Decizie nr. 211 din 15 aprilie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasilica Mărunţelu şi Gheorghe I. Mărunţelu în Dosarul nr. 774/216/2013/a1 al Judecătoriei Curtea de Argeş şi care constituie obiectul Dosarului nr. 602D/2013 al Curţii Constituţionale.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând că prin instituirea obligativităţii depunerii cererii reconvenţionale se asigură echilibrul procesual al părţilor în litigiu şi se circumscrie domeniului de reglementare a competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 474/2004.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 6 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 774/216/2013/a1, Judecătoria Curtea de Argeş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 209 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

5.Excepţia a fost ridicată de Vasilica Mărunţelu şi Gheorghe I. Mărunţelu într-o cauză având ca obiect obligaţia de a face.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia apreciază că "noul Cod de procedură civilă condiţionează dreptul de a formula cererea reconvenţională într-o cauză civilă de obligaţia de a o depune odată cu întâmpinarea, în caz contrar pronunţându-se decăderea. Astfel, se instituie un privilegiu pentru reclamant, iar pentru pârât legea impune ca pretenţiile derivate din acelaşi raport juridic să fie depuse odată cu nişte simple apărări şi, prin urmare, procesul nu mai este echitabil deoarece pârâtul are doar opţiunea de a se adresa cu acţiune separată, iar reclamantul este favorizat în ceea ce priveşte cadrul procesual."

7.Judecătoria Curtea de Argeş apreciază ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. În această materie nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel exercitarea abuzivă sau cu întârziere a drepturilor procesuale şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi, instanţa fiind în măsură de a cunoaşte, încă de la început, cadrul procesual.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 209 alin. 4 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, întrucât cererea reconvenţională, ca mijloc procedural, prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant, are caracter facultativ, în sensul că acesta are posibilitatea să aleagă între valorificarea pretenţiilor proprii pe calea incidentală a cererii reconvenţionale sau pe calea unei cereri principale care să declanşeze un alt proces. Lipsa de interes a pârâţilor în valorificarea pretenţiilor proprii nu este de natură să conducă la concluzia că prin decăderea din dreptul de a depune cerere reconvenţională, ca urmare a nedepunerii acesteia în termenul prevăzut de lege, s-ar aduce atingere dispoziţiilor referitoare la soluţionarea procesului în mod echitabil. Totodată, se susţine că eventuala disjungere a cererii reconvenţionale, ca urmare a nedepunerii acesteia în termenul prevăzut de lege, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, câtă vreme, ca urmare a disjungerii, cererea reconvenţională va fi soluţionată de aceeaşi instanţă de judecată.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând Încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 209 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut: "Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel târziu la primul termen de judecată."

13.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 21.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 119 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că "cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare", iar dispoziţiile legale criticate stabilesc că "cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată". Curtea constată că, faţă de reglementarea anterioară, alineatul (4) al art. 209 din Codul de procedură civilă instituie sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cerere reconvenţională dacă aceasta nu se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

15.Curtea reţine că cererea reconvenţională este o cerere incidentală, prin care pot fi formulate pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, care trebuie să îndeplinească toate cerinţele cererii de chemare în judecată. Formularea acesteia nu este obligatorie, pârâtul putându-şi valorifica pretenţiile sale printr-o acţiune separată. Nerespectarea termenului pentru depunerea cererii reconvenţionale se sancţionează cu decăderea din dreptul de a o mai formula. Decăderea afectează numai mijlocul procedural, nu şi dreptul subiectiv.

16.Curtea constată că instituirea obligativităţii depunerii cererii reconvenţionale odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel târziu la primul termen de judecată, asigură echilibrul procesual al părţilor în litigiu, reclamantul având posibilitatea de a cunoaşte apărările pârâtului, precum şi probele utilizate în susţinerea lor, posibilitate de care pârâtul beneficiază prin luarea la cunoştinţă a acţiunii introductive a reclamantului. De asemenea, instanţa de contencios constituţional reţine că prin soluţionarea cererii reconvenţionale în cursul aceluiaşi proces, de către aceeaşi instanţă, se realizează o mai bună administrare a justiţiei şi se înlătură posibilitatea unor hotărâri contradictorii sau greu de conciliat.

17.Totodată, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. Stabilirea unui termen până la care poate fi depusă cererea reconvenţională este o măsură necesară pentru a se asigura soluţionarea proceselor într-un termen rezonabil. Eventuala disjungere a cererii reconvenţionale, dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de acces la instanţă, câtă vreme, ca urmare a disjungerii, cererea reconvenţională va fi soluţionată de aceeaşi instanţă de judecată.

18.Consacrând dreptul fundamental de acces liber la justiţie, Constituţia nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează că "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Aşadar, nu se poate susţine că normele procedurale criticate, sancţionând lipsa de interes a pârâţilor în valorificarea pretenţiilor proprii, contravin dispoziţiilor privind dreptul la un proces echitabil. Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

19.În ceea ce priveşte instituirea anumitor termene pentru exercitarea unui drept, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Aşa fiind, Curtea constată că, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie. Totodată, Curtea a reţinut că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), astfel că, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. A se vedea în acest sens, Decizia nr. 61 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 11 martie 2004, şi Decizia nr. 156 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011.

20.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasilica Mărunţelu şi Gheorghe I. Mărunţelu în Dosarul nr. 774/216/2013/a1 al Judecătoriei Curtea de Argeş şi constată că dispoziţiile art. 209 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Curtea de Argeş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici