Decizie nr. 506 din 30 iunie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 79/113/2015 al Tribunalului Brăila - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 331D/2015.

2.La apelul nominal lipseşte partea Marcela Negoiţă, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire este o procedură de verificare a regularităţii cererii, respectiv a îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac, şi nicidecum o procedură care să vizeze o acuzaţie în materie penală, respectiv fondul cauzei, aceste consideraţii regăsindu-se şi în Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, în care s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului nu sunt aplicabile unei proceduri care tinde să redeschidă un proces penal, căci o persoană, odată judecată şi condamnată printr-o hotărâre cu caracter definitiv, nu mai este o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni în sensul art. 6 din Convenţie. De asemenea, în decizia precitată s-a reţinut că, într-o astfel de procedură, instanţa nu statuează asupra unei acuzaţii în materie penală, ci verifică dacă condiţiile care permit redeschiderea unei proceduri sunt întrunite, dispoziţiile art. 6 din Convenţie nefiind incidente. Totodată, face referire la Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Helmers împotriva Suediei, paragraful 36, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul procedurilor care au ca obiect autorizarea unui apel sau care consacră verificarea unor aspecte de drept şi nu de fapt sunt îndeplinite condiţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă instanţa de apel sau de casaţie nu oferă reclamantului posibilitatea să se exprime în faţa sa, în persoană. Transpunând aceste consideraţii din paragraful 36 al hotărârii precitate rezultă că, dacă acceptăm ipoteza că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar fi incident în cauza de faţă, exigenţele sale sunt satisfăcute chiar dacă persoana (n.r. revizuentul) nu are posibilitatea ca, în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, să se prezinte şi să îşi susţină interesele în faţa instanţei, având în vedere faptul că este o procedură care, potrivit sintagmei din paragraful 36, menţionat, "autorizează sau verifică autorizarea exercitării dreptului la calea extraordinară de atac". Cu referire la normele procesual penale criticate arată că, potrivit doctrinei, deşi părţile nu sunt citate în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, în măsura în care sunt prezente, ascultarea lor este posibilă. Totodată, cu privire la participarea procurorului în procedura de soluţionare a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, susţine că jurisprudenţa nu este unitară. De pildă, în ansamblul instanţelor Curţii de Apel Bucureşti practica este unitară în sensul participării procurorului, în ţară însă lucrurile nu stau la fel, iar procedura se desfăşoară fără participarea părţilor şi a procurorului. Observă că judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, în cuprinsul motivelor de neconstituţionalitate, compară procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire cu alte proceduri-filtru, însă apreciază că aceste comparaţii sunt pertinente până la un punct, dincolo de care nu au nivelul de rigoare necesar pentru a fundamenta concluzia la care ajunge autorul. Astfel, arată că se aduce în discuţie procedura în cazul redeschiderii procesului penal, respectiv art. 469 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, în această procedură, este de observat faptul că, odată cu constatarea admisibilităţii cererii de redeschidere a procesului penal, este desfiinţată de drept hotărârea contestată, se redeschide procesul şi se rejudecă cauza. Or, aceste aspecte nu au loc în faza de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, potrivit art. 459 din Codul de procedură penală, ci au loc în faza rejudecării pe fond a cererii de revizuire, conform art. 461 şi art. 462 din Codul de procedură penală, aşa încât numai dacă se admite cererea de revizuire pe fond se desfiinţează hotărârea. Apreciază că o comparaţie ar fi fost pertinentă între normele procesual penale ale art. 469, pe de o parte, şi art. 461, respectiv art. 462, pe de altă parte, întrucât numai în acestea se regăsesc similitudini între cele două proceduri. În concluzie, având în vedere cele precizate, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 13 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 79/113/2015, Tribunalul Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire în materie penală.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, arată că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire trebuie să fie discutată în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire - cale extraordinară de atac - în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, conform interpretării de mai sus, este întemeiată, deoarece, deşi procurorul are acces la dosarul cauzei şi se prezintă în sala de şedinţă, în camera de consiliu, unde îşi poate expune argumentele pentru admisibilitatea sau nu a cererii de revizuire, partea interesată, revizuentul, nu este în măsură să îşi expună argumentele sale în aceleaşi condiţii, nu cunoaşte motivele pe care le formulează procurorul în şedinţa din camera de consiliu şi, astfel, nu este în măsură să îşi dezvolte toate apărările. Apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. În continuare, judecătorul de cameră preliminară arată că este de acord cu faptul că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Totodată, judecătorul de cameră preliminară este de acord cu faptul că, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi deci nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (invocă, în acest sens, Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei, şi Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei). În acest context apreciază că, şi în condiţiile în care este vorba despre parcurgerea unui asemenea filtru a unei proceduri vizând admisibilitatea în principiu a unei cereri, iar nu a însuşi fondului cererii, legiuitorul trebuie să clarifice textul legii şi să se decidă dacă dă posibilitatea părţilor şi procurorului de a participa la o asemenea procedură ori, dimpotrivă, dacă procedura-filtru se desfăşoară fără participarea acestora, în camera de consiliu, aşadar fără dezbateri. În continuare, susţine că nu se pun probleme de constituţionalitate a unor astfel de dispoziţii în cadrul unei proceduri-filtru, care nu angajează fondul cauzei, dacă nu sunt invitate părţile şi procurorul pentru a pune concluzii, în considerarea jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, însă, dacă la o astfel de procedură-filtru este chemat numai unul dintre participanţii la procesul penal - una dintre părţile cauzei ori numai procurorul - fără a fi chemat şi participantul aflat pe poziţii de contradictorialitate, nu mai poate fi vorba despre o procedură care se desfăşoară cu uşile închise, fără dezbateri, ci despre o procedură care angajează dezbateri pe admisibilitatea în principiu a cererii, discuţii care, conform dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, au loc numai cu procurorul, fără a fi chemat şi titularul cererii pentru a i se face cunoscute concluziile reprezentantului Ministerului Public şi fără a i se da posibilitatea acestuia de a face cunoscut magistratului ce se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii care sunt motivele pentru care trebuie să fie respinse argumentele reprezentantului Ministerului Public, care sunt propriile argumente ale titularului cererii. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia. Arată că vechiul Cod de procedură penală, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a respectat aceste principii, prin faptul că, anterior legii amintite, se prevedea în art. 403 alin. (1) că "Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu", ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege, prevăzându-se că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu". Aşadar, arată că legiuitorul vechiului Cod de procedură penală a avut de fiecare dată în vedere să respecte principiul egalităţii între procuror şi părţile unei cauze penale, lucru care nu s-a mai întâmplat la redactarea noului text de lege, respectiv art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală.

6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

7.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

8.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală "Admiterea în principiu", care au următorul conţinut: "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor".

10.În opinia judecătorului de cameră preliminară, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

11.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 mai 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, motivele de neconstituţionalitate invocate de autor şi reţinute în decizia precitată constând, în esenţă, în faptul că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire nu are loc în şedinţă publică, părţile fiind, astfel, în imposibilitate de a-şi susţine punctul de vedere în faţa instanţei.

12.În considerentele deciziei precitate Curtea a reţinut că procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire este faza procesuală în care instanţa verifică, în camera de consiliu, fără citarea părţilor: dacă cererea a fost formulată în termen şi de o persoană având calitatea procesuală prevăzută de art. 455 din Codul de procedură penală; dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; dacă faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv şi, totodată, dacă acestea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; dacă persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei şi a completat cererea, în termenul stabilit de instanţă, cu privire atât la cazurile de revizuire pe care se întemeiază, la mijloacele de probă în dovedirea acestora, cât şi cu privire la anexarea copiilor certificate de pe înscrisurile de care revizuentul înţelege a se folosi în proces.

13.Aşadar, Curtea a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu fac cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

14.Mai mult, Curtea constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea laturii penale a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cazul examinării admisibilităţii în principiu a exercitării căilor de atac extraordinare justifică soluţia şi considerentele din Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015. Astfel, Curtea reţine că, prin Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este "acuzată de o infracţiune", în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei "acuzaţii în materie penală" (a se vedea şi Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich împotriva Ucrainei, Cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, Cererea nr. 34.813/97, şi Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Kucera împotriva Austriei, Cererea nr. 40.072/98). Prin Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, precitată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedura prevăzută de art. 363a din Codul de procedură penală austriac, care instituie posibilitatea de a redeschide o procedură penală ca urmare a constatării de către Curte a unei încălcări a Convenţiei, este comparabilă cu procedura de redeschidere a unei proceduri penale mai sus menţionate, având în vedere că este declanşată de către o persoană a cărei condamnare a rămas definitivă şi vizează pronunţarea nu asupra unei "acuzaţii în materie penală", ci asupra problemei de a şti dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru reluarea procedurii penale. Prin urmare, Curtea a reţinut că art. 6 din Convenţie nu se aplică procedurii în cauză. În acelaşi sens este şi Decizia din 6 iulie 2010, pronunţată în Cauza Ocalan împotriva Turciei, Cererea nr. 5.980/07. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că numai procedurile ulterioare autorizării reînvestirii instanţei penale pot fi considerate ca vizând stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală (Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Loffler împotriva Austriei, paragrafele 18-19).

15.În prezenta speţă, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, introduce însă o nouă critică, arătând că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se discută în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia.

16.Curtea reţine astfel că, prin Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015, dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost analizate din perspectiva altor critici de neconstituţionalitate.

17.Referitor la procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că "Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu". Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului". Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor".

18.Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 - având denumirea marginală "Participarea procurorului la judecată" - coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) - potrivit cărora "Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie", căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III - "Judecata" - al Codului de procedură penală.

19.Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că "Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor". Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, "fără citarea părţilor, cu participarea procurorului". În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare; admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului; pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată "luând concluziile procurorului", aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu; concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014; nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare.

20.Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când sa prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

21.În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege.

22.De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod - când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză - fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă.

23.Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar.

24.Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată.

25.Având în vedere toate cele precizate, Curtea urmează a analiza incidenţa, în această procedură, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil.

26.Cât priveşte dreptul la un proces echitabil, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reţinut că un aspect fundamental al acestui drept constă în caracterul contradictoriu al procedurii şi egalitatea armelor între acuzare şi apărare.

27.Cât priveşte contradictorialitatea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil.

28.În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său.

29.Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare.

30.Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare.

31.În aceste condiţii, Curtea reţine că excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.

32.În concluzie, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei.

33.În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor", este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, şi, prin urmare, în această procedură, la care participă procurorul, trebuie citate părţile, în scopul asigurării posibilităţii acestora de a participa la această etapă procesuală.

34.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 79/113/2015 al Tribunalului Brăila - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Brăila - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu