Decizia nr. 12 din 18 februarie 2021

Dosar nr. 3.274/1/2020

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Argeș - Secția penală, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

1.Dacă infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competența Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

2.Dacă noțiunea de «folos necuvenit» prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei «valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro», prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, cu consecința atragerii competenței materiale a Direcției Naționale Anticorupție în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.274/1/2020 este legal constituit conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat.

Ședința de judecată a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată a participat domnul Mădălin Marian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat.

Judecător-raportor a fost desemnată, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Francisca Maria Vasile, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.274/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a mai arătat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către Direcția legislație, studii, documentare și informare juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de către Centrul de cercetări în științe penale din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Francisca Maria Vasile, care a fost înaintat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.274/1/2020.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că sesizarea formulată de Tribunalul Argeș este inadmisibilă.

A menționat că jurisprudența Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a statuat că decizia care s-ar pronunța ar trebui să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii. A arătat că sesizarea trebuie să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale, și nu la obținerea unei soluții care să țină de particularitățile concrete ale cauzei.

A precizat că instanța supremă nu se poate substitui în cadrul acestui mecanism instanței de trimitere pentru a pronunța soluția pe care trebuie să o pronunțe această instanță cu privire la organul de urmărire penală care era competent să dispună trimiterea în judecată în cauza respectivă.

A considerat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate și din perspectiva faptului că textul de lege este clar, previzibil și nu este susceptibil de interpretări.

De asemenea, a menționat că, potrivit art. 13 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului 43/2002, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile de abuz în serviciu atunci când s-a cauzat o pagubă care este mai mare de 1.000.000 euro.

Totodată, a arătat că instanța de trimitere are repere în Decizia Curții Constituționale nr. 458/2017, prin care s-a statuat că nu există suprapunere între noțiunea de „pagubă“ care se regăsește în cuprinsul infracțiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal și cea de „folos necuvenit“ regăsită în cuprinsul art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, relevante fiind paragrafele 32 și 33.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 5 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, Tribunalul Argeș - Secția penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

1.Dacă infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competența Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

2.Dacă noțiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, cu consecința atragerii competenței materiale a Direcției Naționale Anticorupție în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

II. Expunerea succintă a cauzei

Tribunalul Argeș - Secția penală este învestit, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate de inculpații T.I. și S.G. împotriva Încheierii penale din data de 19.12.2019, pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1.

Prin încheierea menționată, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, a respins cererile și excepțiile invocate și a constatat legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. 98/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș privindu-i pe: inculpatul Ș.N., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din Codul penal; inculpatul T.I., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din Codul penal, și pe inculpatul S.G., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din Codul penal, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cauzei.

Împotriva încheierii mai sus menționate, inculpații S.G. și T.I. au formulat contestație, aceștia invocând aceleași motive care au argumentat cererile și excepțiile formulate cu ocazia primului ciclu procesual de cameră preliminară. Astfel, inculpatul S.G. a invocat greșita încadrare juridică a faptelor reținute în sarcina sa, nulitatea unor acte de urmărire penală efectuate de către un procuror necompetent, împlinirea termenului prescripției speciale a răspunderii penale, necesitatea suplimentării probatoriului, neclaritatea rechizitoriului determinată de o formulare ambiguă, ceea ce ar determina imposibilitatea observării naturii acuzației, și a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii pronunțate și rejudecarea cererilor și excepțiilor invocate; inculpatul T.I. a invocat nelegalitatea respingerii excepției de necompetență materială a organelor de urmărire penală, inculpatul fiind trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din Codul penal, iar din descrierea faptei de către procuror a rezultat prejudicierea bugetului local cu suma de 505.160 lei. Raportat la dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, a susținut că, în cauză, competența de efectuare a urmăririi penale ar fi aparținut Direcției Naționale Anticorupție, și nu Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești. Ca urmare, actele de urmărire penală efectuate de procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești sau Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș au fost realizate de organe judiciare necompetente material, sub sancțiunea nulității absolute, aspect ce impune și reținerea neregularității rechizitoriului.

La data de 16 martie 2020, inculpatul-contestator T.I. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă infracțiunea de abuz în serviciu în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzut de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competența Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002“.

La data de 11 iunie 2020, inculpatul-contestator S.G. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „dacă infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competența Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002“.

Contestatorii-inculpați T.I. și S.G., prin apărători, au susținut admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, precizând că sesizarea s-a realizat la cererea unei părți, într-o cauză aflată în ultimă instanță în procedura de cameră preliminară, invocând sub ultimul aspect deciziile nr. 22/2016, nr. 14/2017, nr. 19/2017 și nr. 2/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. S-a mai arătat că între chestiunea de drept supusă analizei și soluționarea cauzei în procedura de cameră preliminară există o strânsă legătură, întrucât s-a invocat neregularitatea rechizitoriului sub forma nelegalității rezultate din întocmirea acestuia de un procuror necompetent să efectueze urmărirea penală, actele de urmărire penală fiind efectuate de organe judiciare necompetente material, impunându-se anularea acestora și restituirea cauzei la organul de urmărire penală, iar asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau prin soluționarea unui recurs în interesul legii și respectiva chestiune de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Reprezentantul Ministerului Public a concluzionat în sensul respingerii solicitării de sesizare a Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept pusă în discuție, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere a precizat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate:

1.Potrivit art. 36 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, tribunalul este învestit cu judecarea cauzei în contestație și, potrivit dispozițiilor art. 425^1 alin. (7) din Codul de procedură penală, „contestația se soluționează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac“, rămânând definitivă la data pronunțării acesteia, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la soluționarea cauzei în ultimă instanță.

S-a apreciat că legiuitorul a avut în vedere orice cauză aflată în competența instanțelor penale, în care sesizarea completului a fost realizată prin cerere, propunere, rechizitoriu, acord de recunoaștere a vinovăției, indiferent dacă competența de soluționare aparține judecătorului de cameră preliminară, judecătorului de drepturi și libertăți sau instanței de judecată.

2.Contestatorii-inculpați și instanța, din oficiu, au identificat o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară: Dacă infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competența Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002; dacă noțiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, cu consecința atragerii competenței materiale a Direcției Naționale Anticorupție în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Chestiunea de drept la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală impune examinarea acesteia din perspectiva existenței unei ambiguități a dispoziției legale supuse interpretării, ce ar putea da naștere mai multor soluții, prin interpretări diferite. Dezlegarea chestiunii de drept nu implică analiza condițiilor de fapt și de drept specifice cauzei, însă este incidentă în cauza de față și ar putea influența soluția finală.

S-a reținut că obiectul chestiunii de drept îl constituie dispoziții legale de drept procesual, iar soluția dată se poate repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului, invocând Decizia nr. 7/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia penală. S-a apreciat că problema supusă analizei ar putea fi necesară și obligatorie pentru tranșarea cauzei pe fond, urmând a se regăsi în soluția ce urmează a fi dată.

3.Asupra chestiunii de drept enunțate Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă.

4.Chestiunea de drept enunțată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 5.11.2020.

Cu privire la fondul cererii, completul de cameră preliminară a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, una dintre atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție constă în efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și de ordonanța de urgență anterior menționată pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție.

Totodată, s-a reținut că, dacă în înțelesul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, astfel cum acesta este detaliat în art. 5 alin. (1) și (2) din actul normativ în discuție, legiuitorul a dorit să clarifice care sunt infracțiunile de corupție (respectiv cele prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, inclusiv când acestea sunt comise de persoanele prevăzute de art. 308 din Codul penal) și care sunt infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție (respectiv infracțiunile prevăzute de art. 10-13 din Legea nr. 78/2000), nu în același sens se pot interpreta și dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Mai mult decât atât, în sens larg, în sens generic, ambele categorii de infracțiuni sunt infracțiuni de corupție, în raport atât cu titulatura actului normativ „pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție“, cât și cu scopul Legii nr. 78/2000, astfel cum acesta este rezumat în art. 1 alin. (1), respectiv instituirea de măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție.

În opinia completului de cameră preliminară de la instanța de trimitere, dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 se impun a fi interpretate în sensul că în competența Direcției Naționale Anticorupție intră infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, fără distincție după cum acestea sunt infracțiuni de corupție sau infracțiuni asimilate celor de corupție, distincție pe care interpretul nu o poate face, cu atât mai mult cu cât normele de competență sunt norme imperative, de strictă interpretare. S-a reținut că sintagma „infracțiune de corupție“, prevăzută în art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, nu se poate interpreta decât în sensul său generic, în lipsa unei distincții a legiuitorului.

Infracțiunea de abuz în serviciu, atât în forma sa de bază, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, cât și în varianta agravată prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este o infracțiune de rezultat, aceasta consumându-se în momentul producerii urmării imediate descrise în norma de incriminare. Pentru a fi reținută comiterea infracțiunii de abuz în serviciu în varianta agravată prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 sunt necesare atât întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în forma de bază, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, cât și a condiției cerute de textul special de incriminare, art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, respectiv obținerea de către funcționarul public, autor al infracțiunii de abuz în serviciu, a unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial necuvenit, pentru sine sau pentru altul, neavând relevanță pentru existența infracțiunii în forma prevăzută de legea specială faptul că avantajul obținut prin comiterea faptei reprezintă mai mult sau mai puțin decât rezultatul infracțiunii de abuz în serviciu.

S-a reținut că valoarea pagubei materiale și valoarea sumei sau a bunului ce formează obiectul infracțiunii de corupție sunt noțiuni distincte. S-a considerat că se impune a se analiza dacă noțiunea de „folos necuvenit“ se circumscrie sintagmei de „valoare a sumei care formează obiectul infracțiunii de corupție“ în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Atât în doctrină, cât și în practica judiciară este unanim acceptat că, de principiu, atât infracțiunile de corupție, cât și infracțiunea de abuz în serviciu nu au obiect material.

Or, s-a apreciat că, în considerarea acestei realități practice și juridice, sintagma obiectul infracțiunii de corupție“ din cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu se referă la obiectul material al infracțiunii de corupție.

Pe cale de consecință, prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“, în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite prin comiterea infracțiunii de corupție (în sensul generic reținut mai sus), respectiv bani, bunuri, valori, orice avantaje patrimoniale necuvenite, a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

În concluzie, s-a apreciat că infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție este o infracțiune de corupție în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, iar valoarea folosului necuvenit, echivalent cu suma stabilită drept prejudiciu, reprezentând valoarea sumei ce formează obiectul infracțiunii de corupție, în situația în care depășește echivalentul în lei al sumei de 10.000 de euro, atrage competența Direcției Naționale Anticorupție, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a IIa din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

IV. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Departamentul de Drept Public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, prin lector universitar doctor Laura Maria Stănilă, a opinat în sensul că, în raport cu jurisprudența instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate.

În acest sens s-a apreciat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția conform căreia sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept.

S-a arătat că sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora. Or, dispozițiile legale cu privire la care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt clare și lipsite de echivoc. În legătură cu această condiție, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut faptul că „sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“ (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016).

S-a apreciat că, în speța de față, dispozițiile legale sunt lipsite de echivoc. Astfel, potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, „în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime“.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002: „(1) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

a)dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.“

Infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o variantă agravată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 din Codul penal.

S-a precizat că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 este o infracțiune de serviciu, fiind reglementată în capitolul II titlul V din Codul penal, capitol intitulat „Infracțiuni de serviciu“.

Astfel, este evident că și infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune de serviciu.

S-a arătat că, după cum reține și Tribunalul Argeș, dispozițiile procedurale privind competența organelor de urmărire penală sunt de strictă interpretare și aplicare.

Raportat la dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este evident faptul că lit. a) a acestui alineat prevede două ipoteze în care competența de efectuare a urmăririi penale este atribuită Direcției Naționale Anticorupție.

În primul rând, indiferent de calitatea persoanelor, competența de efectuare a urmăririi penale pentru toate infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 este atribuită Direcției Naționale Anticorupție dacă paguba materială este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

În al doilea rând, competența de efectuare a urmăririi penale este atribuită acestei unități de parchet în cazul infracțiunilor de corupție din Legea nr. 78/2000 (prevăzute de art. 6-9 din acest act normativ, reglementate în secțiunea a 2-a din capitolul III, secțiune intitulată „Infracțiuni de corupție“), indiferent de calitatea persoanelor, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Această interpretare se impune cu puterea evidenței din moment ce legiuitorul impune condiția ca „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“ să fie mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Or, numai în cazul unei infracțiuni de corupție se poate discuta despre „obiectul infracțiunii de corupție“.

S-a mai susținut că infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune de serviciu, și nu o infracțiune de corupție, fiind reglementată în secțiunea a 3-a a capitolului II din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, intitulată „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca și efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție să fie în competența Direcției Naționale Anticorupție, ar fi prevăzut expres competența acestei unități de parchet în cuprinsul art. 13^1 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, fie prin indicarea expresă a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, fie prin reglementarea competenței Direcției Naționale Anticorupție pentru cercetarea infracțiunilor asimilate infracțiunilor

de corupție (art. 10-16) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Prin urmare, este evident că Direcția Națională Anticorupție nu are competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro.

S-a mai arătat că, în raport cu acest raționament, nu se mai impune lămurirea celei de-a doua întrebări, întrucât rămâne fără relevanță juridică penală solicitarea de a echivala noțiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu sintagma „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro“ prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, din moment ce, chiar în ipoteza existenței unei asemenea asimilări, competența materială a Direcției Naționale Anticorupție este oricum exclusă pentru considerentele deja expuse.

Față de aceste considerente, s-a apreciat că intervenția instanței supreme nu se justifică în cauză, aceasta putând fi legitimă doar în situația în care s-ar tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut sau succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanțele naționale, după cum s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017.

V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 2.255/C/3.214/III-5/2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat.

Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-a arătat că solicitarea formulată de Tribunalul Argeș este inadmisibilă.

Astfel, s-a arătat că, pentru a fi admisibilă, solicitarea fundamentată pe procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească următoarele condiții: sesizarea să fie formulată în cursul judecății de un complet învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță; problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

S-a arătat că, dacă se constată că cea de-a doua condiție este îndeplinită, referitor la celelalte două condiții se impun unele precizări.

Astfel, chiar dacă art. 475 din Codul de procedură penală folosește sintagma „în cursul judecății“, s-a apreciat că legiuitorul nu a dorit să limiteze acest tip de sesizare doar în ceea ce privește judecarea în fond a cauzelor, astfel încât și în procedura de cameră preliminară poate fi formulată o cerere de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cu respectarea condiției ca această solicitare să fie făcută de un complet învestit cu soluționarea contestației îndreptate împotriva încheierii pronunțate în fond de judecătorul de cameră preliminară.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări, s-a precizat că aceasta nu este îndeplinită. S-a arătat că această condiție a fost consacrată jurisprudențial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 5 din 10 februarie 2016, nr. 6 din 2 martie 2016, nr. 19 din 14 iunie 2017, nr. 20 din 14 iunie 2017, nr. 2 din 8 februarie 2018 și nr. 5 din 13 februarie 2020.

În jurisprudența mai sus menționată s-a statuat cu privire la înțelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a subliniat că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială.

Referitor la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, s-a arătat că nu reprezintă reale probleme generate de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate juridic.

I. Astfel, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție este competentă să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care sunt date, potrivit art. 13 din aceeași ordonanță, în competența sa.

Art. 13 alin. (1) lit. a) din același act normativ stabilește că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, în situația în care acestea au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

S-a menționat că din modul în care a fost redactat acest text rezultă că legiuitorul a dorit să reglementeze două teze diferite în care competența de instrumentare a infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție revine Direcției Naționale Anticorupție, respectiv dacă:

–paguba materială cauzată este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro;

–valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Ministerul Public a apreciat că din interpretarea gramaticală și sistematică a normei rezultă că prima teză care atrage competența Direcției Naționale Anticorupție vizează toate infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cauzatoare de pagube materiale mai mari de 200.000 euro (în echivalent lei), întrucât dispoziția legală nu cuprinde nicio mențiune cu privire la felul/tipul acestora.

În cadrul celei de a II-a teze însă legiuitorul a menționat în mod expres drept criteriu de stabilire a competenței ca valoarea mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro să reprezinte suma sau bunul care formează obiectul unei infracțiuni de corupție.

Or, chiar Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cuprinsul art. 5, definește expres infracțiunile de corupție ca fiind cele prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din același cod, iar infracțiunile prevăzute la art. 10-13 din lege sunt denumite infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, conturându-se astfel intenția clară a legiuitorului de a delimita cele două categorii.

S-a apreciat că, având în vedere că Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și Codul penal (art. 289-292), pe de o parte, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, pe de altă parte, au fost concepute pentru a fi aplicate în mod conjugat în materia infracțiunilor de corupție, se poate concluziona că aceste acte normative trebuie interpretate prin coroborare, iar în ipoteza în care „infracțiunile de corupție“ sunt definite expres în cuprinsul primelor două acte normative ca având o sferă de aplicare mai restrânsă, fără a le include și pe cele asimilate infracțiunilor de corupție, aceeași interpretare trebuie să fie incidentă și în cazul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

În aceste condiții, ținând cont și de faptul că normele de competență sunt de strictă interpretare, chiar dacă folosul necuvenit obținut în urma săvârșirii unei infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție depășește echivalentul în lei a 10.000 euro, nu este atrasă competența Direcției Naționale Anticorupție.

În plus, infracțiunea de abuz în serviciu în varianta agravată în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit trebuie să prezinte toate elementele de structură ale conținutului variantei-tip, descrisă de art. 297 din Codul penal, fiind astfel o infracțiune de rezultat, și nu de pericol.

Astfel, consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii uneia dintre urmările prevăzute de textul de incriminare, iar în situația în care urmarea o constituie o pagubă, pentru a fi atrasă competența Direcției Naționale Anticorupție de a efectua urmărirea penală, trebuie îndeplinit criteriul „valorii acestei pagube materiale“, prin depășirea limitei de 200.000 euro în echivalent lei prevăzute de dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

II. Raportat la concluzia anterior enunțată, în sensul că dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu se aplică și în cazul infracțiunilor asimilate celor de corupție, s-a apreciat că nu se mai impune a se analiza cea de-a doua chestiune de drept, respectiv dacă noțiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 poate reprezenta o „sumă sau bun care formează obiectul unei infracțiuni de corupție“.

Cu toate acestea, s-a menționat că, în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, s-a arătat că, în situația infracțiunii de abuz în serviciu în forma agravată prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, „obținerea unui folos necuvenit“ constituie urmarea imediată a acestei fapte, astfel încât acest folos nu mai poate fi catalogat ca fiind obiect al infracțiunii.

Prin urmare, raportat la conținutul și interpretarea dispozițiilor legale existente în materie, s-a apreciat că problemele relevate de instanța de sesizare nu reprezintă veritabile chestiuni de drept.

VI. Examenul jurisprudenței în materie1. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție1.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

1.2.În ceea ce privește deciziile de speță, nu au fost identificate decizii relevante.

2.Jurisprudența Curții Constituționale

Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 13^2 din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.

În considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:31. (...) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal întregește conținutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prima dispoziție legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiția referitoare la obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziții este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârșite întrunesc toate elementele de structură ale conținutului variantei-tip descrise de art. 297 din Codul penal.

32.Astfel, Curtea constată că situația premisă ce stă la baza infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenței infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiției speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiția ca subiectul activ al infracțiunii să fi obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

33.Curtea observă că această concluzie este susținută și de faptul că în jurisprudența sa, analizând constituționalitatea noțiunii de „folos necuvenit“, nu a realizat o suprapunere a elementului „pagubă“ (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de „folos necuvenit“ (regăsit în dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noțiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. (...)

VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul inadmisibilității sesizării, întrucât prima întrebare nu îndeplinește condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept, conturată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar a doua întrebare implică interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională, interpretare care nu poate fi realizată pe calea hotărârii prealabile.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, referitor la prima întrebare, în conformitate cu jurisprudența consolidată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, condiția de admisibilitate privind existența unei veritabile chestiuni de drept nu este îndeplinită, cu consecința inadmisibilității sesizării, în ipoteza în care instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție rezolvarea propriu-zisă a cauzei concrete, depășind cadrul unei interpretări in abstracto a dispozițiilor legale. În acest sens s-au invocat considerentele Deciziei nr. 14 din 18 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.317/1/2016, ale Deciziei nr. 17 din 24 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.816/1/2019, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și ale Deciziei nr. 6 din 17 februarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.030/1/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere jurisprudența citată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la prima întrebare este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiției referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept, întrucât, față de modul în care este formulată prima întrebare de către instanța de trimitere, sesizarea tinde la rezolvarea propriu-zisă de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cauzei cu care tribunalul a fost învestit, depășind cadrul unei interpretări in abstracto a dispozițiilor legale.

Astfel, instanța de trimitere descrie în conținutul întrebării elementele concrete ale faptei reținute în rechizitoriu, menționează încadrarea juridică și solicită instanței supreme să stabilească, pe calea hotărârii prealabile, în cauza concretă, competența de efectuare a urmăririi penale.

Or, din modul în care este formulată prima întrebare rezultă că nu este îndeplinită condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept, deoarece tribunalul solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută în art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, să stabilească dacă, în cauza concretă, competența de efectuare a urmăririi penale aparține sau nu Direcției Naționale Anticorupție. Practic, prin întrebarea formulată, tribunalul solicită rezolvarea cauzei cu care a fost învestit, prin stabilirea de către instanța supremă a competenței de efectuare a urmăririi penale, pe baza descrierii elementelor concrete ale faptei reținute în rechizitoriu și a încadrării juridice, iar nu interpretarea in abstracto a dispozițiilor legale.

De asemenea, s-a mai arătat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât instanța de trimitere întreabă, în mod direct, instanța supremă dacă infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, cu descrierea reținută prin rechizitoriu, „este de competența Direcției Naționale Anticorupție“. Prin această întrebare, tribunalul tinde la soluționarea propriu-zisă a contestației cu care este învestit în procedura camerei preliminare și la identificarea soluției concrete care trebuie pronunțată în calea de atac a contestației, transferând Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală atributul de a soluționa contestația în procedura camerei preliminare.

Așa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 6 din 17 februarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.030/1/2019, anterior invocată, acest atribut îi revine exclusiv instanței de trimitere, nefiind admisibil ca, pe calea hotărârii prealabile, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să se substituie instanței de trimitere și să soluționeze, în concret, calea de atac cu care instanța de trimitere a fost învestită.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, s-a apreciat că, în acord cu jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională nu poate fi realizată pe calea hotărârii prealabile. Astfel, au fost invocate considerentele Deciziei nr. 5 din 21 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 41/1/2019, ale Deciziei nr. 7 din 10 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.323/1/2019, și ale Deciziei nr. 11 din 28 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 347/1/2020, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a arătat că, așa cum rezultă din jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate interpreta, în cadrul mecanismului reglementat în art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, considerentele obligatorii ale unei decizii a Curții Constituționale, sesizarea instanței de trimitere care implică o astfel de interpretare fiind inadmisibilă.

Or, prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituțională a stabilit semnificația condiției privind obținerea unui folos necuvenit în economia dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

S-a menționat că, prin paragraful nr. 32 al Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituțională poziționează condiția privind obținerea unui folos necuvenit în sfera urmării imediate a infracțiunii prevăzute în dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. În consecință, pe calea hotărârii prealabile, condiției privind obținerea unui folos necuvenit nu îi poate fi atribuită o altă semnificație decât cea stabilită de instanța de contencios constituțional, condiția privind obținerea unui folos necuvenit poziționată în sfera urmării imediate neputând fi repoziționată în sfera obiectului infracțiunii.

În ipoteza particulară în care paguba produsă se convertește într-un folos necuvenit, ipoteză la care se face referire în paragraful 33 al Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017, condiția privind obținerea unui folos necuvenit își menține caracterul de condiție referitoare la urmarea imediată a infracțiunii prevăzute în dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și nici în această ipoteză folosul necuvenit obținut nu poate fi transformat în obiect al infracțiunii.

Astfel, s-a apreciat că folosul necuvenit obținut, inclus de Curtea Constituțională în sfera urmării imediate, rămâne circumscris acestei sfere, indiferent de actul normativ care se referă la infracțiunea prevăzută în dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

IX. Dispoziții legale incidente

Art. 297 din Codul penal:

(1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2)Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.“

Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“

Art. 5 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție:

(1)În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal.

(2)În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10-13.

Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“

Art. 13 alin. (1) lit. a) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție:

(1)Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

a)dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

(3)Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.“

X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea formulată de Tribunalul Argeș este inadmisibilă.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Argeș - Secția penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:

–instanța care a formulat întrebarea, din categoria instanțelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimul grad de jurisdicție;

–problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare;

–soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

În cauză sunt îndeplinite doar aparent cerințele cumulative anterior enunțate. Astfel, este îndeplinită condiția referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Tribunalul Argeș fiind învestit ca instanță de control judiciar, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, cu soluționarea contestației formulate de inculpații T.I. și S.G. împotriva Încheierii penale din data de 19.12.2020, pronunțată de Judecătoria Pitești.

Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce privește condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se reține că, pentru a putea fi declarată admisibilă și a crea obligația de analiză a chestiunii de drept, între problema a cărei lămurire se solicită și soluția ce urmează a fi pronunțată trebuie să existe o relație de dependență, în sensul că rezolvarea dată chestiunii de drept prin hotărâre prealabilă să producă un efect concret asupra soluției în dosarul judecat de instanța de trimitere, fără a constitui soluția însăși.

Obiectul cauzei deduse judecății instanței de trimitere îl constituie soluționarea contestației formulate de inculpații T.I. și S.G. cu privire la cererile și excepțiile invocate în procedura de cameră preliminară, printre care și aspecte referitoare la competența după materie, inculpații fiind trimiși în judecată pentru infracțiuni de abuz în serviciu.

Înțelesul sintagmei „soluționarea pe fond a cauzei“ a fost deslușit prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, astfel: în primul rând, „(...) între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 11/1/2014, și Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 20/1/2014).

În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecății (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015)“.

În raport cu maniera formulării întrebării, răspunsul ar constitui soluția, transferând Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală atributul funcțional al instanței de control în procedura de cameră preliminară.

În plus, textul supus analizei este extrem de clar și predictibil. Potrivit art. 13 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile de abuz în serviciu din Codul penal dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Textul a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție și modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2013, înaintea stabilirii competenței organului de urmărire penală, în prezenta cauză, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, prin Ordonanța nr. 870/II/6/2018, emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cazul infracțiunii de abuz în serviciu, relevantă este și Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, care a elucidat, expressis verbis, chestiunea evocată în sesizare ce ține de cele două elemente distincte, cu existență de sine stătătoare, elementul „pagubă“ și elementul „folos necuvenit“.

Interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii a Curții Constituționale nu poate fi realizată pe calea hotărârii prealabile (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 41/1/2019, Decizia nr. 7 din 10 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.323/1/2019, și Decizia nr. 11 din 28 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 347/1/2020).

Pentru considerentele anterior expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

în numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Argeș - Secția penală, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

1.Dacă infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competența Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

2.Dacă noțiunea de «folos necuvenit» prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei «valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro», prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, cu consecința atragerii competenței materiale a Direcției Naționale Anticorupție în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2021.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

judecător Daniel Grădinaru

Magistrat-asistent,

Mădălin Marian Pușcă