Decizia nr. 534 din 2 iulie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepție ridicată de Societatea Fabrica de distracții - S.R.L. din Galați în Dosarul nr. 4.644/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.855D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, întrucât dispozițiile criticate sunt expresia art. 120 și a art. 139 alin. (1) și (2) din Constituție. În ceea ce privește modalitatea de calcul al impozitului în discuție, arată că legiuitorul a pornit de la repere obiective și clare, prin raportare la suprafața localului și la numărul de zile pe perioada cărora se desfășoară activitatea distractivă sau artistică.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 22 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 4.644/121/2016, Tribunalul Galați - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea Fabrica de distracții - S.R.L din Galați într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 571/2003.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține, în esență, că prevederile criticate sunt neconstituționale sub aspectul criteriului în raport cu care se stabilește impozitul pe spectacole în cazul discotecilor și videotecilor, respectiv numărul de metri pătrați ai incintei. Astfel, în temeiul acestui criteriu nu se poate stabili un venit clar obținut pentru a permite contribuabilului achitarea acestui impozit. Așadar, legiuitorul nu a avut în vedere faptul că nu toți operatorii ce activează în domeniul discotecilor obțin un venit minim garantat în raport cu numărul de metri pătrați ai spațiului alocat acestei activități. Prin urmare, este încălcat principiul așezării juste a sarcinilor fiscale, întrucât, în acest caz, fiscalitatea nu este proporțională, rezonabilă, echitabilă și certă, deoarece nu sunt avute în vedere criterii obiective și raționale, respectiv capacitatea contributivă a contribuabilului. Mai mult, acest criteriu are un caracter discriminatoriu, fiind aplicat numai unui anumit sector de activitate. Lipsa de claritate și previzibilitate a normelor criticate afectează certitudinea impunerii, acestea fiind interpretate și aplicate în mod arbitrar. Se mai arată că stabilirea unui impozit fără să existe o masă impozabilă, în sens obiectiv, adică un venit ce poate fi realizat, reprezintă o impozitare abuzivă. În acest context, se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materie de fiscalitate.

6.Tribunalul Galați - Secția contencios administrativ și fiscal opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

7.Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 275 - Reguli speciale pentru videoteci și discoteci din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, care au următorul cuprins:

(1)În cazul unei manifestări artistice sau al unei activități distractive care are loc într-o videotecă sau discotecă, impozitul pe spectacole se calculează pe baza suprafeței incintei prevăzute în prezentul articol.

(2)Impozitul pe spectacole se stabilește pentru fiecare zi de manifestare artistică sau de activitate distractivă, prin înmulțirea numărului de metri pătrați ai suprafeței incintei videotecii sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local, astfel: [...]

(3)Impozitul pe spectacole se ajustează prin înmulțirea sumei stabilite, potrivit alin. (2), cu coeficientul de corecție corespunzător, precizat în tabelul următor: [...]

(4)Persoanele care datorează impozitul pe spectacole stabilit în conformitate cu prezentul articol au obligația de a depune o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale privind spectacolele programate pe durata unei luni calendaristice. Declarația se depune până la data de 15, inclusiv, a lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective.

12.Dispozițiile Legii nr. 571/2003 au fost abrogate prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituționalitate asupra prevederilor criticate.

13.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 56 alin. (1) referitor la așezarea justă a sarcinilor fiscale.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile criticate fac parte din capitolul VII: Impozitul pe spectacole al titlului IX: Impozite și taxe locale (care sunt după cum urmează: impozitul pe clădiri; impozitul pe teren; impozitul pe mijloacele de transport; taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor; taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate; impozitul pe spectacole; taxa hotelieră; taxe speciale; alte taxe locale).

15.Astfel, ca regulă generală, orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiție sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligația să plătească impozitul prevăzut în lege, denumit impozitul pe spectacole, care se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia are loc manifestarea artistică, competiția sportivă sau altă activitate distractivă.

16.Aceste impozite și taxe locale, în virtutea art. 287, art. 288 și art. 292 din Legea nr. 571/2003, pot fi majorate sau indexate de consiliile locale sau consiliile județene. Autoritatea deliberativă a administrației publice locale, la propunerea autorității executive, poate stabili cote adiționale la impozitele și taxele locale prevăzute în prezentul titlu, în funcție de următoarele criterii: economice, sociale, geografice, precum și de necesitățile bugetare locale. În cazul oricărui impozit sau al oricărei taxe locale, care constă într-o anumită sumă în lei sau care este stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează o dată la 3 ani, ținând cont de evoluția ratei inflației de la ultima indexare. Sumele indexate se inițiază în comun de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, emisă până la data de 30 aprilie, inclusiv, a fiecărui an.

17.În ceea ce privește videotecile și discotecile, pentru acestea sunt stabilite reguli speciale, care sunt prevăzute la art. 275 din Codul fiscal din 2003. Potrivit acestor dispoziții, în cazul unei manifestări artistice sau al unei activități distractive care are loc într-o videotecă sau discotecă, impozitul pe spectacole se calculează pe baza suprafeței incintei prevăzute de lege și se stabilește pentru fiecare zi de manifestare artistică sau de activitate distractivă, prin înmulțirea numărului de metri pătrați ai suprafeței incintei videotecii sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local. Impozitul poate fi ajustat prin înmulțirea sumei stabilite de autorități cu coeficientul de corecție corespunzător prevăzut de lege. Astfel, persoanele care datorează impozitul pe spectacole stabilit în conformitate cu legea au obligația de a depune o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale privind spectacolele programate pe durata unei luni calendaristice. Declarația se depune până la data de 15, inclusiv, a lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective.

18.În ceea ce privește definiția discotecii, aceasta este redată la pct. 7.4. din anexa nr. 1 „Caracterizarea tipurilor de unități de alimentație publică“ la Hotărârea Guvernului nr. 843/1999 privind încadrarea pe tipuri a unităților de alimentație publică neincluse în structurile de primire turistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 octombrie 1999. Prin acest act normativ, discoteca este caracterizată ca fiind o locație „cu profil de divertisment pentru tineret, divertismentul fiind realizat prin intermediul muzicii și al dansului, în acest sens unitatea fiind dotată și amenajată corespunzător. Sortimentele oferite sunt asemănătoare celor din baruri, cu deosebirea că băuturile vor fi prioritar nealcoolice sau slab alcoolizate, având în vedere că majoritatea clientelei o reprezintă tineretul“.

19.Curtea reține că regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia „impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. De asemenea, conform art. 56 din Constituție, contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora. Din aceste reglementări constituționale rezultă că stabilirea impozitelor și a taxelor datorate bugetului de stat intră în competența legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și în funcție de situațiile conjuncturale create de particularitățile anumitor activități economice.

20.În acest context, Curtea observă că prin Decizia nr. 268 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 44, a reținut că prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49).

21.Prin urmare, legiuitorul are atât libertatea de a stabili modalitatea de impunere și contribuabilii, cât și de a le modifica în funcție de necesitățile economico-sociale care se impun la un anumit moment, fără ca această libertate să fie absolută, ci trebuie să se alinieze și să se subordoneze anumitor principii de drept. În acest sens Curtea Constituțională a statuat că fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni (a se vedea Decizia nr. 635 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 8 aprilie 2019). Rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puțin patru criterii: echitate, proporționalitate, rezonabilitate și nediscriminare, în vederea respectării dispozițiilor art. 56 și art. 139 din Constituție, fără a afecta alte drepturi și libertăți fundamentale. Printr-o atare conduită legiuitorul respectă întru totul dispozițiile art. 56 și 139 din Constituție, fără a afecta alte drepturi și libertăți fundamentale, în schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituțională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).

22.Cu privire la rezonabilitatea și echitabilitatea impozitului, Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant și ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenție atunci când stabilește materia impozabilă (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, precitată). De asemenea, așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice. Tot astfel, prin Decizia nr. 79 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 6 iulie 1999, sau Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Curtea a statuat că art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic în ceea ce privește aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui.

23.Or, coroborând normele legale criticate cu cele date în aplicarea acestora, Curtea observă că atât legiuitorul primar, cât și autoritățile îndrituite cu organizarea executării legilor au reglementat în conformitate cu principiul legalității coroborat cu cel al așezării juste a sarcinilor fiscale, stabilind în concret aspectele referitoare la impozitul pe spectacole, datele de referință până la care trebuie comunicate autorităților programarea spectacolelor pe durata unei luni calendaristice, respectiv data de 15 a lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective, fiind circumstanțiate și activitățile concrete de discotecă, precum și criteriile în funcție de care se calculează impozitul pe spectacole, respectiv masa impozabilă. În acest context, Curtea observă că normele criticate sunt în conformitate și cu unul dintre principiile fiscalității prevăzute și de Codul fiscal, respectiv certitudinea impunerii, care implică faptul că statul trebuie să elaboreze norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Mai mult, aceste norme se aplică deopotrivă tuturor operatorilor economici ce desfășoară asemenea activități, respectiv spectacole sau activități care au caracterul unor spectacole.

24.Astfel, având în vedere faptul că, în ceea ce privește materia fiscală, statul are o marjă largă de apreciere, astfel cum este caracterizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aspect recunoscut și transpus în dreptul național prin jurisprudența instanței de contencios constituțional, Curtea constată că, în adoptarea dispozițiilor criticate, legiuitorul s-a menținut în limitele exercitării acestui drept, acționând în limitele competențelor prevăzute de Legea fundamentală, prin stabilirea unei baze impozabile certe, respectiv prin raportare la suprafața localului și la numărul de zile pe perioada cărora se desfășoară activitatea distractivă sau artistică, aspecte ce sunt în măsură să asigure un tratament echitabil și corect pentru toți, neputându-se reține că astfel ar fi contravenit principiului așezării juste a sarcinilor fiscale.

25.De altfel, Curtea reține că, potrivit celor statuate în jurisprudența sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept fiscal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Așa fiind, rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor.

26.Or, aplicând considerentele de principiu mai sus prezentate la prevederile art. 275 din Legea nr. 571/2003, Curtea reține că normele în discuție se adresează unor operatori economici ce sunt considerați profesioniști, din moment ce chiar obiectul de activitate îl reprezintă domeniul activităților circumscrise prevederilor criticate.

27.În ceea ce privește chestiunile reliefate de autoarea excepției de neconstituționalitate cu privire la aplicarea defectuoasă a normelor criticate de către autoritățile îndrituite la speța dedusă judecății, care au reținut în sarcina sa anumite fapte ce nu sunt conforme cu realitatea, Curtea observă că acestea nu sunt chestiuni ce țin de constituționalitate. Faptul că autoarea excepției atribuie celor îndrituiți cu aplicarea legii un anumit comportament nu constituie o chestiune de constituționalitate, ci o problemă de interpretare și aplicare a legii, care excedează controlului instanței de contencios constituțional (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2007). În acest context, Curtea reiterează faptul că la baza desfășurării activităților și procedurilor fiscale se află anumite principii generale de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, respectiv rolul activ al organelor fiscale (în virtutea căruia organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor ce îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale), obligația de cooperare (în virtutea căreia contribuabilul este obligat să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale) și, nu în ultimul rând, faptul că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii.

28.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Fabrica de distracții - S.R.L din Galați în Dosarul nr. 4.644/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 275 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 iulie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu