Decizie nr. 1.092 din 18 decembrie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 124 din Codul penal, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.441D/2012.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, care pune concluzii de admitere a excepţiei astfel formulate şi de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor art. 124 din Codul penal în măsura în care se aplică şi cauzelor începute sub vechea reglementare. În acest sens reia argumentele menţionate în actul de sesizare.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece prescripţia este o instituţie de drept penal substanţial susceptibilă, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, de aplicarea legii penale mai favorabile. Consideră că nu poate exista vreun magistrat care să îşi imagineze o aplicare a textului criticat în dezacord cu art. 13 din Codul penal. Totodată arată că persoanele aflate în situaţii juridice identice, respectiv cele care au comis fapte la aceeaşi dată, vor beneficia de legea penală mai favorabilă indiferent de momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Adresa nr. 10.572 din 30 octombrie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.077 din 30 octombrie 2012, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 32 din Legea nr. 47/1992 Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 124 din Codul penal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile legale atacate contravin prevederilor art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, tratamentul juridic al persoanelor care se află într-o procedură judiciară nu este justificat de situaţia diferită în care s-ar afla aceştia, ci de celeritatea soluţionării cauzei. Un astfel de criteriu exterior conduitei persoanei interesate este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii al cetăţenilor, conform căruia la situaţii egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, persoanele care au avut şansa să se găsească sub imperiul art. 124 anterior modificării, când termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 era depăşit cu încă jumătate, s-au aflat într-o situaţie net favorabilă, dar discriminatorie faţă de persoanele care au avut neşansa să aibă termenul de prescripţie specială pe reglementarea veche împlinit dar, ca efect al prelungirii acestui termen prin Legea nr. 63/2012, să nu mai opereze pentru că procedura judiciară la care era supus este finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza nu are, în opinia Avocatului Poporului, o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşa fiind, un astfel de tratament juridic afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care nu s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, fiind discriminaţi în raport cu cei pentru care s-au finalizat procedurile judiciare printr-o hotărâre judecătoreasă, până la intrarea în vigoare a legii menţionate, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică, fiind cercetaţi pentru infracţiuni comise în aceeaşi perioadă. Spre exemplu, în cazul a 2 coautori, este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 63/2012 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de termenul de prescripţie special redus; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de acest privilegiu conferit de lege, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

În concluzie, prin modificarea termenului de prescripţie specială s-a creat o discriminare între învinuiţii sau inculpaţii cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, săvârşite în aceeaşi perioadă, şi care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În ce priveşte afectarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), Avocatul Poporului arată următoarele:

Având în vedere că dispoziţiile art. 124 din Codul penal sunt de imediată aplicare, este evident că acestea sunt mai puţin favorabile atât timp cât, anterior soluţionării definitive a unei cauze, termenul de prescripţie specială era la jumătate decât cel reglementat prin Legea nr. 63/2012.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. ( Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011 ).

Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la prescrierea răspunderii penale prin împlinirea termenului de prescripţie specială.

Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii penale mai favorabile, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal.

Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Avocatul Poporului consideră că prescripţia specială prevăzută de art. 124 din Codul penal nu poate fi modificată (dublată) - pentru o perioadă de timp -, neexistând o justificare raţională şi rezonabilă.

În conformitate cu art. 13 alin. 1 din Codul penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, inclusiv legea mai favorabilă în ceea ce priveşte termenele de prescripţie. Unul din criteriile care se are în vedere la stabilirea în concret a legii penale aplicabile în situaţia succesiunii de legi în timp este acela al termenelor de prescripţie a răspunderii penale, caz în care se va aprecia ca fiind mai blândă legea penală care are un termen de prescripţie specială mai redus.

Aşa fiind, dispoziţia legală criticată este constituţională în măsura în care nu se aplică şi cauzelor începute sub vechea reglementare, în caz contrar încălcându-se Legea fundamentală.

De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, a decis că o dispoziţie penală este neconstituţională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 124 din Codul penal, cu denumirea marginală Prescripţia specială, aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, care au următorul conţinut: "Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin sesizarea formulată, Avocatul Poporului critică noile prevederi ale art. 124 din Codul penal referitor la prescripţia specială, potrivit căruia, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie generală prevăzut la art. 122 din Codul penal este depăşit cu încă o dată, atunci este înlăturată răspunderea penală. Spre deosebire de vechea reglementare care instituia un termen mai mic, respectiv depăşirea cu încă jumătate a termenelor din art. 122 din Codul penal, noua normă este mai puţin favorabilă.

Având în vedere noile dispoziţii, se arată că acestea afectează prevederile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precum şi cele referitoare la principiul aplicării legii penale mai favorabile.

Potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, adoptă măsurile de politică penală în acord cu atingerea interesului legitim urmărit. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, printre cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale regăsim intervenţia prescripţiei simple, guvernată de termenele prevăzute la art. 122 din Codul penal, ori speciale, guvernată de art. 124 din Codul penal. Prescripţia răspunderii penale, în general, înseamnă stingerea răspunderii penale prin trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii şi trebuie să curgă neîntrerupt. În ce priveşte prescripţia specială, este de observat că într-o cauză penală pot interveni mai multe întreruperi ale termenului de prescripţie, fapt care determină curgerea unui nou termen, tragerea la răspundere penală prelungindu-se mult timp. Dacă anterior noilor prevederi criticate termenul de prescripţie specială era compus din termenul general prevăzut la art. 122 din Codul penal plus încă jumătate, în prezent legiuitorul l-a majorat cu încă o dată. Prin urmare, modificarea acestui termen nu este de natură a contraveni în vreun fel dispoziţiilor constituţionale invocate.

Cu privire la criticile formulate punctual, Curtea constată următoarele:

În acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru.

Fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretările ce pot fi generate de acestea. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intră în coliziune cu Legea fundamentală.

De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare". În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.

Prin urmare, analiza Curţii Constituţionale va avea ca punct de plecare cele mai sus arătate în privinţa susţinerilor Avocatului Poporului, potrivit cărora, noile prevederi ale art. 124 din Codul penal sunt de imediată aplicare şi afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

Astfel, Curtea constată că prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că "înlătură acţiunea penală". Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.

Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.

Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, "În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă."

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că "determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. [...] Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor."

Totodată, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Prin urmare, Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând. Împrejurarea că în alte legislaţii europene este posibilă extinderea termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări izvorăşte din îndeplinirea unor condiţii cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripţiei şi la imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor, a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este adevărat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasburg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări.

După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului - Secţia întâi, care, 4 ani mai târziu, şi-a nuanţat poziţia prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că la momentul apariţiei noii legi (respectiv la 1 martie 1994) reclamantul ar fi putut să prevadă că prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat) va putea fi considerat recidivist şi i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă. El a fost astfel în măsură să prevadă consecinţele legale ale acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53).

Prin urmare, este de observat că schimbarea soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză la speţă, fapt care este de natură a menţine caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanţial (cum ar fi cele din speţă referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată înCauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. împotriva Franţei, paragraful 26. În susţinerea aceloraşi raţiuni, Curtea Constituţională face trimitere la recenta jurisprudenţă a Curţii Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea "să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile" [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) pct. 93 şi 109].

Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, analizând conţinutul art. 124 din Codul penal, Curtea constată că acesta nu dispune nimic cu privire la conflictul de legi în timp. Aşa cum s-a arătat mai sus, nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripţie specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârşirii faptei şi se împlineşte, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripţia specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, este evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă măreşte intervalul de timp ce poate genera neaplicarea unei pedepse.

Aceleaşi valenţe le are textul şi în ceea ce priveşte principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor. Astfel, este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să se dispună încetarea procesului penal deoarece s-a împlinit termenul vechi de prescripţie specială. În ce priveşte pe celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, nepronunţându-se o hotărâre definitivă până la apariţia legii noi, Curtea constată că, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta ar fi discriminat fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul.

Altfel spus, termenul de prescripţie specială prevăzut de legea veche are valenţe constituţionale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu principiul securităţii juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariţia legii noi.

Totodată, termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative.

În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că prevederile art. 124 din Codul penal, care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate direct de Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 decembrie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru