Decizie nr. 192 din 3 aprilie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Mircea Morărescu-Adrea în Dosarul nr. 41.589/3/2010* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 639D/2013.

2.La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 3 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 41.589/3/2010*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Mircea Morărescu-Adrea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri privind acordarea unor despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul de lege criticat lipseşte persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de posibilitatea exercitării unui grad de jurisdicţie, respectiv apelul împotriva hotărârii tribunalului pronunţate asupra cererii prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării. Se susţine că, în acest fel, măsura legislativă criticată reprezintă o formă de discriminare, îndreptată împotriva unei categorii distincte de justiţiabili, cu încălcarea valorilor enunţate prin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv a demnităţii omului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a liberei dezvoltări a personalităţii umane sau a pluralismului politic. Mai mult, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor.

6.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă îşi exprimă opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că Legea fundamentală nu consacră principiul triplului grad de jurisdicţie, astfel încât legiuitorul poate înlătura calea de atac a apelului, cu menţinerea recursului.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că textul de lege criticat permite soluţionarea cauzelor cu celeritate, iar principiul triplului grad de jurisdicţie nu este un principiu constituţional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicţie. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă prevederile art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. În realitate, art. XIII din Legea nr. 202/2010 cuprinde trei puncte, astfel încât Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, este art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010. În acord cu prevederile art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, Curtea urmează să reţină ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "(6) Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

12.În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, art. 4 alin. (2) referitoare la criteriile egalităţii între cetăţeni, art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi a obligaţiilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, au mai fost analizate măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate, Curtea statuând, în mod constant, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (A se vedea, în acest sens, deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012 sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).

14.Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care au suferit anumite condamnări penale în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor. Competenţa de soluţionare aparţine tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată, iar cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, cu participarea obligatorie a procurorului. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, introdus prin art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, textul de lege criticat în prezenta cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de judecată competentă este supusă recursului, care se judecă de curtea de apel.

15.Aşadar, Curtea reţine că, în această materie specifică, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a reconfigurat modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii primei instanţe. În speţă, nu poate fi reţinută nicio discriminare între diferitele categorii de justiţiabili, în funcţie de posibilitatea exercitării căii de atac a apelului. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat cererea de chemare în judecată, în vederea constatării caracterului politic al condamnării şi a solicitării de despăgubiri, înainte de data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, sub imperiul căruia recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitat, în temeiul art. 483 din Codul de procedură civilă, exclusiv în vederea examinării conformităţii hotărârii judecătoreşti atacate cu regulile de drept aplicabile.

16.Prin urmare, Curtea reţine că, în prezenta cauză, cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, astfel încât, în acord cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările ulterioare, potrivit căruia dispoziţiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, rămân supuse legii vechi, recursul ce poate fi exercitat în speţă are în continuare un caracter devolutiv, fiind incidente dispoziţiile art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865, în temeiul cărora, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub acela al temeiniciei, nelimitându-se să examineze hotărârea pronunţată de prima instanţă exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă din 1865.

17.De altfel, opţiunea legiuitorului de a institui doar calea de atac a recursului în materia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, nu este de natură a conferi prevederii legale criticate un caracter neconstituţional, având în vedere că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii.

18.Curtea reţine că invocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Constituţie, care determină criteriile nediscriminării, şi anume rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială, nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare între cetăţeni, în funcţie de criteriile enumerate.

19.În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea reţine că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate, în temeiul căreia împotriva hotărârii instanţei de judecată pronunţată în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se poate exercita doar calea de atac a recursului, nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

20.În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre deosebire de principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, care are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, principiul aplicării imediate a normei procesuale, şi, pentru identitate de raţiune, şi principiul supravieţuirii legii vechi, sunt de sorginte legală, iar nu constituţională, legiuitorul având posibilitatea de a deroga de la acestea, în anumite situaţii particulare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 11 octombrie 1999, Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 27 aprilie 2007, sau Decizia nr. 1.671 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 23 februarie 2010).

21.Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, având în vedere că în speţă nu s-a reţinut nicio încălcare a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale, garantate constituţional, Curtea reţine că nu poate fi considerat încălcat nici principiul constituţional al statului de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Morărescu-Adrea în Dosarul nr. 41.589/3/2010* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie