referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 832/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile |
| Elena-Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Beatrice Ioana Nestor | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Denisa Livia Băldean | - judecător la Secția I civilă |
| Diana Florea Burgazli | - judecător la Secția I civilă |
| Dorina Zeca | - judecător la Secția I civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Zaharia | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ștefan Ioan Lucaciuc | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Simona Maria Zarafiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Carmen Maria Ilie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Carmen Mihaela Voinescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Pohrib | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Mădălina Elena Vladu-Crevon | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 832/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.006/87/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către intimată.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 16 ianuarie 2024, în Dosarul nr. 2.006/87/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept:
Dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările și completările ulterioare, care fac referire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș pentru copiii celor morți sau dispăruți în război, trimițând la dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretate ca trimițând la modalitatea de calcul al acestei indemnizații, respectiv la art. 89 din Legea nr. 263/2010, sau și la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 84 din aceeași lege.
Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 49/1999):
Articolul 5
(1)Copiii celor morți sau dispăruți în război, precum și ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R. au dreptul la pensie de urmaș în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat.
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010):
Articolul 84
Copiii au dreptul la pensie de urmaș:
a)până la vârsta de 16 ani;
b)dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;
c)pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b).
Articolul 89
(1)Pensia de urmaș se stabilește, după caz, din:
a)pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul decedat;
b)pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susținătorului a survenit înaintea îndeplinirii condițiilor pentru obținerea pensiei pentru limită de vârstă.
(2)Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește procentual din punctajul mediu anual realizat de susținător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1), în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți, astfel:a) 50% - pentru un singur urmaș;b) 75% - pentru 2 urmași;c) 100% - pentru 3 sau mai mulți urmași.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal la data de 14 decembrie 2022, cu nr. 2.006/87/2022, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Casa teritorială de pensii la plata indemnizației de urmaș I.O.V.R. (semnificația acronimului I.O.V.R. este aceea de invalizi, orfani și văduve de război), potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 49/1999, arătând că tatăl său, în calitate de soldat, a luat parte la cel de-al Doilea Război Mondial, fiind declarat dispărut.
Prin Sentința nr. 144 din 22 februarie 2023, prima instanță a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că reclamantul nu îndeplinește condițiile de acordare a pensiei de urmaș și, pe cale de consecință, nu poate beneficia de aceasta conform Legii nr. 49/1999.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a arătat că, din economia dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, raportat la art. 84 din Legea nr. 263/2010, rezultă condițiile aplicării acestora: pe de o parte, solicitantul dreptului de pensie de urmaș trebuie să facă dovada calității de fiu al persoanei moarte, dispărute în război sau al fostului pensionar I.O.V.R., iar, pe de altă parte, să îndeplinească condițiile legale cerute de legislația asigurărilor sociale de stat.
În speță, reclamantul a dovedit îndeplinirea primei condiții, respectiv a calității de fiu al persoanei dispărute în război.
În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor legale cerute de legislația asigurărilor sociale de stat pentru acordarea dreptului de pensie de urmaș, prima instanță a reținut că reclamantul are vârsta de 79 de ani, iar singura posibilitate de a beneficia de pensie de urmaș I.O.V.R., în calitate de copil al persoanei dispărute în război, este dovedirea situației prevăzute de art. 84 lit. c) din Legea nr. 263/2010, respectiv dovedirea existenței vreunui grad de invaliditate ivit până la vârsta de 16 ani sau pe timpul studiilor până la vârsta de 26 de ani.
Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat apel, susținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 49/1999, pensiile I.O.V.R. sunt un drept care se acordă invalizilor și accidentaților de război, urmașilor celor morți sau dispăruți în război și se stabilesc potrivit acestei legi, făcând parte din categoria pensiilor special reglementate prin Legea nr. 49/1999. A mai arătat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 nu specifică vârsta copiilor care au dreptul la pensie de urmaș.
La termenul din 16 ianuarie 2024, completul de judecată al instanței de apel a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor legale referitoare la următoarea problemă de drept: dacă, în cazul urmașilor personalului militar dispărut (o situație identică înregistrându-se și pentru urmașii personalului militar confirmat decedat) se aplică limita de vârstă prevăzută de art. 84 din Legea nr. 263/2010, la momentul solicitării dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, sau această trimitere la normele dreptului în vigoare se referă doar la modalitatea de calcul al unei astfel de indemnizații, indiferent de vârsta solicitantului, copilul soldatului dispărut/mort în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că problema de drept este una nouă, nefiind identificată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție o întrebare identică, soluționată în procedura reglementată de prevederile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă sau în procedura reglementată de prevederile art. 514 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în calitate de titular al cererii de sesizare, se regăsește printre instanțele enumerate în art. 519 din Codul de procedură civilă, judecând pricina în ultimă instanță.
Soluționarea cauzei deduse judecății depinde de interpretarea ce se va da dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, art. 84 și 89 din Legea nr. 263/2010, în clarificarea acestei chestiuni de drept.
Apelantul-reclamant consideră că pensiile I.O.V.R. reprezintă un drept care se acordă și urmașilor celor morți sau dispăruți în război. Acest tip de pensie face parte din categoria celor speciale și este reglementat de Legea nr. 49/1999, în cuprinsul art. 5 alin. (1) din acest act normativ nefiind specificată vârsta copiilor care primesc pensie de urmaș.
Intimata nu a formulat un punct de vedere.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata Casa teritorială de pensii a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, pe lângă dovada calității (de copil al celui decedat), solicitantul trebuie să se încadreze în una din ipotezele reglementate de Legea nr. 263/2010, art. 84 lit. a)-c).
Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că Legea nr. 49/1999 a înlocuit (ca efect al abrogării) Decretul Consiliului de Stat nr. 245/1977 privind pensiile I.O.V.R., publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 77 din 29 iulie 1977, aprobat prin Legea nr. 51/1977, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 130 din 3 decembrie 1977 (Decretul nr. 245/1977).
În acest decret, formularea art. 5 alin. (1) este identică cu formularea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999. Astfel, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 245/1977 prevedea următoarele: „Copiii și soțiile celor morți sau dispăruți în război, precum și ai celor care au decedat ulterior ca pensionari I.O.V.R., au dreptul la pensie de urmaș, în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș, în cadrul asigurărilor sociale de stat.“
Atât la momentul apariției Decretului nr. 245/1977, cât și la momentul apariției Legii nr. 49/1999 era în vigoare Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 82 din 6 august 1977, cu modificările ulterioare (Legea nr. 3/1977), cu privire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș.
Acest act normativ a reglementat, în art. 40 alin. (1) și art. 44, cu privire la condițiile pentru acordarea pensiei de urmaș, următoarele:
Articolul 40
(1)Copiii au dreptul la pensie de urmaș până la vârsta de 16 ani sau, dacă continuă studiile, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 25 ani.
Articolul 44
(1)Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește luându-se ca bază de calcul:
a)pensia susținătorului decedat, dacă acesta era pensionar;
b)pensia la care ar fi avut dreptul susținătorul, în condițiile legii, pentru munca depusă și limita de vârstă sau pentru invaliditate.
(2)Pensia de urmaș se stabilește în procente din pensia titularului, astfel: 50 la sută pentru un singur urmaș, 75 la sută pentru doi și 100 la sută pentru mai mulți urmași, cu drept la această pensie.
Ulterior, la data de 1 aprilie 2001, după apariția Legii nr. 49/1999, a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), care, începând cu data de 1 aprilie 2001, a abrogat Legea nr. 3/1977 și a reglementat condițiile de acordare și de calcul al pensiei de urmaș în art. 66 și 71, astfel:
Articolul 66
Copiii au dreptul la pensie de urmaș:
a)până la vârsta de 16 ani;
b)dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;
c)pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b).
Articolul 71
(1)Pensia de urmaș se calculează, după caz, din:
a)pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul decedat;
b)pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susținătorului a survenit înaintea îndeplinirii condițiilor pentru obținerea pensiei pentru limită de vârstă și era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parțială sau ar fi avut dreptul, în condițiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie;
c)pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul în condițiile legii susținătorul decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât pensia pentru limită de vârstă.
(2)Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește în condițiile art. 76, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susținător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți, astfel:
a)pentru un singur urmaș - 50%;
b)pentru 2 urmași - 75%;
c)pentru 3 sau mai mulți urmași - 100%.
(3)În situația prevăzută la alin. (1) lit. c) cuantumul pensiei de urmaș se stabilește prin aplicarea procentelor prevăzute la alin. (2), în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți, asupra cuantumului pensiei de serviciu.
(4)Partea din pensia de urmaș stabilită în condițiile alin. (3), care depășește nivelul pensiei de urmaș calculate din pensia pentru limită de vârstă cuvenită titularului din sistemul public, se suportă din bugetul de stat.
La data de 1 ianuarie 2011, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată de Legea nr. 263/2010, care, în privința condițiilor de acordare a pensiei de urmaș, a cuprins dispoziții identice cu reglementarea anterioară în art. 84 și parțial similare în art. 89 - în acest articol nu se mai regăsesc alin. (3) și (4) din art. 71 al Legii nr. 19/2000.
Se poate observa, din conținutul celor trei reglementări menționate, că, în fiecare dintre acestea, este inserată referința la vârsta maximă a urmașului direct, respectiv a copilului, și anume vârsta de 16 ani sau vârsta de 25 (26) de ani în cazul continuării studiilor de către copil, celelalte dispoziții reglementând modalitatea de calcul al acestei pensii de urmaș.
Dacă s-ar accepta că referirea la acordarea pensiei de urmaș copilului/copiilor „în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat“, din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, are în vedere și vârsta copilului la data solicitării pensiei de urmaș, ar rezulta că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, deși îi indică în calitate de beneficiari pe „copiii celor morți sau dispăruți în război, precum și ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R.“, în realitate, nu ar mai rămâne a fi aplicabile, teoretic, decât copiilor celor care, la data decesului, erau urmașii pensionarilor I.O.V.R. (aceasta doar teoretic, pentru că este puțin probabil ca, în anul 1999, cei mai mulți dintre veteranii celui de-al Doilea Război Mondial, pensionari I.O.V.R., să mai fi avut copii minori sau aflați în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani), pentru că, în ipotezele celelalte, este imposibil ca persoanele născute până la finalul sau la maximum 9 luni după finalul celui de-al Doilea Război Mondial să fi avut fie vârsta de până la 16 ani, fie maximum 26 de ani, la data la care a fost publicată, în Monitorul Oficial al României, Legea nr. 49/1999, respectiv la 1 aprilie 1999.
În opinia unuia dintre judecătorii completului de apel, sintagma „în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat“ din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, care reia aproape identic prevederile art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 245/1977, pentru a putea fi aplicabilă tuturor celor 3 categorii pe care le enumeră în conținutul său articolul mai sus amintit, ar trebui interpretată ca referindu-se la condițiile din Legea nr. 263/2010 (legea în vigoare la data formulării cererii de către reclamant către casa teritorială de pensii) ce reglementează modalitatea de calcul, adică la prevederile art. 88, iar nu și la prevederile art. 84 din lege.
Nu s-ar putea reține faptul că Legea nr. 49/1999 nu a intenționat să reglementeze drepturi pentru categorii de persoane existente în anul 1999 (văduve, urmașii celor dispăruți sau morți în cel de-al Doilea Război Mondial, invalizi sau urmașii pensionarilor I.O.V.R.) pentru că, anterior acestui moment, statul român a reglementat, prin alte acte normative, drepturi pentru văduvele de război, invalizii/accidentații în urma războiului și veteranii de război, în acest sens fiind Legea nr. 49/1991 privind acordarea de indemnizații și sporuri invalizilor, veteranilor și văduvelor de război, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ambele acte normative regăsindu-se acronimul I.O.V.R., ce apare și în titlul Legii nr. 49/1999.
În acest din urmă act normativ sunt reglementate, spre deosebire de cele două acte normative anterioare, intrate în vigoare după anul 1990, și drepturile copiilor celor dispăruți, morți în război, precum și ale celor al căror părinte a fost pensionar I.O.V.R.
Or, dacă se consideră că trimiterea la legislația în vigoare, pe tot parcursul intervalului cuprins între anul 1999 și data la care reclamantul a solicitat pensie de urmaș, ar condiționa dreptul la pensia de urmaș a copiilor celor morți și dispăruți de vârsta maximă de 16 ani sau de 25/26 de ani pentru copiii care și-au continuat studiile după împlinirea vârstei de 16 ani, prevederile legii ar deveni imposibil de aplicat, ca, de altfel, și în cazul celor mai mulți dintre copiii pensionarilor I.O.V.R.
Legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu va produce vreunul, cu atât mai mult cu cât este vorba despre intenția de sprijinire și de acordare a unei forme de gratitudine din partea statului român pentru orfanii soldaților/ofițerilor care și-au dat viața sau nu s-au mai întors acasă în timpul/în urma războaielor/conflictelor militare la care România a participat și care au fost lipsiți, pe toată perioada vieții lor, de o viață de familie completă, alături de ambii părinți.
În opinia celui de-al doilea membru al completului de judecată, prevederile art. 5 din Legea nr. 49/1999 trebuie interpretate ca referindu-se și la condiția de vârstă, legea reglementând situații ulterioare datei de 1 aprilie 1999.
Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că niciuna dintre acestea nu a identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, însă unele din colectivele de judecători au exprimat puncte de vedere teoretice.
Astfel, opiniile teoretice formulate de judecătorii de la nivelul instanțelor aflate în circumscripțiile teritoriale ale curților de apel București, Iași și Ploiești s-au raliat celor două puncte de vedere ale membrilor completului de judecată evidențiate în încheierea de sesizare, după cum urmează:
Într-o opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, care fac referire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș pentru copiii celor morți sau dispăruți în război, trimițând la dispozițiile Legii nr. 263/2010, trebuie interpretate ca făcând referire atât la modalitatea de calcul al acestei indemnizații, prevăzută de art. 89 din Legea nr. 263/2010, cât și la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010, iar dacă nu sunt îndeplinite condițiile de acordare a pensiei de urmaș prevăzute de Legea nr. 263/2010, nu se poate beneficia de aceasta în condițiile Legii nr. 49/1999.
În cea de-a doua opinie, s-a considerat că sintagma „în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat“ din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, pentru a putea fi aplicabilă tuturor celor 3 categorii pe care le enumeră în conținutul său textul de lege amintit, ar trebui interpretată ca referindu-se la condițiile din Legea nr. 263/2010 ce reglementează modalitatea de calcul, iar nu și la prevederile art. 84, deoarece prevederile legii ar deveni imposibil de aplicat și nu ar mai produce efecte.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
Nu au fost identificate decizii ale Curții Constituționale cu privire la chestiunea de drept sesizată, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, precum și cele ale art. 84 și 89 din Legea nr. 263/2010 nefăcând obiectul unor excepții de neconstituționalitate.
În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 23 din 19 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și s-a stabilit că: „Dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. c) ultima teză din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014, nu impun nicio condiție pentru acordarea indemnizației lunare reparatorii copilului eroului-martir după vârsta de 26 de ani“.
Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar asupra fondului au arătat că, în interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, norma de trimitere care face referire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș pentru copiii celor morți sau dispăruți în război, precum și pentru copiii celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R., ca accidentați sau invalizi de război, implică și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010.XI. Înalta Curte de Casație și JustițieXI.
Prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții legale, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Așadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din normele legale citate, care pot fi enunțate astfel:
–existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei;
–chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;
–Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Verificarea admisibilității sesizării relevă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Prima condiție formală prevăzută de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este îndeplinită, cauza fiind în curs de judecată în faza procesuală a apelului, calea de atac fiind declarată împotriva unei sentințe civile pronunțate într-o cauză având ca obiect contestație împotriva deciziei de pensionare. În această materie, curtea de apel judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 263/2010, urmând să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 155 alin. (2) din legea menționată și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
Este îndeplinită și condiția potrivit căreia cauza care face obiectul judecății trebuie să se afle în competența legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluționarea litigiului. Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale este legal învestită cu soluționarea apelului formulat împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal într-o cauză având ca obiect contestație împotriva deciziei de stabilire a pensiei, față de prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă și ale art. 154 alin. (1) și art. 155 din Legea nr. 263/2010.
Din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.
În ceea ce privește condiția de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se observă că legiuitorul instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.
În ceea ce privește condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecății (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).
Chestiunea de drept care formează obiectul sesizării implică o problemă de drept material, și anume determinarea condițiilor care trebuie îndeplinite de titularul cererii, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, pentru acordarea pensiei de urmaș reglementată de acest act normativ cu caracter special.
Interpretarea dispozițiilor legale menționate are aptitudinea de a influența modul de soluționare pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecății, întrucât acestea vizează aplicabilitatea unuia dintre criteriile prevăzute de Legea nr. 263/2010 pentru acordarea pensiei de urmaș, lege la care face trimitere dispoziția care formează obiectul sesizării.
În acest sens, în sesizare s-a arătat că problema de interpretare a dispozițiilor legale constă în faptul dacă, în cazul urmașilor celor morți sau dispăruți în război ori al invalizilor sau accidentaților de război decedați ulterior, se aplică limita de vârstă prevăzută în art. 84 din Legea nr. 263/2010, la momentul solicitării dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, sau, dimpotrivă, această trimitere la normele dreptului comun în vigoare se referă doar la modalitatea de calcul al unei astfel de indemnizații, indiferent de vârsta solicitantului, ce se declară urmaș al celui care a fost decedat, dispărut, invalid sau accidentat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Întrucât judecata pe fond în fața instanței de trimitere nu vizează și problema aplicării dispozițiilor art. 89 din Legea nr. 263/2010, care nu este contestată în cauză și care stabilește modalitatea de calcul al indemnizației, iar nu condițiile de acordare a acesteia, referirea la această dispoziție legală nu relevă o suficientă legătură cu soluționarea cauzei pe fond.
În această situație, prealabil analizei celorlalte condiții de admisibilitate, se impune reformularea întrebării care formează obiectul sesizării prin eliminarea mențiunii referitoare la dispoziția legală care nu are legătură cu soluționarea cauzei în care a fost formulată sesizarea.
În consecință, întrebarea instanței de trimitere trebuie reformulată după cum urmează: „dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 care fac referire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș pentru copiii celor morți sau dispăruți în război, trimițând la dispozițiile Legii nr. 263/2010, trebuie interpretate ca implicând și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010?“
Având în vedere întrebarea astfel reformulată, elementele prezentei sesizări pun în evidență existența legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.
Cât privește cerința referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a inexistenței unei statuări a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.
În absența unor criterii legale de determinare a conținutului acestei noțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat, în jurisprudența sa constantă, că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123 și jurisprudența citată).
În aceste coordonate de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că norma legală a cărei interpretare formează obiectul prezentei sesizări are o vechime apreciabilă, regăsindu-se, în aceeași formă, în actele normative care au reglementat în mod succesiv materia.
Astfel, Legea nr. 49/1999 reglementează dreptul la pensia de urmaș în favoarea copiilor celor morți sau dispăruți în război în coordonatele stabilite anterior de Decretul nr. 245/1977.
Ambele reglementări fac trimitere la condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș, în cadrul asigurărilor sociale de stat.
În materia asigurărilor sociale de stat, dreptul copiilor la pensia de urmaș a fost stabilit în coordonate similare prin Decretul nr. 292/1959 privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor Sociale de Stat, cu modificările și completările ulterioare (Decretul nr. 292/1959), Legea nr. 3/1977, Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 263/2010.
În concluzie, din această perspectivă de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept, se observă că soluția legislativă a cărei interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări se regăsește în cuprinsul unor acte normative aflate succesiv în vigoare într-o perioadă considerabilă de timp.
Așadar, norma legală supusă interpretării nu este una recent intrată în vigoare și nu se constată nici existența unui cadru legislativ nou sau modificat față de cel anterior.
Totuși, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, textele de lege supuse interpretării suscitând recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creând premisele apariției unei practici neunitare la nivel național (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 124).
Astfel, în evaluarea cerinței noutății, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ci momentul în care interpretarea și aplicarea normei prind conturul concretului inclusiv prin apariția unor litigii apte să genereze dezvoltarea unei jurisprudențe în materie, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 și 78).
În speță, o astfel de dezlegare din partea instanțelor de judecată nu există. Deși aproape inexistent la nivel de jurisprudență, potențialul de practică neunitară rezultă însă din opiniile teoretice comunicate de instanțele naționale. Astfel, colectivele de judecători consultate au exprimat și argumentat opinii teoretice care reflectă, în proporții echilibrate, ambele soluții exemplificate în încheierea de sesizare.
În acest context, este de observat că, potrivit jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, îndeplinirea condiției noutății chestiunii de drept poate rezulta din faptul că „nu s-a cristalizat o practică unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariției unei jurisprudențe neunitare“ (Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021, paragraful 54).
În contextul expus, rezultă îndeplinirea cerinței noutății întrucât chestiunea de drept supusă interpretării nu a primit încă o dezlegare din partea instanțelor, iar opiniile comunicate de instanțele din țară relevă, prin diversitatea și contrarietatea lor, dificultatea de interpretare a dispozițiilor legale care formează obiectul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că este îndeplinită și condiția caracterului veritabil al problemei de drept.
În acest sens, în practica instanței supreme, s-a reținut că această cerință de admisibilitate a sesizării se referă la caracterul real și serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că este necesar ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
În jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 și 42).
Astfel, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, aspect care rezultă cu pregnanță din datele comunicate de instanțele naționale, punctele de vedere ale judecătorilor fiind divergente și exprimând, în proporții relativ egale, soluțiile identificate în încheierea de sesizare.
Această situație determină concluzia că, în cazul prezentei sesizări, utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile prezintă utilitate, întrucât problema de drept semnalată reprezintă o chestiune cu un real potențial de a crea divergență jurisprudențială, problema pusă în discuție fiind una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite.XI.
Cu titlu prealabil, dat fiind faptul că problematica în discuție a format obiectul unor acte normative care au reglementat succesiv materia, se impune o prezentare a soluțiilor legislative conținute de acestea.
După Al Doilea Război Mondial, pensiile I.O.V.R. și condițiile de acordare a acestora au fost reglementate prin Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 292 din 30 iulie 1959 privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.081/1959, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, conform art. 8 din acest regulament, aveau vocație de a beneficia de pensia de urmaș I.O.V.R doar urmașii celor morți sau dispăruți în război, precum și urmașii celor care au fost pensionari ca invalizi sau accidentați în război, dar numai dacă îndeplineau condițiile prevăzute pentru acordarea pensiei de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat reglementate prin Decretul nr. 292/1959.
Dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 292/1959 reglementau vocația la pensia de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat în favoarea membrilor de familie, și anume a copiilor, soțului, soției, părinților, fraților și surorilor care se aflau în întreținerea celui decedat.
În privința copiilor, pensia de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat era acordată, potrivit art. 29 din Decretul nr. 292/1959:
a)până la vârsta de 16 ani sau, dacă urmau o școală, până la vârsta de 18 ani;
b)orfanii de ambii părinți, precum și copiii acelora care beneficiau de pensie pentru merite deosebite, care urmau studii superioare, până la terminarea studiilor, fără a depăși, însă, vârsta de 25 de ani;
c)dacă au devenit invalizi de orice grad, până la împlinirea vârstelor arătate la lit. a) sau b) sau, în termen de cel mult un an de la împlinirea acestor vârste, pe toată durata invalidității.
Decretul nr. 245/1977 a fost în vigoare de la 29 iulie 1977 până la 31 martie 1999, fiind abrogat și înlocuit prin Legea nr. 49/1999.
Și acest act normativ a reglementat pensiile I.O.V.R. care se acordă invalizilor și accidentaților de război, urmașilor celor morți sau dispăruți în război, precum și urmașilor foștilor pensionari invalizi și accidentați de război, domeniul de aplicare a actului normativ fiind astfel stabilit prin art. 1 din Decretul nr. 245/1977.
În ceea ce privește copiii și soțiile celor morți sau dispăruți în război, precum și ai celor care au decedat ulterior ca pensionari I.O.V.R., art. 5 din Decretul nr. 245/1977 stabilea că aceștia „au dreptul la pensie de urmaș, în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș, în cadrul asigurărilor sociale de stat“.
La acel moment, pensiile de asigurări sociale de stat erau supuse reglementării Legii nr. 3/1977, în vigoare de la 1 iulie 1977 până la 31 martie 2001, când a fost abrogată prin Legea nr. 19/2000.
Art. 39 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 stabilea că pensia de urmaș se acordă copiilor și soției, în condițiile prevăzute de această lege, iar art. 40 din lege instituia regulile aplicabile pentru acordarea dreptului la pensia de urmaș în cazul copiilor:
(1)Copiii au dreptul la pensie de urmaș până la vârsta de 16 ani sau, dacă continuă studiile, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 25 ani.
(2)Copiii urmași care, înainte de a împlini vârsta de 16 ani, au devenit invalizi de gradul I sau II, primesc, după încetarea plății pensiei de urmaș pe toată perioada invalidității, un ajutor de 350 lei lunar pentru gradul I și de 300 lei lunar pentru gradul II.
Legea nr. 49/1999, în vigoare de la 1 aprilie 1999, reglementează dreptul analizat în art. 5 alin. (1). Conform acestui text legal, copiii celor morți sau dispăruți în război, precum și ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R. „au dreptul la pensie de urmaș în condițiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat“.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 19/2000:
Copiii au dreptul la pensie de urmaș:
a)până la vârsta de 16 ani;
b)dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;
c)pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b).
Legea nr. 19/2000, în vigoare de la 1 aprilie 2001 până la 31 decembrie 2010, a fost abrogată și înlocuită prin Legea nr. 263/2010, la care se referă sesizarea ce formează obiectul prezentei dezlegări.
În reglementarea Legii nr. 263/2010, pensia de urmaș se cuvine copiilor și soțului supraviețuitor, dacă susținătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condițiile pentru obținerea unei pensii, conform art. 83. Condițiile de acordare a pensiei de urmaș cuvenite copiilor sunt stabilite de art. 84 din Legea nr. 263/2010. Astfel:
Copiii au dreptul la pensie de urmaș:
a)până la vârsta de 16 ani;
b)dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;
c)pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b).
Așadar, o primă concluzie ce se poate desprinde din analiza normelor juridice edictate în materia pensiei I.O.V.R., cel puțin în ultimii 65 de ani, este aceea că dreptul acordat prin prevederile analizate – cuprinse în prezent în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 - reprezintă o modalitate în care statul român sprijină destinatarii normei, în condițiile și limitele stabilite de lege, în cazul pierderii susținătorului, decedat sau dispărut în război ori decedat ulterior, în contextul în care era beneficiarul unei pensii I.O.V.R, ca invalid sau accidentat de război.
Recurgând la metoda de interpretare logică a dispozițiilor legale enunțate, în sensul că, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că, trimițând la condițiile de acordare a unui drept prevăzut de o anumită reglementare generală, fără a le exclude pe unele dintre acestea, textul legal presupune îndeplinirea tuturor condițiilor legale instituite de norma la care trimite pentru recunoașterea dreptului. Astfel, dacă legea nu face vreo distincție între condițiile instituite de norma la care face trimitere, nici interpretul nu trebuie să o facă, nefiind permisă realizarea unor distincții pe care legea nu le prevede.
Interpretarea expusă nu poate fi înlăturată, în cazul concret, de regula de interpretare conform căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării sale. Această regulă de interpretare logică a legii civile presupune că orice normă juridică trebuie interpretată în așa mod încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, și nu să se motiveze imposibilitatea aplicării sale. Or, în cazul concret supus interpretării, nu este în discuție o imposibilitate de aplicare a normei legale, aceasta având aptitudinea de a fi aplicată în condițiile care rezultă din textul său. Împrejurarea că, la un moment dat, respectiva normă nu va mai putea fi aplicată datorită faptului că ipoteza reglementată de ea nu se mai poate materializa, în mod obiectiv, datorită trecerii timpului, nu presupune că respectiva normă nu s-ar fi aplicat, în perioada corespunzătoare de timp, la situațiile pe care aceasta le reglementa.
De altfel, inclusiv din expunerea de motive care a însoțit proiectul de act normativ materializat ulterior în Legea nr. 49/1999, inițiatorii legii au subliniat că la momentul anului 1999 se estima un număr de aproximativ 32.417 beneficiari ai legii, număr aflat în continuă și constantă descreștere „datorită vârstei înaintate“ a acestor beneficiari.
În acest context, este de observat că, date fiind ipotezele reglementate de dispoziția legală care formează obiectul analizei, sfera sa de aplicare, din punctul de vedere al beneficiarilor săi, se află într-o continuă și constantă descreștere, urmând a exista un moment în care, într-adevăr, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 nu își vor mai găsi aplicare.
Pe de altă parte, datorită similitudinii de reglementare, se poate observa că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, deși este cuprins într-un act normativ nou, asigură continuitate unor norme juridice preexistente, regăsite anterior în Decretul nr. 292/1959 și regulamentul său de aplicare, precum și în Decretul nr. 245/1977, concretizând legislativ intenția constantă a legiuitorului de sprijinire a persoanelor vizate de textul legal și de asigurare a unei forme de ajutor material din partea statului român, sub forma juridică a unei pensii speciale de urmaș (pensia de urmaș I.O.V.R.), a cărei acordare presupune însă îndeplinirea unor condiții legale.
Legiuitorul din anul 1999 avea libertatea de a lărgi sfera de aplicare a normelor ce reglementează pensia de urmaș I.O.V.R., atât în privința destinatarilor normei, cât și sub aspectul duratei de timp în care beneficiarii normei urmau să primească o astfel de pensie. Neprocedând astfel ci, dimpotrivă, trimițând la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat, la fel ca și reglementările anterioare analizate mai sus, rezultă că dispozițiile Legii nr. 49/1999 nu au instituit un drept nou în peisajul legislativ românesc, ci au reluat și menținut în dreptul obiectiv național, în aceeași formulare și cu același conținut, norme juridice preexistente, care stabileau condițiile de acordare a pensiei I.O.V.R. pentru urmașii celor morți, dispăruți, invalizi sau accidentați în război, prin trimitere la condițiile generale necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat.
Dintr-o altă perspectivă, limitarea pensiei de urmaș I.O.V.R. care se acordă copiilor celor morți, dispăruți, invalizi sau accidentați în război, cel mult până la împlinirea vârstei de 26 de ani, adică în limitele în care se acordă și pensia de urmaș de drept comun, este susținută și de natura juridică a pensiei de urmaș.
În acest sens sunt de observat statuările conținute în Decizia nr. 6 din 5 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 8 martie 2024, referitoare la prevederile art. 89 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 263/2010: „89. Într-un prim plan de analiză se reține că pensia de urmaș reprezintă, potrivit doctrinei (a se vedea, în acest sens, A. Athanasiu, Reflecții privind pensia de urmaș din perspectiva naturii sale juridice, în Revista Dreptul nr. 11/2020), o obligație legală de întreținere care nu mai subzistă în această formă în sarcina susținătorului, ca urmare a decesului acestuia, și care prin voința legiuitorului este preluată de sistemul public de pensii, după reguli de eligibilitate și de stabilire specifice a cuantumului său.
90.În esență, aceasta are natura juridică de pensie derivată din pensia susținătorului decedat anterior.“
Astfel, în cazul pensiei de urmaș, dată fiind natura sa juridică, de obligație legală de întreținere, întinderea obligației statului român nu o poate depăși pe cea a susținătorului, pe care a preluat-o conform legii.
Există totuși un element de diferență în ceea ce privește condițiile de acordare a pensiei de urmaș de drept comun (cea reglementată în cadrul asigurărilor sociale de stat) în raport cu condițiile de acordare a pensiei de urmaș I.O.V.R. Astfel, pensia de urmaș de drept comun se acordă urmașilor celui decedat numai dacă acesta din urmă, la data decesului, era pensionar ori îndeplinea condițiile legale pentru obținerea unei pensii [în ordine cronologică: art. 28 alin. (2) din Decretul nr. 292/1959, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 3/1977, art. 65 din Legea nr. 19/2000, respectiv art. 83 din Legea nr. 263/2010]. O astfel de condiție nu trebuie îndeplinită în ipoteza pensiei de urmaș I.O.V.R., astfel că urmașii celui decedat sau dispărut în război beneficiază de această pensie de urmaș cu caracter special, indiferent dacă, la data decesului antecesorului lor, acesta îndeplinea condițiile legale pentru obținerea unei pensii, dar numai până la limitele de vârstă stabilite de lege, în cazul urmașilor copii.
Este de observat că, în situațiile în care legiuitorul a dorit acordarea unei forme de sprijin material fără a ține seama de criteriul vârstei beneficiarului, a introdus o reglementare care exprimă expres această intenție. În acest mod s-a procedat în cazul altor drepturi acordate de stat, cum ar fi cele stabilite în favoarea eroilor-martiri și luptătorilor care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și a persoanelor care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987.
În această situație, Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014 (Legea nr. 341/2004), instituia, prin art. 4 alin. (2) lit. c), dreptul la o indemnizație lunară reparatorie pentru copilul eroului-martir, acordând un coeficient de 1,10 până la majorat sau până la terminarea studiilor, fără a depăși vârsta de 26 de ani, indiferent în întreținerea cui se află, și un coeficient de 0,50, după vârsta de 26 de ani.
Acest text legal a fost supus interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, a stabilit că: „Dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. c) ultima teză din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014, nu impun nicio condiție pentru acordarea indemnizației lunare reparatorii copilului eroului-martir după vârsta de 26 de ani.“
Astfel, chiar dacă intenția de sprijinire și de acordare a unei forme de ajutor material din partea statului român este comună celor două drepturi, există elemente care le diferențiază și care determină concluzia că, în cazul dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, vârsta solicitantului este relevantă deoarece reprezintă o condiție stabilită de actul normativ în acest sens.
Pe de o parte, natura juridică a celor două drepturi este diferită: dreptul acordat conform Legii nr. 341/2004 are natura juridică a unei indemnizații lunare reparatorii acordate copilului eroului-martir, ca beneficiu ce face parte dintr-un ansamblu de măsuri instituite de lege pentru cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața și în semn de gratitudine față de cei care au luptat pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989; în privința dreptului acordat copiilor celor morți sau dispăruți în război, precum și ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R., dreptul acordat este calificat de lege ca fiind o pensie de urmaș, care suplinește obligația legală de întreținere care nu mai subzistă în această formă în sarcina susținătorului ca urmare a decesului acestuia și care, prin voința legiuitorului, este preluată de sistemul public de pensii, după reguli de eligibilitate și de stabilire specifice a cuantumului său.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 trimite expres la condițiile în care se acordă pensiile de urmaș în cadrul asigurărilor sociale de stat, fără a elimina unele dintre acestea, iar art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 341/2004 prevede expres acordarea dreptului la indemnizația lunară reparatorie pentru copilul eroului-martir după vârsta de 26 de ani.
Prin urmare, se impune concluzia că, dacă art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 trimite expres la condițiile de acordare a dreptului de pensie în cadrul asigurărilor sociale de stat, fără a conține nicio prevedere derogatorie, nu există temei pentru a considera că nu este necesar să fie îndeplinită vreuna dintre aceste cerințe la care norma specială face trimitere.
În consecință, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 se interpretează în sensul că, pentru a beneficia de pensia de urmaș reglementată de acest act normativ, solicitantul trebuie să facă dovada calității de copil al persoanei moarte, dispărute în război sau al fostului pensionar I.O.V.R., precum și să îndeplinească condițiile legale impuse în cadrul asigurărilor sociale de stat pentru acordarea pensiei de urmaș. În cazul copiilor, conform art. 84 din Legea nr. 263/2010, condițiile de acordare a pensiei de urmaș sunt: vârsta sub 16 ani sau, dacă solicitantul își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani, sau pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care solicitantul se afla în una dintre situațiile anterioare.
Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.006/87/2022, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
În interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările și completările ulterioare, norma de trimitere care face referire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș pentru copiii celor morți sau dispăruți în război, precum și pentru copiii celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R., ca accidentați sau invalizi de război, implică și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2024.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
