Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de U.A.T. Comuna Plopșoru, Primarul Comunei Plopșoru și Comisia Locală de Fond Funciar Plopșoru în Dosarul nr. 147/318/2015 al Tribunalului Gorj - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 190D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece încheierea prevăzută de dispozițiile de lege criticate, chiar dacă este definitivă, este pronunțată cu citarea părților, care pot formula apărări și concluzii. Pe de altă parte, fiind vorba despre un titlu executoriu, părțile au avut acces la căile de atac prevăzute de lege pentru atacarea acelui titlu executoriu. În final, invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la accesul la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 1 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 147/318/2015, Tribunalul Gorj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de U.A.T. Comuna Plopșoru, Primarul Comunei Plopșoru și Comisia Locală de Fond Funciar Plopșoru, într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului declarat de autorii excepției de neconstituționalitate, pârâți-debitori, împotriva Sentinței civile nr. 1.761 din 28 mai 2015 a Judecătoriei Târgu Jiu, prin care instanța a stabilit suma definitivă datorată de pârâți.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că sintagma „prin încheiere definitivă“, cuprinsă de dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, aduce atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, deoarece elimină posibilitatea atacării cu apel a unei hotărâri judecătorești. Totodată, autorii excepției susțin că dispozițiile de lege criticate contravin și art. 124 alin. (2) din Constituție și principiului exercitării căilor de atac, principiu ce trebuie interpretat în sensul posibilității reale de a exercita o cale de atac, în condițiile legii, iar nu în sensul suprimării acesteia. În final, se susține că, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești, se absolutizează prezumția de legalitate și temeinicie a hotărârilor pronunțate, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

6.Tribunalul Gorj - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, ci impune respectarea condițiilor stabilite prin lege de fiecare stat în parte. De asemenea, consideră că dispozițiile art. 21 și 24 din Constituție nu sunt încălcate de prevederile de lege criticate, de vreme ce art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă stabilește că încheierea este dată cu citarea părților. Nici dispozițiile art. 129 din Constituție nu sunt încălcate, chiar dacă, potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea pronunțată este definitivă. Trebuie să se țină seama de faptul că dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă, privind aplicarea penalităților, sunt incidente în faza de executare silită a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești pentru care legea permite folosirea căilor de atac (în cauză, obligația a fost stabilită în sarcina debitorilor prin Sentința civilă nr. 2.316/15.03.2013, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. 637/318/2013, care era supusă recursului, dar a rămas definitivă prin nerecurare), precum și de faptul că, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, se poate contesta penalitatea stabilită conform art. 906 alin. (4) pe calea contestației la executare, iar hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată cu apel, potrivit art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă, în esență, jurisprudența Curții Constituționale referitoare la exercitarea căilor de atac în condițiile legii, în special Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994. Precizează că soluția legislativă cuprinsă în art. 580^3 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, similară sub aspectul caracterului irevocabil/definitiv al încheierii pronunțate de instanța de executare cu cea reglementată de dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a mai fost constatată ca fiind constituțională în numeroase cauze. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 484 din 9 noiembrie 2004. În final, arată că prevederile legale criticate instituie soluții normative care dau expresie exigențelor normelor constituționale, convenționale și legale privitoare la dreptul la un proces echitabil, în termen rezonabil (optim și previzibil) și dreptului la apărare, prin aceea că încheierea definitivă prin care instanța de executare stabilește suma definitivă datorată creditorului cu titlu de penalități se pronunță, în toate cazurile, cu citarea părților, iar debitorului i se recunoaște posibilitatea de a obține înlăturarea ori reducerea penalității, pe calea contestației la executare, în cazul executării obligației prevăzute în titlul executoriu și dovedirii existenței unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 906 („Aplicarea de penalități“) alin. (4) din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare, având următorul cuprins: „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.“12. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“ și art. 129 privind exercitarea căilor de atac. De asemenea, se invocă dispozițiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile de lege criticate fac parte din capitolul IV: „Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face“ al titlului III: „Executarea silită directă“ din cartea V: „Despre executarea silită“ a Codului de procedură civilă. Dispozițiile art. 906, cu denumirea marginală „Aplicarea de penalități“, prevăd la alin. (1) că, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, „acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități“, de către instanța de executare. Art. 906 alin. (4) prevede că, în cazul în care, în 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, „prin încheiere definitivă“, dată cu citarea părților.

14.Cu privire la critica de neconstituționalitate, raportată la art. 21 din Constituție, Curtea reține că, în reglementarea anterioară, o soluție legislativă similară era prevăzută în art. 580^3 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 (potrivit căruia „Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligația prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părților, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației prevăzute de alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispozițiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător“). Dispozițiile art. 580^3 din Codul de procedură civilă au mai fost analizate și constatate ca fiind constituționale, de exemplu, prin Decizia nr. 207 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007. Prin această decizie, Curtea Constituțională a invocat jurisprudența sa și a statuat că finalitatea reglementării privind aplicarea de penalități constă în determinarea debitorului rău platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, Curtea a reținut că ar fi ilogic și contrar finalității urmărite de legiuitor ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanță cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și, deci, la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. Având în vedere acestea, pretinsa încălcare de către prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a dispozițiilor art. 21 din Constituție nu poate fi constatată.

15.Curtea reține că, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, „Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.“ Prin urmare, autorii excepției, pârâți debitori, au la îndemână calea contestației la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalității stabilite de instanță, caz în care instanța va pronunța o hotărâre care poate fi atacată cu apel, potrivit art. 718 din Codul de procedură civilă.

16.Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin prisma art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea reține că și aceasta este neîntemeiată, deoarece accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006.17. Referitor la pretinsa încălcare a art. 129 din Constituție, Curtea reține că, așa cum a stabilit în jurisprudența sa, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind, astfel, un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13).

18.Având în vedere aceste considerente, Curtea nu poate primi nici susținerea potrivit căreia dispozițiile din Codul de procedură civilă care prevăd că, în cazul în care, în 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, „prin încheiere definitivă“, ar contraveni dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“.

19.Cât privește critica referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 24 din Constituție, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, de vreme ce, potrivit dispozițiilor de lege criticate, pronunțarea încheierii prin care instanța de executare va fixa suma definitivă ce se datorează cu titlu de penalități pentru neexecutarea obligației de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este dată cu citarea părților, ocazie cu care acestea pot formula toate apărările pe care le consideră necesare.

20.În final, cât privește invocarea dispozițiilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză, deoarece, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, art. 13 solicită ca în fiecare țară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită, deci, o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente“ care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 67). Or, în speță, ceea ce se critică este lipsa căii de atac a încheierii prin care instanța de executare va fixa suma definitivă ce se datorează cu titlu de penalități pentru neexecutarea obligației de a face sau de a nu face, stabilită printr-un titlu executoriu.

21.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de U.A.T. Comuna Plopșoru, Primarul Comunei Plopșoru și Comisia Locală de Fond Funciar Plopșoru în Dosarul nr. 147/318/2015 al Tribunalului Gorj – Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Gorj - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 iunie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean