la o asemenea constatare ca argument în favoarea tezei, în sensul că singurul text de lege din materia executării silite care se ocupă de secvența plății făcute anterior începerii procedurii execuționale este art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Acest text de lege, care vizează accesul creditorului la executarea silită, ca unul determinat de lipsa unei plăți făcute de bunăvoie, nu reprezintă o componentă a reglementării în materie execuțională, ci un preambul al acesteia.
S-a mai arătat că denumirea instituției juridice analizate este „întoarcerea executării“, iar nu „întoarcerea executării silite“, după demararea executării silite plata putând fi efectuată de debitor și voluntar, iar nu numai silit. În sprijinul acestei afirmații s-a menționat că art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă permite executarea voluntară ulterior începerii executării silite.
Existența unor cheltuieli de executare implică începerea executării silite, iar, raportat la art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aceste cheltuieli se suportă și în ipoteza unei plăți voluntare efectuate după începerea executării silite.
Pe de altă parte, plata efectuată de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, nu comportă cheltuieli de executare silită întrucât creditorul se adresează executorului judecătoresc numai în cazul în care debitorul nu plătește de bunăvoie, astfel cum rezultă din conținutul art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Un argument suplimentar poate fi dedus și din terminologia diferită utilizată de legiuitor atunci când face referire la cele două situații în care debitorul efectuează plata, din proprie inițiativă. Astfel, art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă face referire la o plată făcută de bunăvoie, în timp ce art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă califică plata ulterioară depunerii cererii de executare silită ca fiind una făcută în mod voluntar.
