În cadrul acestei decizii s-au reținut următoarele:
77.În oricare dintre variantele normative expuse, opțiunea legiuitorului pentru acordarea acestui stimulent are loc pentru o prestație efectuată anterior edictării normei (...).
78.Dreptul la stimulentele reglementate prin art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020 (ca, de altfel, și după modificarea adusă prin Legea nr. 166/2021), se naște ex lege, actul normativ menționat stabilind procedura prin care acest beneficiu urma a fi acordat în mod efectiv destinatarilor acestor stimulente de către stat (cu surse de finanțare variabile în variantele succesive ale acestor acte normative - fonduri europene, iar apoi bugetul de stat), în principiu, de către angajator sau mediat de acesta, de către Agenția Națională de Plăți și Inspecție Socială. (…)
81.Atunci când se tinde la realizarea acestui drept în justiție, ca urmare a refuzului de executare voluntară a plății, prin cererea de chemare în judecată formulată de destinatarii normei se stabilește cadrul procesual, inclusiv sub aspectul cauzei juridice a acțiunii și, implicit, limitele în care este ținută a se pronunța instanța învestită cu soluționarea pricinii.
82.Modificarea în timpul procesului a prevederilor art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021 (act normativ mai restrictiv), prin care stimulentul pentru risc a fost reconfigurat atât sub aspectul cuantumului său, cât și al beneficiarilor și condițiilor de acordare, a generat pentru instanțele de judecată problema de drept a alegerii variantei normative incidente în soluționarea litigiului.
83.Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pentru dezlegarea acestei probleme de drept, instanțele erau ținute a se raporta la normele care reglementează aplicarea legii civile în timp (art. 6 din Codul civil), la dispozițiile procedurale ce interesează chestiunea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, cea aferentă noțiunii autonome de «procedură echitabilă»; totodată, un important reper de orientare a raționamentului putea fi identificat în jurisprudența Curții Constituționale, în special, cea conturată prin deciziile interpretative menționate la paragrafele 50 și 51 din prezenta decizie.
84.Astfel, sub un prim aspect, trebuie constatat că prevederile art. 6 alin. (1), (2), (5) și (6) din Codul civil stabilesc regulile generale de aplicare în timp a legii civile: «(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2)Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.» «(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6)Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.»85. Pornind de la aceste norme de aplicare a legii civile în timp, se poate constata că prestația din perioada stării de urgență este o situație juridică epuizată (facta preaterita), însă refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancționat în justiție în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanță, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opțiunea reclamantului de a formula cererea în instanță, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluționarea conflictului de legi în timp.
