referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018
Dosar nr. 497/1/2021
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Cristina Truțescu | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Elena Popoiag | - judecător la Secția I civilă |
| Beatrice Ioana Nestor | - judecător la Secția I civilă |
| Eugenia Pușcașiu | - judecător la Secția I civilă |
| Mari Ilie | - judecător la Secția I civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a IIa civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a IIa civilă |
| Carmen Trănica Teau | - judecător la Secția a IIa civilă |
| Eugenia Voicheci | - judecător la Secția a IIa civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a IIa civilă |
| Mădălina Elena Grecu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Mariana Constantinescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Andreea Marchidan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Adrian Remus Ghiculescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 497/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.
Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziția modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică și cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită
Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părților, și punctul de vedere din partea apelantei.
Președintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
Prin Încheierea din 25 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 681/336/2019, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.
Art. 906 alin. (4) - forma anterioară modificării aduse prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 - „[...] Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.“
Art. 906 alin. (4) - forma ulterioară modificării aduse prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 - „[...] Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.“
Prin Sentința civilă nr. 2.162 din 27 noiembrie 2019, Judecătoria Vișeu de Sus a admis cererea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâta B și a stabilit suma definitivă datorată reclamantei de pârâtă, aceasta fiind de 45.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a reținut, în esență, că, prin Sentința civilă nr. 370 din 28 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.199/336/2016, Judecătoria Vișeu de Sus a dispus obligarea pârâtei din prezenta cauză la plata către reclamantă a unor penalități în cuantum de 500 lei/zi de întârziere, începând cu 14 aprilie 2016 și până la data executării titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 623/A/2015 a Tribunalului Maramureș.
S-a apreciat că, între momentul pronunțării Sentinței civile nr. 370 din 28 februarie 2017 și data înregistrării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligația prevăzută în Decizia civilă nr. 623/A/2015 a Tribunalului Maramureș, anume aceea de a comunica reclamantei răspunsul la Cererea din 17 iunie 2013, cu scrisoare recomandată prin poștă; în consecință, a fost admisă cererea reclamantei, stabilindu-se în sarcina pârâtei obligația de a-i achita cu titlu de penalități suma definitivă de 45.000 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă prin care s-a solicitat fixarea sumei definitive cu titlu de penalități, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul stabilirii unei sume definitive având o valoare mai redusă.
În opinia sa, apelanta a apreciat că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală și neîntemeiată, deoarece au fost greșit respinse excepțiile invocate, iar acțiunea a fost admisă, deși nu erau îndeplinite prevederile legale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă“.
Din dispozițiile legale anterior citate rezultă faptul că cererea creditorului privind stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități poate fi admisă doar dacă sunt întrunite următoarele condiții: s-a pronunțat anterior o încheiere definitivă de aplicare a penalităților și debitorul nu și-a executat obligațiile stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu nici într-un termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților, or, în speță, nu sunt întrunite aceste condiții, aprecierile contrare ale instanței de fond fiind neîntemeiate.
Raportat la susținerile părților și la aspectele invocate de acestea cu ocazia concluziilor formulate, în ședința publică din 9 iulie 2020, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților dacă înțeleg să formuleze cerere de sesizare a instanței supreme pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate sau dacă se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
La 11 noiembrie 2020 apelanta B a depus la dosar o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, pentru a lămuri, de principiu, în ce măsură prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în forma modificată de art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, se aplică: (A) exclusiv executărilor silite demarate ulterior datei de 22 decembrie 2018 sau (B) cererilor creditorilor înregistrate pe rolul instanțelor ulterior datei de 22 decembrie 2018, prin care solicită stabilirea despăgubirilor definitive.
Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Tribunalul a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziția modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică și cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită, depinde soluționarea apelului declarat, respectiv dacă acesta este admisibil sau nu.
Totodată, instanța a considerat ca fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii reglementate prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Astfel, Dosarul nr. 681/336/2019 se află pe rolul Tribunalului Maramureș, iar potrivit primei condiții stabilite de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi făcută de un complet de judecată care funcționează în cadrul tribunalului.
În prezenta cauză, soluția ce urmează a se pronunța este una definitivă, indiferent de admisibilitatea sau inadmisibilitatea apelului declarat. Cererea este una formulată în faza de executare silită, iar în privința acestor cereri declararea recursului este exclusă.
A treia condiție prevăzută de dispoziția legală se referă la chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea în fond a cauzei.
Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta A a solicitat stabilirea sumei definitive care se datorează cu titlu de penalități, sumă ce urmează a fi calculată de la 28 februarie 2017 până la data pronunțării încheierii.
Temeiul de drept invocat este art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă“.
Această formă a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă era în vigoare la data la care a fost formulată cererea care face obiectul Dosarului nr. 681/336/2019.
Executarea silită a început la 2 februarie 2016, cererea de executare silită fiind înregistrată la 29 ianuarie 2016 la Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești C.
La 2 august 2016 a fost formulată de către A cererea de obligare a B la plata sumei de 500 lei/zi cu titlu de penalități pentru neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu reclamantei A.
Potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data la care a început executarea silită (2 februarie 2016), dar și la data la care a fost stabilită în sarcina debitoarei penalitatea datorată pentru fiecare zi de întârziere (Cererea formulată la 2 august 2016 a fost soluționată la 28 aprilie 2017), încheierea pronunțată de prima instanță, dată cu citarea părților, era o încheiere definitivă, nesusceptibilă de apel.
În prezenta cauză s-a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității apelului, astfel că această problemă de drept duce la soluționarea litigiului dedus judecății în calea de atac.
În privința noutății problemei de drept sesizate, instanța reține, din verificările efectuate, faptul că nu a fost identificată jurisprudență ulterioară Deciziei nr. 59/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în litigii în care executarea silită a început anterior datei de 21 decembrie 2018, iar cererea de stabilire a sumei definitive cu titlu de despăgubire să fie formulată după modificarea adusă art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
De asemenea, instanța reține că nu a fost identificată la data admiterii cererii de sesizare existența unei hotărâri în cuprinsul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra acestei probleme de drept, iar această normă juridică nu face obiectul analizei în cadrul procedurii recursului în interesul legii.
Prin Decizia nr. 59/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, iar starea de fapt și chestiunea de drept care au făcut obiectul deciziei amintite sunt parțial diferite de cele din prezenta cauză.
În aprecierea completului de judecată, în cauză sunt incidente prevederile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, anume „procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi“.
Prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă sunt incluse în „Cartea a V-a - Despre executarea silită“. Din acest punct de vedere se poate reține că legea veche este legea în forma în vigoare la data la care a început executarea silită, formă care excludea posibilitatea de a exercita apelul împotriva încheierii de stabilire a sumei definitive stabilite de instanța de executare.
Această formă a art. 906 din Codul de procedură civilă era cunoscută de creditor și de debitor la începutul executării silite, iar partea interesată avea reprezentarea că va putea fi formulată o cerere prin care în mod definitiv în primă instanță să fie stabilită suma definitivă stabilită cu titlu de penalități.
Mai mult, procedura stabilită de art. 906 din Codul de procedură civilă, demarată odată cu cererea de obligare a debitorului să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, a fost începută anterior modificării aduse art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Raportat la data la care a fost încuviințată cererea de executare este aplicabilă dispoziția din cuprinsul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data încuviințării executării silite. Prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, sunt aplicabile executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Pe de altă parte, s-a arătat de către apelantă că, în cuprinsul Deciziei nr. 59 din 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit:
50.Așadar, în noua reglementare a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, aplicabilă însă doar cererilor introduse ulterior intrării în vigoare a noului act normativ, conform art. 24 din Codul de procedură civilă, suprimarea mențiunii «definitivă», în privința încheierii pe care instanța o pronunță pe acest temei legal, este semnalul clar al schimbării opțiunii legiuitorului asupra soluției legislative inițiale, în care astfel de cereri se judecau în primă și ultimă instanță de judecătorie și pe care a abandonat-o în favoarea unei judecăți efectuate în două grade de jurisdicție (fond și apel), doar în ceea ce privește cererile de fixare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere.
51.Textul modificator nu are rol de clarificare a textului de bază, întrucât modificarea a constat - în teza alineatului care interesează analiza - în abandonarea termenului «definitivă», care marca neîndoielnic ideea că încheierea pronunțată de instanță era una nesusceptibilă de vreo cale de atac. Prin urmare, modificarea adusă s-a întemeiat, în mod clar, pe o schimbare a soluției legislative inițiale a legiuitorului, astfel că o interpretare a normei legale în care aceasta a fost încorporată - respectiv a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data sesizării instanțelor cu cererea creditorului, anume 30 iulie 2018 - care să corespundă noii soluții legislative (în sensul concluzionării asupra posibilității exercitării apelului împotriva încheierii de respingere) are la bază un deziderat care nesocotește chiar opțiunea legiuitorului, care - se dovedește - a fost corect descifrată prin Decizia nr. 73/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cuprinsul considerentelor de la punctele 50 și 51 din Decizia nr. 59/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se face referire la forma în vigoare a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, la data formulării cererii de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități.
În prezenta cauză executarea silită a început anterior datei la care a fost modificat art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, iar cererea de stabilire a sumei definitive a fost formulată ulterior modificării, când intenția legiuitorului era ca astfel de cereri să beneficieze de dublul grad de jurisdicție, fiind admisibilă calea de atac a apelului.
În concluzie, în funcție de modul de interpretare a dispozițiilor arătate, prevederi care vizează aplicarea în timp a normei adoptate în cuprinsul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, depinde soluționarea căii de atac.
Este adevărat că prezenta problemă nu este una de fond, ci una de drept procesual civil, însă prin lămurirea acestei probleme de drept urmează a se stabili admisibilitatea apelului și implicit posibilitatea instanței de apel de a statua în fapt și în drept asupra cererii deduse judecății. Acest aspect a fost reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cuprinsul Deciziei nr. 59/2019.
Apelanta B a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, există o chestiune de drept care trebuie supusă dezlegării, această chestiune de drept a fost ridicată în fața instanței care soluționează în ultimă instanță această cauză și chestiunea de drept este esențială în vederea tranșării problemei. Ca interpretare, s-a arătat că s-ar aplica distinct, raportat la cererea făcută de creditor cu forma în vigoare la momentul la care s-a făcut cererea dedusă judecății, nu global pe cererea de executare silită.
Intimata nu s-a pronunțat pe cererea de sesizare a instanței supreme.
Din punctele de vedere și jurisprudența înaintate de curțile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemei de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează:
–într-o primă orientare s-a apreciat că dispoziția modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, în acest sens exprimându-se: Judecătoria Sibiu, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamț, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Judecătoria Brașov, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul București, Tribunalul Giurgiu și instanțele arondate, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiorii de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Vișeu de Sus, Judecătoria Dragomirești, Tribunalul Cluj, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Măcin, Tribunalul Galați, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Judecătoria Iași, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Judecătoria Rădăuți, Judecătoria Fălticeni, Tribunalul Suceava, Judecătoria Botoșani, Judecătoria Sighișoara, Tribunalul Maramureș și Tribunalul Caraș-Severin;
–într-o a doua orientare s-a arătat că dispoziția modificată se aplică cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită, așa cum rezultă din punctele de vedere exprimate de Tribunalul Bacău, Judecătoria Moinești, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Jibou, Judecătoria Pașcani și Tribunalul Arad.
Ministerul Public a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.978/1/2019 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secția I civilă în Dosarul nr. 20.291/215/2018 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?“.
Prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.
Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, a instanței supreme, a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.
Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Astfel, textul de lege a fost criticat din perspectiva lipsei unei căi de atac împotriva încheierilor pronunțate în acest caz de instanța de executare, ceea ce ar îngrădi accesul liber la justiție.
În acest sens au fost pronunțate, spre exemplu, deciziile nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017; nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017; nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017; nr. 326 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018; nr. 643 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 18 martie 2019; nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019; nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, etc.
Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.
Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, respectiv:
a)existența unei cauze în curs de judecată;
b)judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție;
c)ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;
d)chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ.
În plus, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.
Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; cauza care formează obiectul judecății în apel se află în competența unui complet de judecată al Tribunalului Maramureș - Secția I civilă, cauza fiind soluționată în primă instanță de Judecătoria Vișeu de Sus conform normei de competență materială și teritorială.
Textul de lege supus interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum este reglementat prin Legea nr. 310/2018, în noua formulă legislativă, prevede că „(...) instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților“.
Cererea reclamantei creditoare prin care solicită fixarea sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere este formulată la judecătorie la data de 27 martie 2019, ulterior modificărilor legislative ale dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, aduse prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018.
Prezenta sesizare privește „modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018“, întrebarea prealabilă fiind aceea dacă dispoziția modificată privind înlăturarea caracterului definitiv al încheierii pronunțate de judecătorie se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică și cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, cum este cazul cererii formulate în cauza dedusă judecății.
Întrucât chestiunea de drept sesizată vizează chiar posibilitatea de a ataca încheierea judecătoriei de soluționare a cererii creditorului formulate în temeiul și în circumstanțele descrise de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, trebuie acceptat (mai înaintea antamării fondului acesteia, spre a nu se prejudeca sesizarea) că - cel puțin din punct de vedere formal - primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.
În ceea ce privește a treia condiție, cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare, reglementată prin dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură doar în măsura în care soluția adoptată ori prefigurat a fi adoptată în cauza ce a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi determinată în mod direct și necesar de aplicarea unor norme și instituții de drept procesual.
Deși problema supusă analizei instanței supreme este una de drept procesual civil (iar nu de drept material), și anume aplicarea în timp a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, se constată că, în mod evident, de lămurirea chestiunii admisibilității apelului depinde soluționarea pe fond a cauzei.
Nu este îndeplinită însă condiția privind noutatea chestiunii de drept, orientarea instanțelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor analizate prin hotărârile judecătorești pronunțate făcând ca respectiva chestiune de drept supusă dezbaterii să își piardă caracterul de noutate.
Noutatea reprezintă o condiție distinctă de cea a lipsei statuării asupra acesteia de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în lipsa unei definiții a „noutății“ și a unor criterii de determinare a acestei noțiuni în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiției noutății revine Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența sa anterioară (spre exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).
Pe de altă parte, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor în urma unei interpretări aplicate, în timp ce opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.
Din această perspectivă se consideră că, în speță, nu este îndeplinită condiția noutății, având în vedere numărul mare de hotărâri judecătorești pronunțate în materie, așa cum rezultă din datele prezentate la capitolul VII „Jurisprudența instanțelor naționale în materie“ din prezenta decizie.
În cauză s-a solicitat instanței supreme să statueze asupra prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat în decembrie 2018 prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, text normativ asupra căruia instanțele s-au pronunțat încă din cursul anului 2019. S-a putut observa, din multitudinea hotărârilor judecătorești comunicate în prezentul dosar, în considerarea jurisprudenței instanțelor naționale în materie, că dovada soluționării prezentei probleme de drept exista anterior actului de sesizare a instanței supreme.
În opinia cvasiunanimă, susținută de jurisprudența reținută deja și de punctele de vedere teoretice exprimate de instanțele consultate, se concluzionează că în procedurile execuționale în curs sunt aplicabile dispozițiile nemodificate ale art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, norma modificată aplicându-se doar executărilor silite începute după data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 (reținându-se astfel caracterul definitiv al încheierilor, nesupuse apelului). Se susține că dispozițiile art. 906 alin. (4), cuprinse în capitolul IV „Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face“ titlul III „Executarea silită directă“ cartea a V-a „Despre executarea silită“ din Codul de procedură civilă, reglementează executarea silită directă a obligațiilor de a face, altele decât cele de predare a unor bunuri mobile sau imobile, precum și executarea silită în natură a obligațiilor de a nu face. Aceste dispoziții reglementează deci aspecte incidente în cadrul executării silite, astfel că vor fi aplicabile în forma în vigoare la data începerii executării silite, neexistând o dispoziție care să deroge și să stabilească altfel.
În punctul de vedere contrar exprimat în practica judiciară (câteva hotărâri), se opinează în sensul existenței căii de atac a apelului împotriva acestor încheieri, argumentându-se că dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 310/2018, se aplică cererilor adresate instanțelor judecătorești după intrarea în vigoare a modificărilor, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită. Se apreciază că cererea formulată de creditor pentru stabilirea penalităților este o cerere distinctă de cererea de executare silită, chiar dacă are legătură cu aceasta. De asemenea, se reține că cererea de stabilire a sumei definitive constituie un „proces“ în sensul art. 24 din Codul de procedură civilă și nu este „executare silită“ în sensul aceluiași articol.
Cum însăși examinarea hotărârilor depuse la dosarul cauzei relevă faptul că s-a conturat o opinie cvasiunanimă a instanțelor de judecată, susținută de argumentele reținute în hotărârile anexate, cerința de noutate a chestiunii de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită. Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existența unei practici judiciare relevă că instanța supremă nu mai poate fi sesizată pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, nouă. Așadar, cerința noutății chestiunii de drept nefiind îndeplinită, devine inutilă examinarea condiției privind gradul de dificultate al problemei de drept.
Condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat anterior este îndeplinită, deoarece nu se poate aprecia ca fiind incidentă Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secția I civilă în Dosarul nr. 20.291/215/2018 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?“.
Din analiza acelei sesizări rezultă că atât starea de fapt, cât și chestiunea de drept care a făcut obiectul deciziei amintite sunt diferite de cele din prezenta cauză, astfel că nu pot fi reținute ca fiind relevante în dezlegarea problemei de drept care formează obiectul sesizării de față.
În acest sens se are în vedere că litigiul în care a fost formulată sesizarea prealabilă menționată a avut drept obiect o cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova - Secția civilă la 30 iulie 2018, în vederea stabilirii sumei definitive datorate reclamantului cu titlu de penalități, ca urmare a neexecutării obligației stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj - Secția I civilă.
În acest context factual, în stadiul procesual al apelului, Tribunalul Dolj - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă, în situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, hotărârea pronunțată este sau nu supusă căii de atac a apelului.
Așadar, în cadrul litigiului în care a fost formulată acea sesizare, cererea de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități era înregistrată anterior modificării art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, și anume la data de 30 iulie 2018, în timp ce chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării pendinte s-a ivit în contextul în care procedura de executare silită a început la 2 august 2016, iar cererea de stabilire a sumei definitive a fost formulată la data de 27 martie 2019, deci ulterior modificării legislative.
Din perspectiva problemei de drept supuse analizei instanței supreme în sesizarea anterioară, aceasta a constat în recunoașterea caracterului definitiv al încheierilor pe care le pronunță instanța de executare în derularea procedurii instituite prin art. 906 din Codul de procedură civilă, indiferent de soluția dată cererilor (de admitere sau respingere), pornind de la dreptul comun în privința hotărârilor pe care le pronunță instanța de executare conform art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă și de la recunoașterea caracterului derogatoriu de la acest regim al încheierilor la care se referă art. 906 din cod.
În schimb, prin sesizarea de față se invocă o chestiune care vizează aplicarea în timp a normei cuprinse în art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, punându-se întrebarea dacă „dispoziția modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică și cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită“.
Această problemă de drept nu a făcut obiectul sesizării precedente, astfel că Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi reținută ca o statuare anterioară a instanței supreme asupra aplicării în timp a prevederilor modificate ale art. 906 din Codul de procedură civilă.
Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, și anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, este evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept, cu caracter de noutate.
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția I Civilă în Dosarul nr. 681/336/2019 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziția modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică și cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
