Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. (1) şi art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Ioan Dariciuc în Dosarul nr. 255/206/2016/a4 al Tribunalului Suceava - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 325D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 13 decembrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru 17 ianuarie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3.Prin Încheierea din 2 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 255/206/2016/a4, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. (1) şi art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Ioan Dariciuc, cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu faţă de autorul excepţiei.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, asimilată măsurii arestării preventive. De asemenea, arată că instanţa de contencios constituţional a reţinut, în Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, că dispoziţiile art. 23 din Constituţie trebuie interpretate în sens larg, ceea ce presupune că toate garanţiile impuse pentru luarea măsurii arestării preventive se impun şi în privinţa arestului la domiciliu. În consecinţă, pentru a respecta libertatea individuală prevăzută de dispoziţiile art. 23 din Constituţie şi dreptul la o protecţie egală din partea legii, prevăzut de dispoziţiile art. 16 din Legea fundamentală, dispunerea şi prelungirea măsurilor preventive prin care se aduce o privare de libertate trebuie supuse aceloraşi condiţii. Astfel, luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată faţă de inculpatul care a fost anterior arestat preventiv sau arestat la domiciliu în aceeaşi cauză este constituţională numai dacă au intervenit temeiuri noi, care fac necesară privarea sa de libertate.

5.Tribunalul Suceava - Secţia penală, având în vedere practica dezvoltată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Pentru egalitate de tratament juridic urmează a se constata că dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 238 alin. (3) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale în măsura în care judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate să dispună, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate, arestul la domiciliu al inculpatului care a fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză şi pentru aceleaşi fapte. Jurisprudenţial, având în vedere că dispoziţiile privind dispunerea arestului la domiciliu nu fac referire în mod expres la dispoziţiile art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, sunt situaţii în care s-a dispus arestul la domiciliu al unor inculpaţi care au fost, în prealabil, arestaţi preventiv şi cu privire la care arestarea a fost constatată încetată de drept în lipsa unor temeiuri noi, susţinându-se menţinerea temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, ca temei al noii măsuri preventive privative de libertate a arestului la domiciliu.

6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Apreciază că autorul excepţiei tinde la completarea regimului juridic aplicabil măsurii preventive a arestului la domiciliu. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. În subsidiar, apreciază că excepţia este neîntemeiată în raport cu criticile formulate, tăcerea legii neputând fi calificată drept o neclaritate, ci exprimă intenţia legiuitorului de a nu asimila sub acest aspect arestul la domiciliu arestului preventiv, astfel că dispoziţiile criticate nu aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie. În ceea ce priveşte invocarea principiului egalităţii în faţa legii, Guvernul arată că acesta nu este încălcat, deoarece, în ipoteza vizată de autorul excepţiei, arestarea preventivă dispusă iniţial nu este urmată de o nouă arestare preventivă pe aceleaşi temeiuri, ci de o altă măsură preventivă, arestul la domiciliu.

8.În continuare se susţine că, deşi este - asemenea reţinerii şi arestării preventive - o măsură preventivă privativă de libertate, arestul la domiciliu a fost configurat ca o măsură mai puţin severă decât arestul preventiv. Astfel, apreciază că în ipoteza vizată de autorul excepţiei devin incidente prevederile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, care permit înlocuirea unei măsuri preventive cu o alta, mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. În consecinţă, câtă vreme temeiul înlocuirii arestării preventive cu o altă măsură preventivă privativă de libertate mai uşoară se regăseşte în legea procesual penală, nu poate fi susţinută nici încălcarea art. 23 alin. (2) din Constituţie.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, fiind în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. De asemenea, susţine că textele legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În ceea ce priveşte raportarea la prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie, arată că pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale rezultă nu din conţinutul textelor legale, ci din propria interpretare pe care autorul excepţiei o dă acestora. Astfel, din modul în care autorul excepţiei de neconstituţionalitate a înţeles să o motiveze, rezultă că acesta aduce în discuţie probleme legate de modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor criticate raportate la o situaţie de fapt concretă. Or, astfel de aspecte nu pot constitui temei pentru ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate şi excedează competenţei Curţii Constituţionale, fiind de resortul instanţei de judecată care se pronunţă asupra fondului cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. (1) şi art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea constată că dispoziţiile art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt menţionate de către autorul excepţiei ca un argument în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie doar dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală cu următorul conţinut: „Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.“13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 23 referitor la libertatea individuală.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a pronunţat în repetate rânduri, prin decizii recente, asupra naturii măsurilor preventive a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, statuând că ambele sunt măsuri preventive privative de libertate. Astfel, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 15, referitor la măsurile preventive, Curtea a reţinut că acestea sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului şi că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare.

15.Totodată, prin decizia precitată, paragraful 26, precum şi prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, paragraful 20, şi Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/ substanţei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate.

16.De asemenea, Curtea observă că, prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, paragraful 27, a stabilit, cu valoare de principiu, că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, la 180 de zile, cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiaşi art. 23.

17.Astfel, Curtea apreciază că stabilirea naturii măsurii preventive a arestului la domiciliu în sensul că aceasta este o măsură preventivă privativă de libertate determină faptul că aceasta trebuie însoţită de ansamblul garanţiilor recunoscute în cazul măsurii preventive privative de libertate a arestului preventiv. Această concluzie se impune, având în vedere, pe de-o parte, similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituţională, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte, principiul ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căruia norma constituţională a art. 23 trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate măsurile preventive privative de libertate.

18.În acest context, Curtea reţine, că, potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura arestului la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din Codul de procedură penală şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1) din acelaşi act normativ. Totodată, Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 223 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, Curtea observă că ambele măsuri preventive privative de libertate pot fi dispuse dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din Codul de procedură penală.

19.În continuare, Curtea reţine că, în cursul urmăririi penale, atât durata arestului la domiciliu, cât şi cea a arestului preventiv este, potrivit art. 222 alin. (1) şi art. 233 alin. (1) din Codul de procedură penală, de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii acesteia pe o perioadă de maximum 180 de zile. În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, ambele măsuri preventive privative de libertate pot fi dispuse, potrivit art. 222 alin. (12) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Potrivit art. 222 alin. (12) teza a doua şi art. 239 din Codul de procedură penală, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestului la domiciliu şi a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată, durata măsurilor preventive privative de libertate în primă instanţă neputând depăşi 5 ani. Astfel, Curtea observă că din perspectiva dispunerii celor două măsuri preventive privative de libertate, precum şi din perspectiva duratei pentru care acestea pot fi dispuse, legiuitorul nu a realizat nicio diferenţă de reglementare.

20.Cu toate acestea, Curtea reţine că, spre deosebire de situaţia arestului preventiv, care se poate dispune din nou faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu această garanţie nu este reglementată. Astfel, măsura preventivă a arestului la domiciliu se poate dispune din nou faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, chiar dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

21.Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanţie ce însoţeşte măsurile preventive privative de libertate.

22.Astfel, Curtea observă că măsurile preventive privative de libertate se constituie într-o restrângere a exerciţiului libertăţii individuale, fiind recunoscute şi permise de dispoziţiile art. 23 din Constituţie, precum şi de cele ale art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, Curtea reţine că, printre garanţiile ce trebuie să însoţească măsurile preventive privative de libertate se numără dreptul celui privat de libertate de a i se comunica motivele arestării [art. 23 alin. (8) din Constituţie; art. 5 paragraful 2 din Convenţie]; dreptul persoanei de a fi adusă de îndată înaintea unui magistrat [art. 23 alin. (4) din Constituţie; art. 5 paragraful 3 din Convenţie]; dreptul persoanei de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii [art. 21 alin. (3) teza a doua şi art. 23 alin. (9) din Constituţie; art. 5 paragraful 3 din Convenţie]; dreptul persoanei ca un tribunal să se pronunţe întrun termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale [art. 23 alin. (6) din Constituţie; art. 5 paragraful 4 din Convenţie]; dreptul la reparaţii în cazul unei detenţii nelegale [art. 5 paragraful 5 din Convenţie]. De asemenea, măsurile preventive privative de libertate trebuie să respecte cerinţa legalităţii, în sensul respectării principiilor generale ale statului de drept şi ale celor conexe acestuia, principiul securităţii juridice, principiul proporţionalităţii şi principiul protecţiei împotriva arbitrarului (a se vedea Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 august 2012, pronunţată în Cauza Simons împotriva Belgiei, paragraful 32).

23.În continuare, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că prezintă relevanţă garanţia potrivit căreia persoana are dreptul de a fi judecată întrun termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, reglementat de art. 21 alin. (3) teza a doua şi art. 23 alin. (9) din Constituţie şi de art. 5 paragraful 3 din Convenţie. Astfel, dispoziţiile art. 23 alin. (9) din Constituţie dispun în sensul că „punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege“, iar cele ale art. 5 paragraful 3 din Convenţie dispun în sensul că „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere“.

24.Curtea apreciază că dispoziţiile constituţionale anterior menţionate trebuie interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 3 din Convenţie. Astfel, instanţa de la Strasbourg a statuat că teza a doua a art. 5 paragraful 3 din Convenţie nu oferă nicio opţiune autorităţilor judiciare între aducerea înaintea unui judecător întrun termen rezonabil şi punerea în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată şi dispoziţia analizată are drept obiect principal impunerea punerii în libertate provizorie de îndată ce menţinerea în detenţie încetează să fie rezonabilă. Continuarea detenţiei nu se justifică aşadar într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă reală de interes public care prevalează, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale, impuse de art. 5 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2006, pronunţată în Cauza McKay împotriva Regatului Unit, paragrafele 41-42).

25.De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa în continuare a unor motive verosimile de a se bănui că persoana arestată a săvârşit o infracţiune reprezintă o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii în detenţie, însă după o anumită perioadă de timp nu mai este suficient (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2014, pronunţată în Cauza Zimin împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 17 martie 1997, pronunţată în Cauza Muller împotriva Franţei, paragraful 35). Instanţele naţionale trebuie să exercite un control asupra menţinerii în arest preventiv a unei persoane pentru a garanta liberarea sa atunci când condiţiile nu mai justifică privarea de libertate. Cel puţin în perioada iniţială, existenţa unor motive verosimile poate justifica detenţia, dar vine un moment în care acestea nu mai sunt suficiente (Cauza McKay împotriva Regatului Unit, precitată, paragraful 45).

26.În continuare, Curtea Constituţională observă că motivele principale acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a se refuza liberarea condiţionată, sunt: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces; riscul ca, în cazul în care este liberat, acuzatul să întreprindă o acţiune care să prejudicieze administrarea justiţiei; riscul de a comite noi infracţiuni şi riscul de a tulbura ordinea publică. Referitor la aceste aspecte, în jurisprudenţa sa, instanţa de la Strasbourg a subliniat, de exemplu, că riscul sustragerii se diminuează incontestabil odată cu trecerea timpului petrecut în detenţie (Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunţată în Cauza Neumeister împotriva Austriei, pct. A.10); că riscul unor presiuni exercitate asupra martorilor este acceptabil în etapele iniţiale ale procedurii (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Jarzynski împotriva Poloniei, pct. 43). Cu toate acestea, în timp, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente pentru a justifica reţinerea unui suspect: în mod normal, pretinsele pericole se diminuează în timp, pe măsură ce este efectuată ancheta, sunt înregistrate depoziţii şi sunt efectuate verificări (Hotărârea din 27 noiembrie 1991, pronunţată în Cauza Clooth împotriva Belgiei, pct. 43); păstrarea ordinii publice nu poate fi considerată un temei relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte care să demonstreze că eliberarea unui deţinut ar tulbura în mod real ordinea publică. În plus, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată; continuarea detenţiei nu poate fi folosită pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Hotărârea din 1 octombrie 2013 pronunţată în Cauza Leontin Pop împotriva României, paragraful 42).

27.În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, temeiurile ce stau la baza luării măsurilor preventive privative de libertate sunt similare celor reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.

28.Astfel, Curtea apreciază că, deşi suficiente pentru a determina luarea unei măsuri preventive privative de libertate, temeiurile care stau la baza luării acestei măsuri îşi pierd din intensitate odată cu trecerea timpului, pierzându-şi în acelaşi timp caracterul suficient. Tocmai de aceea, la un moment dat, prelungirea măsurii preventive privative de libertate nu se va mai putea baza pe existenţa aceloraşi temeiuri care au stat la baza dispunerii ei, ci, eventual, pe constatarea existenţei unor noi temeiuri.

29.Aşa fiind, Curtea apreciază că imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanţie ce însoţeşte măsurile preventive privative de libertate.

30.Din această perspectivă, Curtea constată, cu atât mai mult, că dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior faţă de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleaşi temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. În mod contrar, sar ajunge la situaţia în care temeiurile care stau la baza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate să nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei măsuri, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 23 din Constituţie şi celor ale art. 5 din Convenţie.

31.Plecând de la aceste premise, raportat la speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că, în cazul măsurii preventive a arestului la domiciliu, legiuitorul permite luarea din nou a acesteia faţă de persoana care a mai fost supusă anterior unei măsuri preventive privative de libertate fără a reglementa obligaţia existenţei unor temeiuri noi în acest caz. Or, având în vedere că măsura preventivă a arestului la domiciliu este o măsură similară celei a arestului preventiv, având natura unei măsuri preventive privative de libertate, Curtea apreciază că aceasta trebuie însoţită de aceleaşi garanţii ca cele prevăzute în cazul măsurii preventive a arestului preventiv, inclusiv cea reglementată de dispoziţiile art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală.

32.Curtea reţine că, prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu faţă de arestul preventiv, în materia interdicţiei de a dispune din nou o măsură preventivă privativă de libertate faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, legiuitorul şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa garanţiile ce trebuie să însoţească măsurile preventive privative de libertate doar în ceea ce priveşte arestul preventiv, iar nu şi în ceea ce priveşte arestul la domiciliu, deşi şi acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă privativă de libertate, trebuie să fie însoţit de aceleaşi garanţii ca arestul preventiv.

33.Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că este neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

34.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dănuţ Ioan Dariciuc în Dosarul nr. 255/206/2016/a4 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că este neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu