Programul de acţiune din 2 martie 2021

Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor şi ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale

nr. 333/165/2021

Codul de bune practici agricole pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniți din surse agricole

In​troducere. Cadrul legal. Codul de bune practici agricole şi Programele de acţiune.

Una dintre cele mai importante resurse naturale o reprezintă apele dulci, care pe lângă utilizarea ca sursă de apă potabilă, reprezintă un principal element economic şi de recreere. Reţeaua de râuri, lacuri şi zone umede este parte integrantă a peisajului contribuind în mod semnificativ la biodiversitate. Terenul agricol este intersectat de reţeaua hidrografică de suprafaţă, care drenează în acesta şi care împreună cu apele de adâncime (acvifere) pot fi vulnerabile la poluarea cu nutrienți proveniți din surse agricole.

Surse de poluare

Poluarea din activităţi agricole poate fi provocată de surse punctuale (poluare punctiformă) sau surse difuze (poluare difuză).

Poluarea punctiformă a unui corp de apă (de suprafaţă și/sau de adâncime) provine de la o singură sursă de poluare, care poate fi bine localizată (ex.: conductă, clădire etc.).

Poluarea punctiformă din surse agricole poate fi provocată de:

Dejecţii animale semilichide şi lichide;

Gunoi de grajd sub formă solidă;

Efluenţi din silozuri;

Ape uzate neepurate sau insuficient epurate necolectate;

Scurgeri din depozite de îngrăşăminte chimice şi organice.

Acestea ajungând direct în corpurile de apă pot duce la poluarea lor şi pot afecta viaţa acvatică din apele de suprafaţă făcându-le improprii şi pentru utilizarea lor ca surse de apă potabilă.

Poluarea difuză apare atunci când nu poate fi identificată o singură sursă de deversare a poluantului, poluarea corpurilor de apă realizându-se prin mai multe căi.

Activităţile agricole pot provoca probleme serioase din punctul de vedere al poluării difuze a corpurilor de apă ca urmare a pierderilor de nutrienţi (azot şi fosfor) către corpurile de apă de suprafaţă şi/sau subterane.

Dejecţiile animale şi resturile vegetale sunt surse potenţiale pentru poluarea, în principal, cu substanţe organice şi nutrienţi. Descompunerea celor mai mulţi poluanţi conduce la scăderea oxigenului din apă ameninţând supravieţuirea formelor de viaţă acvatică (plante, peşti, nevertebrate).

Efecte

Dejecţiile lichide, semi-lichide şi solide din fermele de animale precum şi efluenţii din silozuri conţin cantităţi mari de nutrienţi. Pătrunderea în corpurile de apă chiar a unor cantităţi mici din aceste substanţe poate avea consecinţe grave asupra calităţii apei din corpul de apă respectiv şi din corpurile de apă conexe.

Efectul principal al poluării cu nitraţi al apelor de suprafaţă îl reprezintă eutrofizarea.

Eutrofizarea apelor de suprafaţă (dulci sau marine) este caracterizată prin creşterea accelerată a algelor şi a altor plante acvatice ca urmare a conţinutului crescut de compuşi ai azotului şi fosforului în apă. Ca rezultat al acestui proces, echilibrul organismelor acvatice se deteriorează diminuând în acest mod calitatea apelor.

Printre efectele negative induse de concentraţiile mari de nutrienţi în apă se pot aminti:

Explozia dezvoltării algelor, care poate avea efecte toxice, afectând sănătatea oamenilor şi animalelor;

Creşterea excesivă a plantelor acvatice care poate conduce la diminuarea cantităţii de oxigen în apă având ca efect moartea peştilor;

Diminuarea limpezimii apei;

Pierderea biodiversităţii;

Diminuarea valorii economice şi de utilizare a apelor (exemplu pentru pescuit şi turism);

Creşterea costurilor în instalaţiile de tratare a apelor provocate de necesitatea îndepărtării algelor, mirosurilor şi toxinelor.

Efectul principal al poluării cu nitraţi a apelor subterane este reprezentat de diminuarea potabilităţii apei.

În România procentul populaţiei care utilizează ca sursă de apă potabilă apa provenită din acviferul freatic liber (apa din fântâni) este semnificativ.

Consumul de apă poluată cu nitraţi determină apariţia intoxicaţiei acute la grupa de vârstă sugar – copil mic (methemoglobinemia sau boala albastră a noului născut).

!image

În cazul persoanelor adulte, consumul de apă contaminată cu nitraţi poate determina intoxicaţia cronică, asimptomatică de cele mai multe ori, dar cu posibile efecte carcinogene, mutagene şi teratogene.

!image

Prin fierberea apei, nitrații nu sunt eliminați

Femeile gravide expuse intoxicaţiei cu nitraţi pot prezenta avort spontan în orice moment al evoluţiei sarcinii, sau pot da naştere copiilor cu malformaţii, datorită efectului mutagen/teratogen.

c. Cadrul legislativ

Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei, denumită în continuare „Directiva Cadru Apă”, transpusă prin Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare reprezintă principalul act normativ al cărui obiectiv principal este legat de calitatea apei, accentul fiind pus pe atingerea stării «bune» de calitate a apelor.

Directiva 91/676/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole, denumită în continuare „Directiva Nitraţi”, a fost transpusă în legislaţia naţională prin Hotărârea Guvernului nr. 964/2000 privind aprobarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiective reducerea poluării apelor cauzată de nitraţii proveniţi din agricultură şi prevenirea acestui tip de poluare.

În conformitate cu prevederile Directivei Nitrați, se elaborează:

un Cod de Bune Practici Agricole pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole, pentru uzul fermierilor – ce poate fi pus în aplicare în mod voluntar;

un Program de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse

agricole care se aplică obligatoriu la nivel național.

1.Descrierea generală a principiilor de stabilire a zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse agricole

În baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 964/2000 privind aprobarea Planului de acţiune privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniți din surse agricole cu modificările şi completările ulterioare, criteriile utilizate pentru identificarea apelor afectate sau susceptibil să fie afectate de poluarea cu nitraţi din surse agricole sunt următoarele:

Dacă apele dulci de suprafaţă, utilizate sau care în perspectivă vor fi utilizate ca sursă de apă potabilă, conţin sau sunt susceptibile să conţină concentraţii de nitraţi mai mari de 50 mg NO3/l dacă nu se iau măsuri de protecţie;

Apele subterane ce conţin sau sunt susceptibile să conţină concentraţii de nitraţi mai mari decât limita maximă admisibilă de 50 mg/l, dacă nu se iau măsuri de protecţie;

Apele dulci din lacurile naturale sau din alte surse de apă dulce (lacuri de acumulare, canale), ape costiere şi marine sunt eutrofe sau pot deveni eutrofe în viitorul apropiat, dacă nu se iau măsuri de protecţie.

Potrivit art. 3 alin. (5) din Directiva Nitraţi, statele membre care hotărăsc să aplice la nivelul întregului teritoriu un program de acţiune sunt scutite de a desemna zone vulnerabile la nitraţi.

Având în vedere criteriile de protecţie a apelor, inclusiv principiul prevenţiei, care se aplică la nivelul Uniunii Europene în baza Directivei Nitrați (art. 1 prevede reducerea și prevenirea poluării cu nitrați) şi ţinând seama de fenomenul de eutrofizare prezent la nivelul Mării Negre şi de faptul că aproape toate resursele naţionale de apă drenează în Marea Neagră, s-a decis aplicarea unui program de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniți din surse agricole la nivelul întregului teritoriu al României.

Aplicarea unui program de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniți din surse agricole la nivelul întregului teritoriu al României, asigură îndeplinirea obiectivelor Directivei Nitraţi şi constituie o excepţie de la obligaţia desemnării/redesemnării zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse agricole. Astfel, nu au mai fost desemnate zone vulnerabile la nitraţi.

Decizia Comisiei pentru aplicarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole nr. 221983/GC/12.06.2013 privind aplicarea unui Program de acţiune la nivel naţional, are ca obiectiv principal reducerea şi prevenirea poluării apelor cu nitraţi din surse agricole şi a eutrofizării apelor de suprafaţă în conformitate cu prevederile Directivei Nitrați și în contextul îndeplinirii prevederilor Directivei Cadru Apă în ceea ce privește atingerea stării bune a tuturor apelor.

Îngrăşămintele - sursă potenţială de poluare a apei şi solului

Principii generale privind dinamica îngrăşămintelor în sol şi transferul lor către mediul acvatic (subteran şi de suprafaţă)

În condiţiile unei agriculturi moderne care trebuie să ofere cantităţi tot mai mari de produse agricole, în condiţiile creşterii demografice mondiale, dar şi pentru producţia ecologică, destinată unui segment mult mai redus şi mai selectiv de piaţă, o importanţă majoră o reprezintă orientările spre o agricultură durabilă.

Stabilirea regimului de nutriţie a plantelor constituie o prerogativă din perspectiva evaluării dozelor de fertilizanţi care să asigure un optim al nutriţiei şi dezvoltării plantelor.

Un îngrăşământ poate fi un produs natural sau de sinteză (chimic), de natură organică sau

/şi minerală, simplu sau complex, care se aplică sub formă lichidă, semifluidă sau solidă în

sol, la suprafaţă, sau foliar în scopul sporirii fertilităţii solului şi asigurării unei dezvoltări şi creşteri normale a plantelor.

O clasificare a produselor fertilizante este prezentată în Anexa 2.

Dacă îngrăşămintele nu sunt folosite corespunzător, ţinând cont de însuşirile solului, gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienţi al plantelor şi de recoltele prognozate, acestea pot deveni surse importante de poluare a mediului înconjurător şi în special a mediului acvatic.

În ceea ce priveşte poluarea difuză cu nitraţi a apelor, se delimitează trei surse principale de poluare:

nitraţi proveniţi din mineralizarea deşeurilor şi dejecţiilor menajere;

nitraţi proveniţi din mineralizarea produselor vegetale, a deşeurilor, reziduurilor şi apelor uzate provenite din sectorul zootehnic;

nitraţi proveniţi din îngrăşăminte chimice.

Dinamica îngrăşămintelor în sistemul sol-plantă-hidrosferă depinde în principal de regimul precipitațiilor, de tipul de sol, de stratul cuprins între baza solului şi apa freatică, de pantă și de vegetație.

Transportul substanţelor conţinute în îngrăşăminte către apele de suprafaţă se face prin procesele specifice de curgere a apei la suprafaţa solului – favorizate de pantă și de lipsa vegetației. În general aceste procese apar la precipitaţii intense, topirea bruscă a zăpezii sau atunci când conţinutul de apă din sol este între capacitatea de câmp şi saturaţie.

În cazul în care se aplică cantităţi de îngrăşăminte mai mari decât necesarul plantei, există riscul ca parte din acestea (în mod deosebit nitraţii) să fie antrenate sub adâncimea frontului radicular şi îndreptate către acviferul freatic (în special în cazul solurilor nisipoase sau unde nivelul freatic este ridicat).

Climatul caracterizat prin succesiuni de ani secetoşi urmaţi de ani ploioşi conduce, în anii secetoşi, la acumularea de nitraţi în zona nesaturată dintre stratul radicular şi acviferul freatic, nitraţi care sunt transferaţi apoi în freaticul liber în anii ploioşi (efect de piston). În acest mod pierderile anuale de nitraţi, chiar dacă sunt mici în anii secetoşi, pot conduce, prin acumulare, la poluări mari ale acviferului freatic în anii cu precipitaţii excedentare.

Îngrăşăminte chimice

Îngrăşămintele chimice se remarcă prin concentraţia mare a macronutrienţilor (substanţei active) şi multiplele posibilităţi de combinare. Se pot produce sub diferite forme (solide, lichide clare sau suspensii), sunt manipulate, în general, cu uşurinţă (exceptând azotatul de amoniu), iar administrarea lor se poate face mecanizat cu mare precizie, atât cu mijloace terestre cât şi aeriene.

Îngrăşămintele cu azot prezintă o mare solubilitate şi au calitatea de a asigura nutrienţii necesari plantelor într-o formă care să permită absorbţia lor directă şi uşoară. Un alt avantaj important al îngrăşămintelor chimice este acela că permit asocierea şi aplicarea lor împreună cu cele organice sau îngrăşămintele verzi.

Îngrăşămintele cu fosfor prezintă solubilitate mult mai redusă (10-20 % în primul an de la aplicare în cazul fosforului şi 30-40 % pentru potasiu), acumulându-se în formaţiunile minerale coloidale ale solului, fiind apoi blocate sub formă de fosfaţi greu solubili de calciu, magneziu, fier şi aluminiu.

În conformitate cu legislaţia naţională, în agricultura din România se utilizează numai îngrăşămintele cu marcajul (EC) produse în Uniunea Europeană, conform Regulamentului (CE) nr. 2003/2003, al Parlamentului şi al Consiliului din 13 octombrie 2003, privind îngrăşămintele, cu modificările şi completările ulterioare, sau autorizate în România. Lista îngrăşămintelor comercializate şi autorizate în România se află publicată pe site-ul http://www.icpa.ro, în Registrul electronic al îngrăşămintelor.

Disiparea nutrienţilor aplicaţi în sol în alte componente ale mediului (în mod special în mediul acvatic) depinde de solubilitatea fiecărui tip de îngrăşământ utilizat. Astfel, în marea lor majoritate, îngrăşămintele minerale cu azot sunt solubile aproape în totalitate în apa din sol, ceea ce creează posibilitatea pierderilor de nitraţi în anumite circumstanţe şi concentrarea lor în timp în apele subterane şi de suprafaţă.

Fosfaţii prezintă solubilitate mult mai redusă, acumulându-se în fracţiunea minerală coloidală a solului în care sunt reversibil adsorbiţi. Cantitatea de fosfaţi solubilizată de către apa din sol este în mare parte absorbită de către rădăcinile plantelor; cantitatea antrenată prin mişcarea apei în straturile mai profunde ale solului este foarte redusă.

Cunoscând aceste particularităţi ale îngrăşămintelor chimice (N şi P) se poate aprecia că:

riscul de poluare a apelor subterane cu fosfaţi este foarte limitat deoarece fosforul are o mobilitate redusă. O excepţie o reprezintă situaţia în care îngrăşămintele de acest tip sunt utilizate necorespunzător, în doze excesive, an de an, pe soluri nisipoase, foarte permeabile, care permit trecerea particulelor de îngrăşăminte fără să le adsoarbă;

riscul de poluare a apelor de suprafaţă cu fosfaţi este ridicat în general din cauza proceselor erozionale de scurgere care provoacă transportul şi acumularea particulelor de sol încărcate cu fosfaţi în apele de suprafaţă;

riscul de poluare cu nitraţi este mare din cauza solubilităţii lor ridicate în apa din sol şi a uşurinţei cu care sunt transportaţi în adâncime cu apele de percolare.

Utilizând un bilanţ simplificat al nutrienţilor, se realizează adaptarea administrării în câmp a îngrăşămintelor, atât la nevoile culturilor agricole în diferite faze de vegetaţie (ce necesită cantităţi şi tipuri diferite de nutrienţi, care să fie prezente în sol la momentul potrivit), cât şi la condiţiile meteorologice, care au influenţă decisivă asupra nitrificării amoniului şi a solubilizării nitraţilor.

Administrarea fracţionată a îngrăşămintelor permite aplicarea unor doze mai mari de îngrăşăminte, evitând riscul de fitotoxicitate şi de creştere a presiunii osmotice, reducerea riscului de spălare, o aprovizionare mai uniformă în cursul perioadei de vegetaţie cu elementul nutritiv respectiv şi o valorificare mai bună a elementelor nutritive.

O cerinţă a bunelor practici agricole este ca fiecare producător agricol să aplice recomandările privind modul de utilizare a diferitelor tipuri de îngrăşăminte chimice sau organice şi să cunoască foarte bine condiţiile şi perioadele de aplicare ale acestora. Aceste cunoştinţe, alături de evaluarea corectă a cantităţilor de nitraţi din sol, permit producătorului agricol să optimizeze raportul între costurile suportate pentru îngrăşăminte şi valoarea producţiei obţinute, în condiţii de protecţie a mediului.

Îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, nămoluri de epurare, composturi)

Producţia animalieră se dezvoltă în gospodării individuale şi în ferme mari de creştere a animalelor. O consecinţă importantă constă în acumularea în cantităţi mari a materialelor organice reziduale de consistenţă solidă, lichidă şi semilichidă. În mod normal aceste

reziduuri, cu valoare de îngrăşăminte organice, sunt utilizate la fertilizarea terenurilor agricole din apropiere.

Agricultura românească, chiar la mai mult de 10 ani de la aderare, a rămas duală, fermele mici/gospodăriile coexistând cu fermele mari, intensive, chiar dacă numărul de animale în gospodării are o tendință descrescătoare, creșterea numărului de animale evidențiindu-se mai ales în fermele mari și foarte mari.

Încărcarea resurselor de apă cu nutrienţi proveniţi din deversările dejecţiilor de la fermele de animale este o consecinţă negativă, atât a neglijenţei şi exploatării unor utilaje tehnologice şi a unor facilităţi de stocare defecte, cât şi a nerespectării legislaţiei în vigoare privind apa şi protecţia mediului.

În cazul fermelor mici/gospodăriilor, principala problemă provine din nevoia de conștientizare cu privire la rolul de poluant al gunoiului de grajd, stocat sau aplicat necorespunzător asupra apei.

Producătorii agricoli din sectorul vegetal pot beneficia de îngrășămintele organice în detrimentul îngrăşămintelor chimice, care sunt mai puţin accesibile datorită preţurilor ridicate. Acest îngrăşământ organic este ieftin şi la îndemâna fiecărui producător agricol şi în plus, poate fi completat cu îngrăşăminte chimice pentru a realiza necesarul optim de nutrienţi pentru culturile agricole, în funcţie de potenţialul existent al solului.

Dezvoltarea şi concentrarea sectorului zootehnic în unele zone a dus la deteriorarea calităţii apelor din multiple cauze, cum ar fi:

densitatea mare a animalelor în raport cu suprafaţa agricolă aferentă sectorului zootehnic;

concentrare şi amplasare necorespunzătoare a fermelor în apropierea apelor de suprafaţă, ori pe terenuri cu apă freatică aproape de suprafaţă, ori pe terenuri în pantă;

modul defectuos de stocare şi scurgere a efluenţilor, conducând la contaminarea solului şi a apei cu nitraţi şi metale grele;

desfăşurarea unor practici greşite de către crescătorii de animale prin utilizarea în exces a dejecţiilor acumulate în fermele zootehnice sau aplicarea lor în perioade sau pe terenuri nerecomandate (perioada de interdicţie din timpul iernii, terenuri acoperite de apă, terenuri îngheţate etc.)

Orice îngrăşământ cu azot sub formă organică este mineralizat, ca urmare a activităţii bacteriilor prezente în sol, rezultând în final forme de azot nitric şi amoniacal. Principalul factor de evoluţie spre forme minerale de azot îl constituie raportul existent între cantităţile de carbon şi azot din îngrăşământ (C/N). El poate fi mai mult sau mai puţin ridicat şi condiţionează viteza de mineralizare. Trecerea de la forma organică la cea minerală (amoniacală sau nitrică) este în funcţie de valoarea raportului C/N.

Îngrăşămintele organice cu un raport C/N scăzut (<15) cum sunt dejecţiile fără aşternut de paie, evoluează rapid (nitrificarea gunoiului de porc are loc în trei până la cinci săptămâni), în timp ce îngrăşămintele cu raport C/N ridicat (>30), cum sunt dejecţiile cu aşternut de paie, sunt mineralizate mai lent, în funcţie de tipul substanţelor hidrocarbonatate, care pot fi mai mult sau mai puţin degradabile şi de natura dejecţiilor.

Principii generale de fertilizare echilibrată

În acord cu necesităţile şi legislaţia pentru protecţia calităţii apei, fertilizarea trebuie efectuată în regim controlat, în aşa fel încât să se asigure, pe cât posibil, utilizarea optimă de către plantele

cultivate a nutrienţilor deja existenţi în sol şi a celor proveniţi din îngrăşămintele chimice şi organice aplicate.

Este considerată o bună practică agricolă adaptarea fertilizării şi a momentului efectuării acesteia la tipul culturii agricole şi la însuşirile solului. Evaluarea necesarului de nutrienţi se face în funcţie de rezerva de nutrienţi a solului, de condiţiile climatice locale, precum şi de cantitatea şi calitatea producţiei prognozate.

Fertilizarea raţională cu îngrăşăminte chimice şi organice trebuie să fie în acord cu următoarele principii:

Aplicarea se face doar în perioada de vegetație activă. Fertilizarea aplicată în perioadele de repaus vegetativ conduce la pierderi importante de nutrienți în apele de suprafață și în pânza freatică, implicit la poluarea acestora cu nitrați;

Punerea la dispoziţie, pe toată perioada de vegetaţie, o serie de nutrienţi minerali (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, mangan, cupru, zinc, bor şi molibden), în cantităţi şi proporţii adecvate pentru ca o cultură să producă la un nivel cantitativ şi calitativ corespunzător potenţialului acesteia;

Mecanismele implicării şi participării nutrienţilor în procesele fiziologice din plante sunt aceleaşi, indiferent de provenienţa acestora (din surse naturale sau din îngrăşăminte chimice);

Cerinţele cantitative de nutrienţi minerali variază cu natura culturii, rezerva din sol, recolta scontată şi condiţiile climatice;

Solul este principala sursă de apă şi de nutrienţi pentru plante;

Capacitatea solului de a furniza nutrienţii necesari plantelor variază în funcţie de tipul de sol, respectiv de nivelul lui de fertilitate;

Nivelul de fertilitate al unui sol se poate degrada dacă tehnologiile de cultură sunt incorecte sau, din contră, poate creşte dacă este cultivat într-o manieră care ameliorează însuşirile lui chimice, fizice şi biologice;

Un sol cu fertilitate şi productivitate naturală bună se poate deprecia prin sărăcirea în unul sau mai mulţi nutrienţi sau prin degradarea unor proprietăţi sau poate fi distrus în totalitate prin fenomene de eroziune; un sol cu fertilitate naturală scăzută poate deveni productiv prin corectarea factorilor limitativi care împiedică creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor (aciditatea, excesul sau deficitul de nutrienţi ş.a.);

Numai o agricultură de înaltă tehnicitate, care conservă şi ameliorează fertilitatea solului şi potenţialul său productiv este capabilă să asigure sustenabilitatea sistemelor de cultură şi să protejeze calitatea mediului ambiant;

Conservarea şi ameliorarea fertilităţii unui sol şi crearea unor condiţii adecvate de nutriţie minerală se asigură mult mai bine printr-o fertilizare raţională, într-un sistem de rotaţie a culturilor;

Aplicarea de îngrăşăminte pentru compensarea exportului de nutrienţi în recolte şi a altor pierderi ce ţin de dinamica naturală a solurilor este o necesitate obiectivă pentru conservarea fertilităţii acestuia şi a capacităţii lui productive;

Îngrăşămintele au o eficienţă agronomică ridicată şi un impact redus asupra mediului atunci când sunt aplicate în doze optime, corelate cu nivelul producţiei scontate şi cu nutrienţii biodisponibili din rezerva solului;

Îngrăşămintele chimice trebuie aplicate în completarea surselor naturale pentru a asigura o eficienţă agronomică ridicată şi o protecţie a mediului împotriva poluării chimice (în special a poluării apelor cu nitraţi);

Integrarea fertilizării organice în tehnologiile de cultură a plantelor poate contribui semnificativ la sporirea eficienţei agronomice şi la diminuarea riscurilor de poluare chimică şi de degradare a solului;

Toate măsurile agrotehnice, altele decât fertilizarea, care contribuie la obţinerea unor recolte mari prin optimizarea condiţiilor de vegetaţie, determină şi o creştere a utilizării productive a nutrienţilor din toate sursele, prevenind sau diminuând în acest fel disiparea nutrienţilor în mediu.

O practică de fertilizare raţională presupune procurarea şi însuşirea unor informaţii tehnico- ştiinţifice care să permită un răspuns pertinent la următoarele întrebări:

ce fel de nutrienţi trebuie aplicaţi în sol şi/sau la o anumită cultură?

care sunt cantităţile adecvate din aceşti nutrienţi?

ce tip de îngrăşământ este indicat a fi utilizat ţinând cont de condiţiile de sol, de climă şi particularităţile culturii?

care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?

care sunt tehnicile de aplicare pentru a obţine o eficacitate sporită în asigurarea culturii cu nutrienţii necesari?

Azotul este prin excelenţă un nutrient specific plantelor şi în consecinţă se regăseşte în cantităţi diferite în îngrăşămintele organice naturale, în special sub formă de proteine provenite din dejecţiile animalelor. Datorită particularităţilor lui de comportare geochimică, este greu de gestionat atât în monocultură cât şi în asolamente. De asemenea, este greu de determinat cu suficientă precizie cantitatea de azot necesară pentru o anumită cultură de-a lungul perioadei de vegetaţie activă, respectiv de calculat doza de îngrăşământ cu azot de aplicat pentru fertilizare.

Datorită specificităţii comportamentului azotului în sol, se impune ca fertilizarea cu acest nutrient şi, de asemenea, tehnicile de cultură care influenţează dinamica acestuia în sol să fie conduse într- o manieră care să limiteze la maximum pierderile cu apa care percolează, diminuând astfel riscul de contaminare cu nitraţi a apelor freatice şi a apelor de suprafaţă.

Poluarea cu îngrăşăminte este provocată de o defectuoasă gestionare a solului, care în condiţiile din România este caracterizată prin:

folosirea insuficientă a culturilor amelioratoare perene (trifoi, lucernă, lolium multiflorum etc.) în rotaţia culturilor agricole;

înlocuirea şi eliminarea unor culturi prietenoase cu mediul, dar mai puţin profitabile, în favoarea altor culturi de mare productivitate, mari consumatoare de nutrienţi;

utilizarea unor utilaje agricole grele de mare putere, mai ales în condiţii de lucrabilitate şi traficabilitate improprii, care provoacă distrugerea stării structurale a solului şi intensificarea proceselor de degradare fizică prin compactare, crustificare, eroziune de suprafaţă;

neglijarea lucrărilor ameliorative şi hidroameliorative şi accentuarea/intensificarea unor procese negative grave, cum sunt excesul de umiditate şi eroziunea.

Îngrăşăminte cu azot

Dinamica în sol a principalelor forme de azot (organic şi chimic)

Transformarea în sol a îngrăşămintelor cu azot, prin trecerea azotului dintr-o formă chimică într- alta, se poate solda, de cele mai multe ori, cu pierderi de azot chimic asimilabil şi cu modificări de reacţie a solului, de natură să reducă eficienţa acestor îngrăşăminte. Ele pot fi antrenate în sol prin următoarele procese fizice şi chimice:

procese care schimbă forma chimică a azotului (nitrificarea ionului de amoniu);

procese care schimbă atât forma chimică, cât şi starea de agregare a azotului din îngrăşăminte (hidroliza enzimatică a ureei, reducerea nitraţilor până la oxizi inferiori şi azot molecular);

procese prin care formele minerale asimilabile de azot sunt îndepărtate din stratul arabil al solurilor fără a putea fi utilizate de plante (volatilizarea amoniacului, levigarea nitraţilor în profunzimea solului).

!image

!image

Figura 3.1. Circuitul azotului în ecosistemele agricole

!image

Figura 3.2. Surse de poluare cu nitraţi pentru apa freatică (apa din fântâni). Începând cu imaginea din colţul stânga sus: Depozite temporare de gunoi de grajd; Depozitarea gunoiului de grajd în grămezi în absenţa oricărui sistem de prevenire a scurgerilor; Efluenţi din siloz; Depozitarea gunoiului de grajd; Împrăştierea gunoiului de grajd pe teren; Fertilizarea chimică a terenurilor agricole; Condiţii improprii de sanitaţie (latrine, absenţa canalizării), Aruncarea necontrolată a gunoiului.

!image

Figura 3.3. Surse de poluare cu nitraţi pentru apele de suprafaţă (râuri, lacuri, bălți). Începând cu imaginea din colţul stânga sus: Din pânza de apă freatică; Scurgeri din depozitarea gunoiului de grajd în grămezi în absenţa oricărui sistem de prevenire a scurgerilor; Scurgeri pe pantă a efluenţilor din siloz; Scurgeri din depozitarea gunoiului de grajd şi din apele uzate de la fermele animale; Scurgeri pe pante în urma împrăştierii gunoiului de grajd pe teren; Scurgeri pe pante în urma fertilizării chimice a terenurilor agricole; Scurgeri pe pantă din depozite temporare de gunoi de grajd; Scurgeri provenite de la aruncarea necontrolată a gunoiului.

Tipuri de îngrăşăminte chimice cu azot. Indicaţii şi contraindicaţii de aplicare

Tipurile principale de îngrăşăminte chimice cu azot sunt:

Îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică;

Îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală;

Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal;

Îngrăşăminte cu azot amidic (ureic);

Îngrăşăminte cu azot cu solubilitate lentă, controlată (greu levigabile);

Îngrăşăminte lichide cu azot (soluţii cu azot);

Îngrăşăminte organo-minerale cu azot;

Îngrăşăminte cu azot organic şi mineral;

Descrierea principalelor îngrăşăminte din fiecare categorie este prezentată în Anexa 3.

Tipuri de îngrăşăminte organice cu azot. Indicaţii şi contraindicaţii de aplicare

Îngrăşămintele organice naturale provin din gospodăriile individuale, de la fermele zootehnice, de

la staţiile de epurare, sau din materiale vegetale şi pot fi de consistenţă solidă până la lichidă, pot fi proaspete sau în diferite faze de fermentare.

Dintre îngrăşămintele organice naturale cele mai răspândite provin de la animale. Între cele mai importante produse organice naturale sunt: gunoiul de grajd (care se poate folosi parţial fermentat sau complet fermentat), mustul de gunoi de grajd, urina, dejecţiiile lichide (numite şi tulbureală), dejecţiile semifluide (păstoase) şi fluide, compostul şi îngrăşămintele verzi în amestec cu materiale vegetale folosite la aşternut.

În funcţie de tipul de gunoi şi de specia de animale de la care provine, îngrăşămintele organice au compoziţii diferite.

Gunoiul de grajd sau bălegarul este un îngrăşământ organic complet, conţinând toate elementele nutritive necesare plantei. Bălegarul este format din balega şi urina animalelor precum şi aşternutul lor după ce acestea au fermentat în platforma de bălegar.

Bălegarul aduce în sol toate substanţele hrănitoare de care plantele au nevoie, fiindcă el provine tocmai din descompunerea resturilor de plante. El dă sporuri de recoltă la toate culturile, dar cele mai mari sporuri le dă la plantele prăşitoare, care îl folosesc o perioadă mai lungă de timp.

Calitatea bălegarului depinde de balega şi de felul aşternutului din grajd, din care este format şi de felul cum este pregătit. Bălegarul de cal este mai afânat, cel de vite cornute (vaci, boi, etc.) este mai apos şi mai sărac în materii nutritive. Bălegarul de oi este mai concentrat, mai bogat în materii nutritive şi mai uscat. Porcii dau bălegar sărac și apos.

Calitatea bălegarului depinde şi de vârsta animalului. Animalele tinere, care sunt în creştere, reţin în corpul lor o cantitate mai mare din proteinele pe care le consumă, deci bălegarul lor este mai sărac în azot. Animalele mature dau un bălegar mai concentrat în azot. De asemenea, animalele hrănite bine dau un bălegar mai bun decât animalele care au primit o hrană slabă.

Aşternutul pe care-l primesc zilnic animalele influenţează şi el calitatea bălegarului. În mod obişnuit se folosesc ca aşternut paiele de grâu sau de orz. Se pot folosi şi cele de ovăz sau de mazăre, dar acestea pot fi întrebuinţate mai cu folos pentru nutreţ. În regiunile de munte se poate înlocui aşternutul de paie cu aşternut de frunze uscate sau de turbă.

Aşternutul absoarbe umezeala din bălegar şi urina animalelor. Pentru a mări capacitatea de absorbţie a paielor este bine să se pună ca aşternut paie tocate sau amestecate cu pleavă. În felul acesta, 100 kg de paie pot să absoarbă 200-230 l de urină.

În sistemele gospodăreşti de creştere, în timpul în care animalele stau în grajd produc, în medie, următoarele cantităţi de bălegar proaspăt, cu aşternut cu tot, pe zi: o vită cornută – 45 kg, un cal – 28 kg, un porc – 7 kg, o oaie – 3 kg.

În funcţie de tipul de gunoi şi de specia de animale de la care provine, îngrăşămintele organice au compoziţii diferite.

Gunoiul de grajd sau bălegarul este un îngrăşământ organic complet, conţinând toate elementele nutritive necesare plantei. Compoziţia chimică a gunoiului de diferite provenienţe este prezentată în tabelul 3.1:

Tabel 3.1 Compoziţia chimică medie a gunoiului de diferite provenienţe

Tabel 3.2 Compoziţia chimică a urinei (valori medii)

Bălegarul poate fi întrebuinţat pe toate tipurile de sol, atât pe cele din regiunile umede şi reci, cât şi pe cele din regiunile calde şi secetoase, pe nisipuri, sărături etc.

Solurile din regiunile reci şi umede, îngrăşate cu bălegar mai puţin fermentat, devin mai bogate în substanţe organice (humus), mai afânate. Structura lor devine mai stabilă, mai bună şi în felul acesta fertilitatea lor creşte.

Solurile din regiunile calde şi secetoase, îngrăşate cu bălegar mai bine fermentat, dar în cantităţi mai mici şi îngropat mai adânc, pentru a avea umezeala necesară descompunerii, dau la rândul lor sporuri însemnate de recoltă.

Solurile nisipoase, care pierd repede apa şi se încălzesc mai mult, odată îngrăşate cu bălegar reţin mai bine apa şi devin mai reavăne.

Câteva dintre cele mai cunoscute caracteristici ale gunoiului de grajd, cu efecte pozitive sunt redate în cele ce urmează:

conţine întregul complex de nutrienţi necesar plantelor cultivate;

este considerat un îngrăşământ universal, corespunzător pentru toate plantele de cultură şi pe toate tipurile de sol. Se foloseşte cu precădere pe solurile sărace în humus, pe cele nestructurate sau cu structură degradată, pe cele grele (argiloase) pe care le afânează, pe cele uşoare (nisipoase) la care le îmbunătăţeşte caracteristicile de reţinere a apei;

procesele de mineralizare a materiei organice nu sunt rapide, datorită aportului de material vegetal folosit la aşternut, astfel că nitraţii sunt eliberaţi treptat;

odată introduse în sol, contribuie la îmbunătăţirea stării structurale, la creşterea capacităţii calorice, a rezervelor accesibile de apă;

are o acţiune benefică asupra activităţii macro şi microorganismelor din sol, stimulându-le activitatea.

Pentru o utilizare eficientă a gunoiului de grajd, se recomandă să se ţină seama de următoarele considerente:

cu cât bălegarul se dă solului mai aproape de data semănatului, cu atât el trebuie să fie mai bine fermentat;

cu cât regiunea este mai secetoasă, cu atât bălegarul trebuie să fie mai bine fermentat și se va da în cantităţi mai mici, mai des (chiar în fiecare an) şi se va îngropa mai adânc;

pe solurile grele bălegarul se dă în cantităţi mai mari și mai puţin fermentat, se încorporează mai la suprafaţă şi la intervale mai mari (4-5 ani).

Urina este considerată de asemenea un bun fertilizant organic natural, fiind bogată îndeosebi în azot şi potasiu. Se utilizează urina din adăposturile zootehnice, nereţinută de aşternutul folosit, colectată şi

păstrată cu sau fără fermentare în bazine acoperite, pentru a se evita pierderile de azot.

Mustul de gunoi este colectat în platformele special amenajate pentru stocarea şi fermentarea gunoiului, prin acumulare în bazine de colectare, recomandabil închise. În tabelul 3.3 este prezentată compoziţia chimică a acestui îngrăşământ:

Tabel 3.3 Compoziţia chimică a mustului de gunoi

Dejecţiile fluide, numite şi tulbureală, se obţin prin colectarea materialului rezultat din spălarea grajdurilor folosind cantităţi mici de apă (în proporţie de 1/2 - 1/3 dejecţii faţă de apă). Compoziţia chimică a dejecţiilor lichide diferă în funcţie de specia de la care provine, de tipul şi cantitatea aşternutului, gradul de diluţie etc. Valorile generale ale acesteia sunt prezentate în tabelul 3.4:

Tabel 3.4 Compoziţia chimică a dejecţiilor fluide

Pentru utilizarea dejecţiilor, se îndepărtează corpurile străine solide şi se omogenizează (periodic şi în momentul administrării). Se poate administra şi partea lichidă separată de cea solidă.

Dejecţiile semifluide (păstoase) şi fluide sunt colectate de la bateriile de creştere a păsărilor, din fosele adăposturilor. Au un conţinut de substanţă uscată de max. 15% şi sunt bogate în fosfor. Pentru a fi utilizate trebuie să fie libere de corpuri solide şi omogenizate în timpul administrării. Administrate în timpul vegetaţiei, au o acţiune rapidă, fiind disponibile imediat nevoilor plantelor, cu efecte deosebit de favorabile asupra creşterii.

Mraniţa rezultă din fermentarea aproape completă a gunoiului. Este un îngrăşământ foarte eficient care se foloseşte în mod deosebit în legumicultură, în răsadniţe, sere şi în câmp. Compoziţia chimică medie este următoarea: 14% materii organice, 0,98% N, 0,58% P2O5, 0,90% K2O, 0,88% CaO. Pentru încadrarea în cerinţele de a nu se aplica mai mult de 170 kg N din surse organice, cantitatea care se utilizează la hectar nu poate depăşi 17 t / an.

Compostul se obţine prin fermentarea diferitelor resturi organice (paie, resturi de coceni, pleavă, resturi de buruieni şi de leguminoase, nutreţuri depreciate, oase, pene, resturi alimentare, etc.), la care se adaugă uneori substanţe minerale (var, cenuşă etc.). Strânse în grămezi, aceste resturi se udă din când în când pentru a favoriza procesul fermentării. Composturile se pot utiliza la toate culturile agricole în cantităţi de 15 - 25 tone la hectar. Spre deosebire de gunoiul de grajd, care are o acţiune rapidă, în cazul compostului, efectul se face simţit numai pentru 1-2 ani.

Îngrăşămintele verzi sunt constituite din anumite plante care se cultivă în scopul încorporării lor în sol odată cu lucrările de bază. Plantele folosite ca îngrăşământ verde trebuie să producă o masă vegetală cât mai bogată, într-un timp cât mai scurt şi să nu fie pretenţioase faţă de sol. Plantele utilizate în acest scop sunt în majoritate leguminoase (lupin, mazăre, măzăriche, sulfină, etc.), însă pot fi folosite şi alte plante, ca de exemplu secara, floarea soarelui, rapiţa, muştarul şi altele. Aceste plante pot fi utilizate singure sau în amestec de mai multe specii, pentru a produce un îngrăşământ mai complex. O modalitate eficientă de obţinere şi utilizare a acestora o constituie practicarea culturilor ascunse. Efectele acestui tip de îngrăşământ se apropie foarte mult de acel al gunoiului animalier, având acţiune favorabilă asupra activităţii florei şi faunei solului, pe o perioadă de timp de 2-3 ani şi în plus, ameliorând proprietăţile fizico-chimice ale solului.

După modul obţinerii lor, îngrăşămintele verzi pot fi: îngrăşăminte verzi în cultură pură, când constituie cultura de bază şi ocupă terenul întreaga perioadă de vegetaţie; îngrăşăminte verzi constituite într-o cultură intermediară (cultură ascunsă, cultură în mirişte şi cultură de toamnă); îngrăşăminte verzi sub formă de masă cosită (ca mulci vegetal).

Îngrăşămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienţă mai mare pe soluri sărace în materie organică (soluri podzolice şi nisipoase).

Îngrăşăminte complexe şi mixte

Îngrăşămintele de tipul complexe (cu caracteristici fizico-chimice omogene) şi respectiv mixte (de amestec) reprezintă produse ce conţin două sau mai multe elemente nutritive cu/fără microelemente care prezintă interes pentru fertilizarea de bază a culturilor agricole (Anexa 8).

Fabricarea lor s-a impus datorită dezvoltării tehnologice şi necesităţii practice de aplicare concomitentă a două sau mai multe elemente nutritive şi de reducere a cheltuielilor pe unitatea de substanţă activă utilizată, de transport, depozitare şi de fertilizare. În acelaşi timp, aplicarea unor cantităţi mai mici de substanţă fizică prin creşterea concentraţiei în substanţă activă asigură reducerea timpului şi costurilor cu activităţile de fertilizare în cadrul tehnologiilor agricole.

Cele mai uzuale îngrăşăminte chimice, clasice, folosite curent în practica agricolă, în fertilizările de bază, sunt prezentate în tabelul 3.

Tabel 3. 5 Compoziţia chimică pentru câteva îngrăşăminte clasice utilizate în fertilizarea de bază

Posibilităţile de amestec a îngrăşămintelor în vederea utilizării acestora în fertilizarea de bază sau cea fazială sunt prezentate în anexa 7.

Recomandări privind utilizarea îngrăşămintelor chimice în funcţie de reacţia solului şi metoda de aplicare sunt precizate în tabelele 3.5 şi 3.6

Tabel 3.5. Ordinea în care trebuie selectate şi aplicate îngrăşămintele chimice în funcție de reacţia solului, felul aplicării, epoca şi metoda de introducere a lor în sol

soluri acide cu pH < 6,5;

soluri neutre cu pH = 6,5 – 7,5;

soluri alcaline cu pH > 7,5.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

16:48:0 ; 10:40:0

concentrat

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

1 = cele care trebuie preferate în primul rând; 4 = cele care trebuie aplicate în ultimul rând;

–= nu se aplică în mod obişnuit

*)= Îngrăşământ fosfatic în amestec cu o sare de amoniu (sulfat sau azotat de amoniu)

17:44:0

de amoniu

Tabel 3.6 Ordinea în care pot fi preferate pentru diferite aplicări îngrăşămintele chimice

soluri acide cu pH < 6,5;

soluri neutre cu pH = 6,5 – 7,5;

soluri alcaline cu pH > 7,5

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline.

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline

soluri acide;

soluri neutre;

soluri alcaline

** Cifrele indică raportul în care sunt conţinute în îngrăşământ N şi P2O5

a Spre a evita pierderi de azot amoniacal, aceste îngrăşăminte trebuie introduse în sol la adâncimi mai mari de 5 cm cu maşini speciale.

b Toamna după încetarea vegetaţiei sau primăvara devreme, înainte de reluarea ei.

c Datorită amoniacului pe care-l conţin trebuie diluate cu apa de irigaţie de 3 – 5 mii de ori (0,01 – 0,02 % în apa de irigaţie).

d Toamna târziu sau primăvara devreme, la temperaturi mai ridicate de +9oC.

e Idem, toamna sau primăvara, la temperaturi pozitive.

f Sunt posibile pierderi de NH3.

Îngrăşămintele chimice lichide

Fabricarea şi folosirea îngrăşămintelor lichide reprezintă o realizare importantă în tehnologia modernă a îngrăşămintelor. Tehnologiile de fabricare şi aplicare diferă major de cele ale îngrăşămintelor solide. Acestea sunt de mai multe feluri, în funcție de substanțele active conținute. (Anexa 9)

În fiecare categorie de fertilizanţi se întâlnesc diferite variante, iar cele cu o compoziţie simplă, stabilă pot constitui materii prime pentru sortimentele compuse.

În clasa îngrăşămintelor compuse se întâlnesc lichidele clare şi cele în suspensie. Lichidele clare sunt caracterizate prin concentraţii medii de substanţă activă, cuprinse între 28 şi 33%, suspensiile fiind definite prin concentraţii mult mai mari.

Îngrăşămintele lichide compuse sunt amestecuri de compuşi chimici în soluţie sau sub formă de soluţii, conţinând două sau trei elemente nutritive, în diferite proporţii N:P, N:K, P:K sau N:P:K.

Avantajele îngrăşămintelor lichide, în general şi a îngrăşămintelor lichide concentrate în special, comparativ cu îngrăşămintele solide sunt:

investiţii mici pentru instalaţiile de fabricare în comparaţie cu cele de fabricare pentru îngrăşăminte solide;

încorporare rapidă, controlată şi uniformă în sol; nu se înregistrează pierderi de elemente nutritive majore şi este asigurată flexibilitatea rapoartelor de elemente;

calităţi fizice superioare (nu se prăfuiesc, nu se aglomerează);

flexibilitatea compoziţiei în funcţie de necesităţi şi compatibilitatea cu fungicide, insecticide şi microelemente precum şi aplicarea lor simultană, conducând la rezultate agronomice superioare îngrăşămintelor solide;

extinderea sortimentelor de îngrăşăminte lichide la îngrăşăminte chelatice biologice pentru stropirea în picătură;

realizarea cu uşurinţă a unui raport dorit între diferitele specii de ioni nutritivi în funcţie de cultura şi faza de vegetaţie, agrofond, fertilizări efectuate anterior, cu posibilitatea de a se corecta şi carenţele existente în microelemente;

catalizează reacţiile din sol accelerând transformările chimice şi microbiene la nivel radicular favorizând creşterea exportului din nutrienţi din rezerva asimilabilă a solului;

mobilizează azotul, fosforul şi potasiul din rezerva greu asimilabilă a solului;

efecte semnificative cantitative, calitative şi economice datorită consumurilor reduse de substanţe nutritive, controlabile în etapele tehnologice;

dozarea, administrarea, încorporarea controlată şi uniformă;

introducerea simultană a mai multor elemente nutritive, după nevoile tehnologiei, culturii şi agrofondului;

eficacitate mare pentru culturile agricole, mai ales în fazele iniţiale de creştere a plantelor;

compatibilitatea cu microelementele şi produsele fitosanitare, fapt ce conferă posibilitatea aplicării lor simultane;

nu sunt toxice, poluante sau corozive, se manipulează, dozează şi aplică într-un mod simplu, rapid şi eficient cu mijloace terestre, aeriene şi sistemele de irigare sau udare cu picătura;

irigarea şi fertilizarea pot fi combinate, obţinându-se un aport simultan de apă şi elemente nutritive.

Dezavantajele îngrăşămintelor lichide sunt:

transportul la distanţe mari de soluţie cu conţinut variat de substanţă activă;

caracterul sezonier al consumului (are eficienţă maximă în perioade cu precipitaţii reduse);

pH-ul soluţiilor (valoarea pH-ului optim este de 6,5-7; la valori mari ale pH-ului de peste 7, se pot înregistra pierderi de substanţă activă prin volatilizarea amoniacului);

concentraţia în substanţă activă (s.a.) limitată de temperatura de cristalizare a soluţiei şi de raportul N:P2O5 în procesul de neutralizare a acidului fosforic cu amoniac.

Conform datelor tehnice existente, eficacitatea îngrăşămintelor complexe lichide este cu 15-20% mai mare în comparaţie cu alte îngrăşăminte clasice, iar neuniformitatea administrării pe suprafaţa solului nu este mai mare de 4-5%, concomitent cu o asimilare mai bună a substanţelor nutritive de către plante.

Îngrăşăminte cu aplicare foliară (extraradiculară)

Metodele de aplicare a îngrăşămintelor lichide şi de asimilare de către plantă a nutrienţilor au condus la o separare convenţională în fertilizanţi lichizi:

cu aplicare radiculară, prin înglobare în sol (după/sau concomitent cu lucrările de pregătire ale acestuia), prin injectare în sol, irigare, aspersare, udare prin picurare;

cu aplicare foliară, mai exact fiind însă termenul de extraradiculară.

Rezultatele obţinute prin aplicarea extraradiculară nu pot fi însă total delimitate de cele obţinute prin utilizarea metodei de fertilizare utilizând sistemele de aspersare şi nu pot substitui aplicarea îngrăşămintelor radiculare.

Dezvoltarea rapidă a metodelor şi tehnologiilor de fertilizare utilizând îngrăşămintele extraradiculare şi a celor lichide s-a datorat atât posibilităţii de aplicare controlată a acestora în funcţie de fazele de vegetaţie, cultură, agrofond şi carenţe nutriţionale cât şi creşterii eficienţei indicatorilor privind costurile de fertilizare – rezultate economice.

Fertilizanţii cu aplicare extraradiculară (foliară) trebuie să reprezinte soluţii/amestecuri de compuşi chimici omogene, cu proprietatea de a fi total miscibile cu apa, ce conţin macroelemente nutritive esenţiale (N, P, K, Ca, Mg), precum şi microelemente cu rol semnificativ în desfăşurarea proceselor biochimice în metabolismul plantelor (Fe, Cu, Zn, Mn, B, Co, S, Mo ş.a.), stabilizate ca şi chelaţi metalici, precum şi componente organice de tipul acizilor policarboxilici, surfactanţilor şi fitoregulatorilor.

Compoziţia unor astfel de fertilizanţi trebuie selectată astfel încât să ofere necesarul de macro- şi microelemente pentru a echilibra şi trata situaţiile de stres determinate de creşterea consumului de substanţe nutritive în timpul fazelor de dezvoltare intensivă a plantelor (vârfurile de sarcină), condiţiilor nefavorabile determinate de temperatură sau factori tehnologici, agrofond. În acest context, compoziţia fertilizantului este determinantă în realizarea parametrilor cantitativi şi calitativi ai recoltei, în special în cazul culturilor intensive de câmp, în sere şi solarii.

Utilizarea îngrăşămintelor extraradiculare ca procedeu de fertilizare în agricultura modernă, constituie şi o posibilă metodă de dezvoltare a agriculturii ecologice, datorită cantităţilor foarte mici de substanţă activă aplicată.

În dezvoltarea acestor fertilizanţi se remarcă introducerea în matricea de tip NPK a unor cantităţi reduse de substanţe cu rol fitoregulator, precum:

substanţe chimice de sinteză cu rol fitoregulator;

produse derivate din hidrolizate proteice obţinute prin scindare chimică, fizică sau enzimatică;

extracte din alge sau produse vegetale;

produse derivate din hidrolizate de origine vegetală, acizi humici şi/sau fulvici şi săruri solubile ale acestora;

chelaţi metalici.

Regulamentul (CE) 2003/2003 al Parlamentului şi al Consiliului din 13 octombrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, privind îngrăşămintele, implementat şi în România începând cu anul 2007, nu face referire la fertilizanţii chimici care au în structură şi substanţe organice cu rol fitoregulator. La nivelul Uniunii Europene, ţările membre au reglementări proprii în acest domeniu având în vedere că aceste produse se pot adresa şi agriculturii ecologice.

Recomandări cu privire la depozitarea şi manipularea îngrăşămintelor chimice - norme generale

Poluarea mediului înconjurător cu anumiţi compuşi chimici rezultaţi în urma aplicării şi/sau depozitării necorespunzătoare a îngrăşămintelor este în cele mai multe cazuri determinată de neglijenţa umană.

Producătorii agricoli au posibilitatea să cumpere îngrăşămintele necesare fertilizării culturilor în orice anotimp al anului, după necesităţi. Prin urmare, nu ar fi necesar ca ele să fie păstrate în fermă. Însă, în economia de piaţă, preţurile sunt în continuă creştere şi diferenţiate în funcţie de sezonul de aplicare. Pentru acest motiv, fermierii şi companiile de distribuire a îngrăşămintelor câştigă când cumpără mai ieftin, în avans. În acest caz, pentru îngrăşămintele depozitate şi păstrate pentru mai mult timp în depozite special amenajate, se recomandă ca:

păstrarea îngrăşămintelor chimice să se facă în depozite uscate, bine aerisite, la temperaturi scăzute, aşezate pe pardoseală impermeabilă;

depozitele de păstrare să fie construite din materiale neinflamabile, durabile, de preferinţă cărămidă, acoperite cu ţiglă, tablă, situate la o distanţă de 30 - 40 m faţă de alte clădiri şi cât mai departe de orice surse de apă;

grosimea stratului de îngrăşământ să fie de cel mult 2 m. Sacii se vor depozita culcaţi, pentru a evita spargerea lor. În nici un caz nu se va proceda la depozitarea, chiar temporară, sub cerul liber sau şoproane, existând pericolul cert de poluare a apei şi solului;

îngrăşămintele chimice să fie livrate şi păstrate numai în ambalajele originale, confecţionate din materiale impermeabile şi durabile, prevăzute cu inscripţionări sau etichete rezistente la deteriorare, care să indice clar tipul de îngrăşământ, compoziţia chimică, gradul de solubilitate, data fabricaţiei, termenul de garanţie, denumirea şi adresa fabricantului, alte recomandări specifice privind transportul, depozitarea şi manipularea;

azotatul de amoniu, care prezintă riscul de aprindere la temperaturi ridicate, în special în perioadele calde, să fie păstrat separat de alte îngrăşăminte, produsele petroliere, materialele combustibile şi sursele de foc;

având în vedere că în perioadele umede şi reci, umiditatea relativă critică a aerului este peste 90%, majoritatea îngrăşămintelor pot absorbi apa din atmosferă, modificându-şi starea fizică şi în unele cazuri, chiar compoziţia;

îngrăşămintele chimice care urmează a fi administrate să nu fie tasate sau aglomerate şi să nu depăşească umiditatea maxim prescrisă. Dacă în timpul păstrării îngrăşămintele s-au tasat sau aglomerat, se va proceda la mărunţirea şi apoi la cernerea lor, înainte de aplicare;

în cazul îngrăşămintelor lichide, rezervoarele pentru captarea eventualelor scurgeri să fie făcute lângă depozit şi cimentate pentru a evita poluarea apei freatice şi apei potabile din

puţuri şi fântâni. Când rezervoarele sunt pline, soluţia trebuie pompată în cisterne şi împrăştiată pe terenurile care au nevoie să fie fertilizate;

să se evite stocarea intermediară a îngrăşămintelor în câmp deschis, fără protecţie, fiind posibile procese grave de poluare;

să se adopte măsuri de siguranţă maximă în cazul stocării, manipulării şi administrării îngrăşămintelor chimice lichide. Astfel, rezervoarele de stocare trebuie să fie realizate din materiale rezistente la coroziune şi să aibă capacitate corespunzătoare;

la administrarea în câmp să se utilizeze dispozitive speciale, ce împiedică dispersia la vânt, atunci când se lucrează în apropierea unor surse de apă. Nu este permisă spălarea mașinilor de împrăștiat îngrășăminte în râuri, lacuri sau în apropierea puțurilor sau fântânilor cu apă potabilă

Depozitarea şi managementul gunoiului de grajd şi a efluenţilor din exploataţiile agro- zootehnice

Consideraţii generale privind exploataţiile agro-zootehnice

În România coexistă fermele zootehnice moderne cu cele tradiţionale, cu diferențe clare din punct de vedere al creşterii animalelor, stocării şi procesării dejecţiilor şi gunoiului de grajd, precum și a capacității tehnice și financiare de gestionare a acestora.

O analiză comparativă a datelor statistice pentru anul 2017 față de cele pentru anul 2007 cu privire la numărul de capete de animale pe tipuri de ferme după mărime (sisteme gospodărești, sisteme medii și sisteme intensive) a relevat o scădere semnificativă a numărului de animale din sistemele gospodărești. Această scădere este balansată doar parțial de creșterea numărului de animale de fermele de dimensiune medie și de sistemele intensive. Avem astfel premize să considerăm că agricultura românească se modernizează treptat, fondurile europene și naționale alocate jucând un rol important în cei 10 ani de la momentul aderării la UE. În acest context, recomandările cu privire la depozitarea și managementul gunoiului de grajd sunt utile atât fermierilor cât și reprezentanților instituțiilor implicate în verificarea conformității respectării Directivei Nitrați.

Îngrăşămintele organice provenite din exploataţiile agro-zootehnice au o stare fizică şi o compoziţie foarte variată. Oricare ar fi sistemul de gestionare (în sistem extensiv - de către fermele mici sau intensiv - de către cele mari), trebuie urmărit obiectivul de reducere și prevenire a poluării cu nutrienți.

Între producerea lor şi momentul aplicării în sol ca îngrăşământ, se pot produce pierderi mai mici sau mai mari de nutrienţi, în special de azot, care conduc pe de o parte la diminuarea valorii lor agronomice şi pe de altă parte la poluarea mediului, în special a apelor şi aerului.

Este necesar, prin urmare ca aceste subproduse să fie gestionate de aşa manieră, încât aceste pierderi să fie pe cât posibil reduse la minim, cu păstrarea valorii lor fertilizante la parametrii iniţiali.

Se recomandă astfel ca gunoiul de grajd compostat să fie împrăștiat înainte de începerea periodei de interdicție. Se evită astfel acumulări de depozite de gunoi de grajd din care, sub efectul precipitațiilor lichide și solide din sezonul rece, se pot scurge nutrienți.

Gestionarea corectă a gunoiului de grajd se face prin amenajarea unor sisteme de stocare care pot fi individuale (gospodăreşti) sau comunale. Fermierii care depozitează gunoiul de grajd la

platformele comunale, trebuie ca până la transferarea gunoiului de grajd, să-l depoziteze conform (a se vedea în sub-capitolele următoare). De asemenea, livrarea gunoiului de grajd la platforma comunală trebuie să fie efectivă, un contract între un fermier și gestionarul platformei comunale neimplicând în mod automat faptul că gunoiul de grajd este depozitat conform, iar orice altă cantitate de gunoi de grajd nelivrată la platformele comunale trebuie să fie depozitată conform de către fermier.

Încă din stadiul de proiectare a fermelor şi de construcţie a capacităţilor de stocare a gunoiului de grajd, se va acorda cea mai mare atenţie prevenirii şi protecţiei mediului, în special a apelor, împotriva poluării, având în vedere următoarele:

amplasarea în afara zonelor cu risc mare de poluare şi departe de sursele de apă;

capacitate de stocare suficientă;

construcţie corespunzătoare, care să înglobeze toate sistemele de siguranţă şi protecţie;

condiţii de exploatare în siguranţă, optime şi eficiente;

căi corespunzătoare de acces;

protecţie împotriva incendiilor;

protecţie împotriva eventualelor scurgeri din hidranţi.

Capacitatea de stocare este foarte importantă, ea depinzând în principal de speciile de animale deținute, de sistemul de creștere (intensiv sau extensiv, dar mai ales de tipul și cantitatea de așternut utilizată) și de durata perioadei de interdicție a împrăștierii.

Capacităţile de stocare trebuie să fie astfel construite, încât să se evite orice risc de poluare.

Depozitele trebuie să aibă o capacitate care să asigure stocarea pentru o perioadă mai mare cu o lună decât intervalul de interdicţie pentru aplicarea pe teren a îngrăşămintelor organice.

Metode de stocare a dejecţiilor animale

Dejecţiile lichide

O problemă foarte importantă o constituie depozitarea dejecţiilor lichide. Depozitarea necorespunzătoare a acestora poate cauza poluarea apelor freatice.

Depozitarea dejecţiilor în gropi (bazine) amenajate direct în pamânt este interzisă.

Capacitatea de stocare necesară pentru dejecţiile produse de la fermele zootehnice, în diferite circumstanţe luate în calcul, se va stabili încă din faza de proiectare a noii ferme, sau de modernizare a celor vechi, ţinând cont de numărul animalelor şi de modul de transport al dejecţiilor către tancurile, bazinele şi platformele de stocare.

Trebuie evitată diluţia dejecţiilor, acolo unde este posibil, deoarece aceasta determină o valoare fertilizantă imprevizibilă şi nevoia unor capacităţi de stocare mai mari. Totuşi, în cazul în care se stochează şi efluenţii pluviali încărcaţi cu dejecţii (cazul celor colectaţi din rigolele şi şanţurile din jurul platformelor exterioare de odihnă şi furajare a animalelor şi a platformelor de depozitare a gunoiului de grajd), este necesară o capacitate de stocare suficientă.

Stocarea efluenţilor de la platformele silozurilor este recomandată să se facă împreună cu dejecţiile lichide, caz în care se va lua în calcul şi volumul efluenţilor de siloz la proiectarea capacităţilor de stocare.

Depozitarea dejecţiilor lichide trebuie să se facă în rezervoare, construite din materiale corespunzătoare, impermeabile şi rezistente la coroziune, în caz contrar se pot produce fenomene de poluare.

În vederea realizării instalaţiilor şi spaţiilor de depozitare este necesar să se respecte următoarele condiţii:

amplasamentul şi zona în care se construiesc se aleg ţinând cont de reţeaua hidrografică din vecinătate şi de prezenţa pădurilor;

să fie situate în apropierea terenurilor agricole;

să fie proiectate în funcţie de numărul existent de animale;

să asigure etanşeităţi bune a spaţiilor pentru depozitare, a instalaţiilor, a reţelelor de pompare şi mijloacelor de transport;

materialele utilizate la construcţie să fie corespunzătoare, iar instalaţiile să fie fiabile şi de calitate.

O mare atenţie trebuie acordată nămolurilor care provin de la staţiile de epurare a fermelor de creştere a animalelor şi păsărilor, care în anumite condiţii pot fi surse de nutrienţi, dar în acelaşi timp pot conţine metale grele sau alţi componenţi toxici, peste limitele maxim admisibile.

Amplasarea depozitelor de dejecţii nu trebuie stabilită în apropierea unor ape de suprafaţă sau pe terenuri cu regim freatic de mică adâncime.

Se va evita alegerea amplasamentului în apropierea pădurilor, deoarece amoniacul degajat în atmosferă este toxic pentru arbori, în special pentru speciile răşinoase. Riscul degradării şi chiar al distrugerii pădurilor este accentuat de depunerile acide prin ploi, care sunt, de regulă, prezente tocmai în zonele unde există o concentrare mare a activităţilor de creştere a păsărilor şi animalelor în sistem intensiv.

Dejecţiile solide – Gunoiul de grajd

Depozitarea gunoiului de grajd este una din cele mai importante faze pentru îmbunătățirea și conservarea caracteristicilor pozitive. Depozitarea se poate face în depozite permanente (recomandat) şi în depozite temporare pe terenul pe care urmează a fi împrăştiate – doar în anumite condiții prin care se evită și se previne poluarea cu nutrienți.

Depozite permanente

Depozitele permanente de gunoi de grajd se fac pentru ferme intensive sau în sistem individual (gospodăresc) şi/sau comunal.

La construcţia depozitelor de gunoi de grajd solid se va avea în vedere ca acestea să aibă o bază impermeabilizată, să fie prevăzute cu pereţi de sprijin şi sistem de colectare a efluenţilor, în special a celor ce se produc în timpul ploilor.

Pragurile mai jos stabilite țin cont de necesitatea ca gunoiul de grajd să fie manavrabil fără a periclita impermeabilitatea bazei locului de depozitare.

Pentru depozitarea gunoiului de grajd provenit de la exploatații cu mai puţin de 40 UVM, cerinţele minime pentru impermeabilizarea bazei locului de depozitare sunt: sol tasat acoperit cu o folie de polietilenă de densitate mare sau orice altă soluție constructivă durabilă prin care se asigură impermeabilizarea suprafeței pe care se depozitează gunoiul de grajd. Se interzice depozitarea gunoiului de grajd direct pe sol. Fracția lichidă trebuie colectată. Folia de polietilenă de densitate mare se acceptă doar pentru depozite ce provin de la maxim 8 UVM.

Astfel, în cadrul unei exploatații de până la 40 UVM se pot realiza mai multe platforme mai mici de depozitare a gunoiului de grajd, cu condiţia ca cerinţele minime de impermeabilizare să fie corespunzătoare capacităţii ei de stocare, iar volumul de depozitare total să corespundă numărului total de animale din fermă (de exemplu, pentru o fermă de

până la 40 UVM, se pot utiliza 5 depozite ce folosesc folie de polietilenă pentru gunoiul de grajd colectat de la maxim 8 UVM fiecare).

Sistemele de depozitare și compostare a gunoiului de grajd provenit de la exploatații cu un număr de animale de peste 40 UVM, se realizează pe platformă betonată cu bazin de retenție pentru fracția lichidă sau lagună cu membrană impermeabilă ori betonată sau orice altă variantă constructivă durabilă care asigură impermeabilizarea suprafeței pe care se depozitează gunoiul de grajd. În acest caz, se interzice depozitarea gunoiului de grajd direct pe sol sau pe folii de plastic/polietilenă de densitate mare.

Astfel, soluțiile constructive pot fi:

Depozitare pe folie de polietilenă: pentru depozite care deservesc maxim 8 UVM, de la ferme până la 40 UVM;

Platforme betonate, lagune betonate sau cu membrane ori alte soluții care asigură

impermeabilitate durabilă: pentru depozite care deservesc mai mult de 8 UVM și pentru ferme mai mari de 40 UVM;

Depozitarea gunoiului de grajd direct pe sol este INTERZISĂ în toate situațiile!

Platformele trebuie să aibă o capacitate suficientă de stocare – corelată cu numărul de animale, tipul acestora și durata perioadei de interdicție (plus o lună), să aibă drumuri de acces şi să nu fie amplasate pe terenuri situate în apropierea cursurilor de apă sau cu apă freatică la mică adâncime.

Capacitatea de stocare a platformelor depinde de numărul de animale din fermă, sistemul de creştere al animalelor (cu sau fără aşternut) şi perioada maximă de stocare determinată de perioada de interdicţie pentru aplicarea în teren a gunoiului de grajd.

Amplasarea depozitelor de gunoi de grajd se face cu respectarea următoarelor condiții, conform Ordinului ministrului sănătăţii nr. 119/2014, cu modificările și completările ulterioare:

!image

consumului uman - în gospodăriile unde nu sunt asigurate racordurile de apă curentă printr-un sistem centralizat de distribuţie, adăposturile pentru creşterea animalelor în curţile persoanelor particulare, de cel mult echivalentul a 6 UVM mare în cazul în care sunt mai multe tipuri de animale şi echivalentul a 4 UVM în cazul în care se cresc exclusiv găini sau porci;

La cel puţin 10 m de cea mai apropiată locuinţă învecinată şi sursă de apă destinată

!image

consumului uman - în gospodăriile unde sunt asigurate racordurile la sistemul centralizat de apă curentă, adăposturile de animale de cel mult echivalentul a 10 UVM în cazul în care sunt mai multe tipuri de animale şi echivalentul a 7 UVM în cazul în care se cresc exclusiv găini sau porci;

La cel puţin 10 m de cea mai apropiată locuinţă învecinată şi sursă de apă destinată

!image

consumului uman - în gospodăriile cu un număr de animale mai mare decât cel prevăzut la paragrafele anterioare;

La distanţă de 50 m de cea mai apropiată locuinţă vecină şi sursă de apă destinată

!image

se pot stabili distanţe de protecţie sanitară mai mari decât cele specificate în prezentul ordin, în funcţie de specificul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale.

În mediul urban, prin hotărâri ale consiliilor locale sau prin studiu de impact asupra sănătăţii

Amplasarea depozitelor de grajd trebuie să țină cont de prevederile Legii apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale HG nr. 930/2005, cu modificările și completările ulterioare, pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară şi hidrogeologică:

la cel puţin 20 m de cursurile de apă (inclusiv lacuri şi acumulări de apă), drenuri deschise sau orice alt tip de dren astupat cu materiale cu permeabilitate ridicată (nisip, pietriș);

la cel puţin 50 m faţă de foraje hidrogeologice, puţuri sau izvoare;

la cel puţin 250 m de orice foraj sau fântână utilizată pentru furnizarea publică de apă potabilă;

!image !image

Pentru a se descompune, gunoiul trebuie să aibă o umiditate de 70-75%, altfel se usucă şi mucegăieşte. Acesta se udă cu must de gunoi, urină sau chiar cu apă pentru a-i asigura umiditatea necesară.

Pentru a-i îmbunătăţi compoziţia şi pentru a reduce pierderile de azot, este recomandabil ca pe măsura aşezării în platformă, să se presare peste el superfosfat în cantitate de 1-2% din masa gunoiului.

În cazul în care bălegarul este depozitat pe platforme, toţi efluenţii rezultaţi trebuie colectaţi în vederea stocării.

Suprafaţa platformei se stabileşte în funcţie de cantitatea de gunoi rezultată de-a lungul perioadei de stocare (perioada de interdicție + 1 lună).

Baza platformei trebuie să aibă o înclinare de cca. 1-2% spre una din marginile platformei, unde se amplasează într-o săpătură un bazin de colectare a mustului de gunoi rezultat în timpul fermentării. Se recomandă ca acesta să fie acoperit, pentru evitarea pierderilor de amoniac.

Unde este posibil, se va înfiinţa o bandă permanentă de vegetaţie de cel puţin 2 sau 3 metri lăţime menţinută în jurul amenajării pentru captarea şi absorbţia lichidelor scurse din zona de depozitare.

Bazinul de colectare trebuie astfel poziţionat încât, atunci când este plin, partea de sus a lichidului să fie la cel puţin 0,5 m sub punctul cel mai de jos al platformei, corelat cu lungimea canalului de colectare care trebuie să respecte panta de scurgere.

Capacitatea bazinului de colectare se stabileşte în funcţie de capacitatea platformei, de nivelul precipitațiilor din regiune (pentru platformele neacoperite) şi de ritmul de evacuare a mustului de gunoi.

În general, se poate aproxima un necesar de 3-5 m3 pentru fiecare 100 t gunoi proaspăt.

În cazul unor solicitări de proiectare pentru spaţii de depozitare noi sau modernizate, trebuie luate în considerare toate cerinţele relevante prevăzute în standardele de construcţie şi de prevenirea poluării, conţinute în normativele şi reglementările în vigoare.

!image

Figura 5.1 - Exemplu de sistem pentru stocarea dejecţiilor lichide 1: canal pentru scurgerea dejecţiilor lichide, 2: fosă pentru stocarea intermediară a dejecţiilor lichide, 3: pompă, 4: tuburi, 5: rezervor pentru stocarea dejecţiilor lichide, 6: ventilaţie (preluată după Codul de bune practici agricole elaborat de Lituania)

!image !image

Depozite temporare

Depozitarea în câmp deschis a gunoiului de grajd şi/sau a compostului trebuie evitată pe cât posibil, deoarece sporeşte riscul de pierdere a nutrienţilor prin scurgere la suprafaţă, infiltrare şi volatilizare, diminuându-se astfel calităţile de fertilitate şi sporind riscul de poluare. Orice depozitare în câmp presupune totuși respectarea unor condiții minime prin care să se evite scurgerea nutrienților în sol sau, mai grav, direct în resurse de apă.

Depozitarea în câmp a gunoiului de grajd și/sau a compostului în vederea unei imediate împrăștieri este permisă, în limitele cantității ce urmează a fi împrăștiată pe terenul pe care a fost adus.

În aceste cazuri, gunoiul de grajd poate fi depozitat temporar în câmp după verificarea faptului că nu există un risc de poluare a cursurilor de apă sau drenurilor din câmp, respectând cumulativ următoarele cerinţe:

Fermierul ce depozitează în câmp nu deține mai mult de 8 UVM;

Gunoiul de grajd se va depozita numai pe terenul pe care va fi împrăştiat, pe terenul aflat în utilizare de către beneficiar;

Cantitatea de gunoi depozitată nu poate depăşi cantitatea totală de gunoi de grajd care poate fi aplicată pe întreaga suprafaţă a terenului (maximum 170 kg N / ha / an);

Gunoiul de grajd nu poate fi depozitat în grămezi temporare mai mult de 180 de zile și nici mai târziu de momentul începerii perioadei de interdicție (se va împrăștia înainte de începerea perioadei de interdicție);

Depozitele temporare de gunoi de grajd vor fi amplasate în fiecare an în locaţii diferite;

Depozitele temporare de gunoi de grajd se vor amplasa în conformitate cu prevederile Legii apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare şi ale HG nr. 930/2005 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară şi hidrogeologică:

la cel puţin 20 m de cursurile de apă (inclusiv lacuri şi acumulări de apă), drenuri deschise sau orice alt tip de dren astupat cu materiale cu permeabilitate ridicată (nisip, pietriș);

la cel puţin 50 m faţă de foraje hidrogeologice, puţuri sau izvoare;

la cel puţin 250 m de orice foraj sau fântână utilizată pentru furnizarea publică de apă potabilă;

La baza depozitului temporar de gunoi de grajd trebuie să fie amplasată o folie de plastic impermeabilă peste care poate să fie pus un pat de paie sau alte materii organice;

La limita depozitului situată la baza pantei terenului se amplasează un strat de paie;

Deoarece gunoiul care provine de la păsări are un conţinut ridicat de nutrienţi – în mod deosebit fosfor – iar scurgerile din astfel de depozite pot avea un potenţial de poluare ridicat, se recomandă acoperirea acestor depozite temporare cu o folie prevăzută cu câteva orificii de aerare bine ancorată în sol sau cu un strat de paie/coceni de 0,4 - 0,5 m grosime. Acoperirea trebuie realizată în cel mult 24 de ore după amenajarea depozitului;

Este interzisă realizarea grămezilor temporare de gunoi pe terenuri inundabile.

Gunoiul de grajd compostat adus pe câmp trebuie să fi fost compostat pe platforme conforme, iar scopul acestei depozitări este strict legat de acțiunile imediat următoare de împrăștiere și nu ca o alternativă la depozitarea pe o platformă.

!image

Depozitarea în câmp este privită ca o excepţie, nu ca o regulă, și ea nu trebuie confundată cu simpla aruncare a gunoiului de grajd în afara gospodăriei/fermei din lipsa unor capacitați conforme de stocare.

Platforme comunale

O platformă de gunoi de grajd este o construcţie relativ simplă alcătuită dintr-o podea de beton, pătrată sau dreptunghiulară, înconjurată în trei părţi de pereţi de beton înalţi de aproximativ 2-3 m. Pot fi folosite şi alte materiale, dar betonul este mai durabil, oferă condiţii mai bune pentru manevrarea utilajelor şi garanţii împotriva pierderilor accidentale de nutrienţi.

Rolul platformei este de depozitare temporară, în bune condiţii tehnologice şi ecologice, a dejecţiilor solide şi semi-solide provenite de la animale, amestecate, sau nu, cu alte reziduuri organice cum ar fi resturi vegetale, înainte ca acestea să fie împrăştiate pe terenurile agricole.

În afară de rolul de depozitare, platforma este utilizată şi pentru amestecarea şi compostarea gunoiului de grajd într-un produs mai omogen, mai stabil şi mai valoros. De aceea, dimensiunile platformei trebuie să fie suficiente nu numai pentru depozitare, ci şi pentru răsturnarea gunoiului de grajd aşezat în grămezi pentru compostare de dimensiuni asemănătoare.

Platformele comunale de gunoi de grajd sunt foarte utile acolo unde condiţiile de depozitare individuală nu există, sau nu oferă suficientă siguranţă.

Pentru captarea lichidelor provenite din gunoiul de grajd, platforma trebuie dotată cu un canal de- a lungul părţii deschise a platformei, pentru direcţionarea lichidelor către un bazin de colectare, suficient de mare pentru a reţine toate aceste lichide, precum și precipitaţiile ce cad pe suprafaţa platformei. Lichidele colectate pot fi aplicate pe terenurile agricole sau pot fi reîncorporate în grămada de gunoi de grajd sau de compost.

Dincolo de construcţia de beton în sine, platforma ar trebui echipată cu următoarele elemente:

gard pentru restricţionarea accesului;

tractor cu remorci pentru transportul gunoiului de grajd de la fermieri/transportul compostului în vederea împrăștierii;

utilaje de încărcare şi răsturnare (omogenizare sau remaniere) a gunoiului de grajd (de ex: încărcător frontal);

maşină pentru tocatul resturilor vegetale ce intră la compostare;

cisternă pentru transportul şi împrăştierea dejecţiilor lichide;

mașină de împrăștiat gunoiul de grajd compostat;

termometre diverse pentru monitorizarea evoluţiei temperaturii în grămada de compostare;

utilaje de pompare şi de aplicare a lichidelor pentru umectarea grămezii de compostare, pentru încărcarea cisternei de distribuţie pe terenul agricol a lichidului stocat;

o anexă ca adăpost şi birou pentru administratorul platformei.

Alegerea locaţiei

Locaţia ideală pentru o platformă de gunoi se stabileşte după următoarele criterii:

Drepturile de proprietate - platforma ar trebui construită de preferinţă pe teren aflat la dispoziția primăriei;

Acces - platforma ar trebui localizată într-un perimetru uşor accesibil pentru mijloacele de transport obişnuite: camioane, tractoare, căruţe etc.

Pentru platformele sistemelor intensive de creştere a animalelor distanţa faţa de locuinţe este de 500 m conform Ordinului ministrului sănătăţii nr. 119/2014, cu modificările și completările ulterioare, pentru aprobarea Normelor de igiena şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei.

Suprafaţa - platforma ar trebui construită pe o suprafaţă plană și orizontală, în scopul reducerii costurilor de construcţie şi pentru a facilita managementul ulterior;

Riscul de inundaţie - platforma nu trebuie situată în zonă cu risc de inundaţie;

Apa freatică - platforma nu trebuie situată în zonă cu apă freatică la mică adâncime (mai puţin de 2 m);

Distanţa faţă de cursurile de apă - platforma trebuie situată la minim 100 m de orice curs sau resursă de apă în scopul reducerii riscului de poluare accidentală;

Distanţa faţă de gospodării / locul de colectare - ar trebui să fie cât mai mică (de maxim 5 km distanță rutieră) pentru diminuarea costurilor de transport.

Capacitatea necesară

Dimensiunea platformei trebuie stabilită în funcţie de cantitatea de bălegar şi alte resturi menajere organice ce se estimează a fi produsă.

În mod obişnuit, materialele vor fi depozitate pe o grosime maximă de aproximativ 1,5-2 m, ceea ce înseamnă că pentru fiecare m3 de material trebuie prevăzută o suprafaţă netă de 0,5-0,75 m2.

Luând în calcul şi suprafaţa necesară pentru mutarea/întorcerea grămezilor de material în timpul procesului de compostare, suprafaţa totală ar trebui să fie de 1,5-2 ori mai mare decât suprafaţa necesară depozitării efective a gunoiului de grajd.

Pentru estimarea spaţiului necesar în funcţie de numărul de animale, se pot utiliza următoarele valori prezentate în Tabelul 5.1 şi preluate din Ghidul: „Sisteme pentru depozitarea dejecţiilor. Standarde de fermă” elaborat de H. Frederiksen, D. Dănuț, M. Mașinistru, A. Greculescu în anul 2010 în cadrul Proiectului “Modernizarea Sistemului de Informare şi Cunoaștere în Agricultură” (MAKIS).

Prin conversia numărului de animale în Unităţi Vită Mare (UVM) se standardizează capacitatea de depozitare a gunoiului de grajd necesară. Coeficienţii folosiţi în România pentru conversia efectivelor de animale în UVM din punctul de vedere al capacităţii de stocare a dejecţiilor sunt indicaţi în Tabelul 5.2.

Tabel 5.1 Producția de gunoi şi capacitatea necesară de stocare pentru diferite sisteme de întreţinere a animalelor – tabel preluat din Ghidul: “Sisteme pentru depozitarea dejecţiilor. Standarde de fermă”

1 Capacitatea fracţiunilor lichide este inclusă.

Valoarile minime pentru capacitățile de stocare prezentate în tabelele de mai sus reprezintă valori minime obligatorii, însă valori mai mari trebuie să fie considerate (până la nivelul prezentat în tabele), în funcție de cantitatea de așternut folosită, de sistemul de creștere (în cazul în care acesta este mai intensiv), de mărimea animalelor, etc.

2 Aşternutul luat în considerare este de paie

Producţia de gunoi de grajd în diferite sisteme de întreţinere a ovinelor.

Tabel 5.2 Coeficienţii pentru conversia numărului de animale în Unităţi Vită Mare din punctul de vedere al volumului dejecţiilor – conform Regulamentului (Comisiei) nr. 808/2014

Riscuri asociate exploatării platformelor comunale

Efectele negative posibile ale operaţiunilor de exploatare a platformei sunt:

Scurgere posibilă a materialelor de pe platforma comunală dacă construcţia nu a fost făcută corespunzător;

Împrăştiere necorespunzătoare a gunoiului de grajd pe terenurile agricole dacă Codul de bune practici agricole nu este respectat;

Curăţare şi management necorespunzător a platformelor comunale;

Apariţia mirosului neplăcut şi zgomotului dacă pompele de apă uzată şi echipamentele de tratare sunt întreţinute necorespunzător;

Impact potenţial asupra corpurilor de apă receptoare dacă calitatea efluenţilor de apă uzată nu este asigurată;

Scurgerea din fosele septice şi instalaţiile sanitare dacă acestea nu sunt întreţinute corespunzător;

Depozitarea ilegală a resturilor toxice sau periculoase pe platformele comunale (materiale pentru care platforma nu a fost realizată);

Supra-acumularea materialelor din plastic, sticlă sau alte reziduuri reciclabile pe platforma comunală datorită unor deficienţe ale sistemului de colectare şi selectare.

Aceste riscuri trebuie anticipate înainte şi introduse măsuri de remediere încă din stadiul de proiectare, în timpul activităţii de planificare şi supraveghere a construcţiei, cât şi în timpul operaţiilor de utilizare a platformei. Evitarea riscurilor asociate operării se realizarea prin respectarea unor proceduri operaționale, proceduri care pot include un regulament de funcționare, modele de contract între operator și fermieri, modele de registre pentru gestiune, un plan de promovare și conștientizare care să asigure un grad ridicat de colectare a gunoiului de grajd precum și de comercializare/servicii de fertilizare etc.

Platforme individuale

Locaţia potrivită pentru spaţiile de depozitare trebuie să ia în considerare factori ca accesibilitatea, distanţa faţă de grajduri şi locuinţă, pentru transportul şi gestionarea eficientă şi confortabilă a gunoiului de grajd, resturilor organice şi compostului, cu risc şi neplăceri minime pentru fermier şi vecini.

Pentru o depozitare adecvată şi sigură, trebuie asigurată o capacitate suficientă. Capacitatea necesară va depinde în principal de numărul şi speciile de animale deţinute, de tipul de bălegar produs (acesta depinde de tipul sistemului de stabulaţie – vezi tabelul 5.1) şi de durata necesară de stocare.

Exploatațiile de bovine ce sunt crescute în sistem “permanent la pășune” trebuie să dețină platformă de gunoi de grajd a cărei dimensiune să fie corelată cu numărul de animale existent în exploatație pentru minimum 2 luni. Pentru acest sistem de creștere (permanent pe pășune), fermierii trebuie să respecte numărul maxim de animale ce pășunează pe parcelă, astfel încât, pe baza indicilor referitori la cantitatea de azot (kg / animal /an) din gunoiul de grajd (după scăderea emisiilor gazoase), să nu se depășească limita maximă de 170 kg de N s.a./ha/an.

Dacă în localitate există o platformă comunală pentru depozitarea gunoiului de grajd, durata de stocare a gunoiului în platfoma individuală va fi dată de intervalul de timp la care se transportă gunoiul către platforma comunală;

Dacă în localitate nu există o platformă comunală pentru depozitarea gunoiului de grajd atunci perioada de stocare va fi dată de perioada de interdicţie pentru aplicarea gunoiului la care se adaugă o lună.

Spaţiul de depozitare trebuie aşezat pe o suprafaţă orizontală sau uşor înclinată, de preferinţă pe un loc mai ridicat (pentru ca apele să nu ajungă pe platformă) şi umbrit pentru ca razele soarelui şi vânturile să nu usuce prea tare bălegarul. Când este situat la baza unei pante, apa scursă de pe urma precipitaţiilor trebuie deviată la distanţă de zona de stocare. Gunoiul de grajd nu trebuie depozitat în calea apei din șanţuri sau burlane.

Dacă spaţiul de depozitare este prevăzut cu acoperiş, apa scursă pe acesta trebuie direcţionată departe de gunoiul de grajd. Scopul este de protejare a bălegarului de a nu deveni prea umed şi de prevenire a contaminării oricărui flux de apă.

Spaţiul de depozitare trebuie amenajat la cel puţin 100 m faţă de canale, râuri, iazuri sau alte resurse de apă, şi la o distanţă de minim 10 sau 50 m faţă de locuinţe şi aval faţă de sursele de apă potabilă, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului sănătăţii nr. 119/2014 cu modificările și completările ulterioare.

Pe locul ales se sapă o groapă adâncă de 0,5 m, în formă de dreptunghi. Platforma de bălegar are o lăţime de 3-4 m, iar lungimea se stabileşte în funcţie de suprafaţa spaţiului de depozitare necesar pentru stocarea gunoiului în funcţie de numărul de animale şi timpul de stocare.

Dacă substratul este un sol nisipos sau orice altă suprafaţă permeabilă, solul trebuie protejat de infiltraţii prin aplicarea pe fundul gropii a unui strat de argilă care se tasează.

Locul de depozitare va avea o bază din material impermeabil, cu respectarea condițiilor privind realizarea depozitelor permanente prezentate în capitolul 5.2 „Metode de stocare a dejecțiilor”.

O podea de beton sau orice alt material impermeabil durabil va reduce la minim infiltraţia şi va oferi o suprafaţă ideală pentru îndepărtarea sau răsturnarea cu uşurinţă a gunoiului de grajd.

Pereţii platformei se pot zidi până la 0,5 m deasupra pământului; bălegarul proaspăt scos din grajd se clădeşte până la cca. 1,8 – 2,0 m înălţime începând de la fundul platformei. Pereţii se construiesc de preferinţă din scănduri groase (dulapi) sau din lemne rotunde. Nu se recomandă a fi în întregime din zid, pentru a da posibilitatea aerului să pătrundă în masa bălegarului.

Alături de platformă se sapă groapa de urină socotind 1 m3 de cap de vită mare, 0,75 m3 pentru tineret şi 0,3 m3 pentru un porc. Ea se poate face din zidărie de cărămidă, tencuită şi sclivisită cu ciment sau din beton. Pentru exploataţiile sub 8 UVM poate fi utilizat un recipient de plastic introdus în groapa săpată alături de platformă.

Groapa de urină se acoperă, de exemplu, cu un capac de scândură groasă care împiedică pierderea amoniului.

Unde este posibil, se va înfiinţa o bandă permanentă de vegetaţie de cel puţin 2 sau 3 metri lăţime menţinută în jurul amenajării pentru captarea şi absorbţia lichidelor scurse din zona de depozitare.

În jurul spaţiului de depozitare se pot planta tufişuri şi arbuşti în scop decorativ, dar şi pentru a produce umbră şi protecţie împotriva vântului (uscare excesivă).

În jurul platformei se vor consolida drumurile de acces, pentru a evita băltirea apei şi noroaiele care se formează toamna şi primăvara când se scoate bălegarul din platformă.

Există două moduri de a conduce fermentarea bălegarului: anaerob şi aerob. Fermentarea anaerobă.

Bălegarul scos din grajd şi amestecat cu furca se transportă la platformă, se aşează în grămezi care se tasează (se calcă în picioare) pentru a îndepărta o parte din aer. Este bine ca grămezile care se aşează zilnic să aibă formă de cub cu latura de cel mult 1 m. După tasare este bine să se pună deasupra un capac de scânduri sau chiar un strat de paie care apără bălegarul de soare, de vânt, oprind pierderea azotului (în special prin emisii de amoniac).

În zilele următoare se procedează la fel aşezând grămada de bălegar alături de cea din ziua precedentă. În felul acesta se clădeşte o treime din suprafaţa platformei. După ce a fost aşezat primul strat se clădeşte deasupra cel de-al doilea strat şi astfel înălţimea bălegarului din platformă atinge aproape 2 m. La această înălţime suprafaţa bălegarului se poate acoperi cu un strat de pământ de 20 cm grosime. După completarea unei treimi din platformă se trece la a doua treime şi apoi la a treia, aşezându-se bălegarul în acelaşi fel. În timpul verii, platforma se udă cu apă sau cu urină, astfel încât bălegarul scos din interiorul platformei să mustească dacă este strâns în mână. Aceasta dovedeşte că bălegarul are 70 – 75 % umiditate, care asigură o fermentare normală. În cazul în care bălegarul este uscat, mucegăieşte. Fermentarea bălegarului durează 3 – 4 luni. La sfârşitul fermentării, înălţimea şi volumul grămezii de bălegar din platformă scad cu o treime, sau la jumătate dacă fermentarea durează peste 4 – 5 luni.

Când se goleşte platforma, bălegarul se ia în ordinea în care a fost aşezat, adică începând cu prima treime a platformei, deoarece fermentarea începe treptat, în ordinea în care bălegarul a fost aşezat în platformă.

Fermentarea aerobă

Fermentarea aerobă este numită şi fermentarea la cald. În acest caz, bălegarul se lasă înfoiat când se aşează pe platformă, oxidarea este puternică, descompunerea materiei organice se produce cu descărcare mare de căldură. Temperatura se ridică până la 60o. Cu cât bălegarul este mai înfoiat cu atât temperatura este mai ridicată. Când temperatura depăşeşte 55o bălegarul se îndeasă bine pentru a elimina aerul şi a încetini fermentaţia aerobă. Temperatura trebuie menţinută ridicată circa 20 de zile în care timp sunt distruse seminţele de buruieni. După această perioadă fermentarea decurge ca şi în cazul fermentării anaerobe.

Gunoiul de grajd şi reziduurile menajere organice depozitate sau compostate nu vor produce miros excesiv sau de durată, şi nu vor atrage un număr mare de insecte sau alte specii de animale nedorite, dacă sunt luate următoarele măsuri generale:

adăugarea de compost maturat peste fiecare nouă încărcătură de material proaspăt într- o proporţie de circa 1 la 4;

amestecarea diverselor tipuri de materiale (gunoi de grajd, resturi provenite din bucătărie, iarbă, fragmente de lemn) pentru obţinerea unui raport C/N favorabil şi a unei consistenţe solide dar totuşi uşoare;

produsele gătite sau alte materiale ce pot atrage muşte trebuie acoperite imediat cu alte materiale pentru a împiedica muştele de a depune ouă;

orice scurgere trebuie colectată şi introdusă la loc în grămadă sau aplicată pentru fertilizarea terenurilor învecinate.

În afară de asigurarea capacităţii necesare pentru depozitarea gunoiului de grajd şi a reziduurilor organice pe perioada când împrăştierea este interzisă, toate amenajările trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:

toate sistemele trebuie să protejeze solul, apa subterană şi apa de suprafaţă împotriva infiltraţiilor nutrienţilor şi împotriva scurgerilor de efluenţi;

uscarea excesivă a grămezii trebuie evitată pe cât posibil prin protejarea materialelor împotriva razelor directe ale soarelui;

toate sistemele trebuie să permită răsturnarea (remanierea) materialelor la intervale regulate pentru înlesnirea proceselor de compostare; trebuie să existe suficient spaţiu pentru dispunerea şi răsturnarea grămezilor de compost;

toate sistemele trebuie instalate departe de apele de suprafaţă, fântâni şi alte zone protejate; distanţa minimă depinde de tipul de sistem de depozitare;

toate sistemele ce pot produce scurgeri de lichide, în special în timpul căderii precipitaţiilor, trebuie echipate cu un bazin de colectare a materialelor lichide;

este de preferat ca spaţiile de depozitare să fie dotate cu acoperiş pentru a evita spălarea materialelor de către ploile abundente şi încetinirea procesului de compostare.

Efluenţii din silozuri

Efluenţii proveniţi de la instalaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt foarte bogaţi în substanţe organice uşor biodegradabile, care conţin cantităţi însemnate de nutrienţi, în special compuşi ai azotului, cu potenţial ridicat de poluare. Dacă asemenea efluenţi se scurg în ape de suprafaţă pot provoaca grave dezechilibre în ecosistemele acvatice prin eutrofizare şi moartea peştilor.

Efluentul provenit de la culturile însilozate este unul din cei mai concentraţi şi nocivi poluanţi din fermă. Pătrunderea, chiar în cantităţi mici, în cursurile de apă poate provoca serioase incidente de poluare şi în special moartea peştilor.

!image

Cantitatea maximă de efluent de siloz se produce în primele două zile de depozitare.

Cantităţile de efluent produse depind de gradul de umiditate a materialului însilozat, de eventualele ape de precipitaţii intrate în siloz, de tipul de material însilozat, grosimea materialului însilozat, drenajul intern al silozului şi de aditivii folosiţi. Accidente de poluare se pot produce dacă silozurile sau fosele de depozitare sunt prost construite şi prost impermeabilizate. Aceşti efluenţi, colectaţi

corespunzător, pot fi folosiţi la fertilizarea culturilor şi în furajarea animalelor.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, prin producerea lor apare riscul de poluare şi sunt necesare unele măsuri, cum ar fi:

însilozarea furajelor la un conţinut de materie uscată de peste 25 % şi căptuşirea bazei silozului cu un strat de paie pentru absorbţia efluenţilor formaţi (furajele însilozate la un conţinut de materie uscată de 18 % produc aproximativ 150 l efluent per tonă. Dacă furajul este uscat până la un conţinut de 25 % substanţă uscată atunci cantitatea de efluent scade la aproximativ 25 l per tonă);

silozurile trebuie astfel proiectate şi construite încât să asigure protecţie contra infiltraţiilor de efluenţi; ele trebuie acoperite pentru a nu pătrunde apă de precipitaţii şi trebuie prevăzute cu o podea impermeabilă, uşor înclinată (pantă 2 %) pe care scurgerile de efluent să fie conduse şi stocate într-un bazin subteran de capacitate corespunzătoare, rezistent la coroziune acidă;

pentru silozurile cu o capacitate mai mică de 1500 m3 capacitatea minimă a bazinului trebuie să fie de 3 m3 la fiecare 150 m3 din capacitatea silozului. În perioadele de scurgere maximă a efluentului bazinul trebuie golit zilnic;

pentru silozurile cu capacitatea peste 1500 m3 bazinul trebuie să aibă o capacitate minimă de 30 m3 plus 1 m3 pentru fiecare 150 m3 de capacitate de însilozare peste 1500 m3;

silozul şi bazinul trebuie amplasate la o distanţă de minim 50 m de cursurile de apă pentru a preveni o poluare accidentală;

înainte de a proceda la o nouă însilozare, trebuie executate lucrări de întreţinere pentru a asigura etanşeitatea silozului.

În plus faţă de aceste măsuri:

Nu se supraîncarcă silozul deoarece podeaua acestuia ar putea ceda, apărând crăpături prin care efluentul de siloz să se scurgă necontrolat;

Când este nevoie, se pompează efluentul colectat în bazinul subteran, într-un bazin suprateran, de capacitate mai mare, în care să fie stocat efluentul singur sau în amestec cu tulbureala colectată de la animale. Cât timp furajele rămân însilozate, toţi efluenţii şi apa de precipitaţii de pe acoperişul silozului trebuie colectaţi şi depozitaţi corespunzător;

Se monitorizează cu atenţie nivelul efluentului din bazin şi se golește la intervale de timp regulate. Nu lăsaţi niciodată ca bazinul să se umple peste nivelul maxim şi verificaţi să nu fie blocate canalele de colectare a efluentului;

Efluentul de siloz conţine nutrienţi valoroşi care pot suplini până la 15% din necesarul de hrană al porcilor pentru îngrăşat. Efluentul trebuie stocat în recipiente corespunzătoare până la utilizarea ca hrană pentru animale;

Se verifică frecvent starea apelor din vecinătatea silozului în timpul însilozării şi timp de o lună după golirea silozului.

Efluenţii din siloz balotat

În cazul însilozării în baloţi închişi ermetic se vor respecta următoarele reguli:

Se depozitează baloţii la cel puţin 10 m faţă de cursurile de apă – cu excepţia cazurilor în care baloţii se află pe o pantă descendentă faţă de cursul apei;

Se deschide și se îndepărtează învelişul baloţilor la cel puţin 10 m faţă de cursurile de apă – cu excepţia cazurilor în care baloţii se află pe o pantă descendentă faţă de cursul apei;

Se balotează furajele la un conţinut de substanţă uscată de peste 25% pentru a conduce la o mai bună conservare a furajelor şi la minimizarea producerii de efluenţi;

Se colectează toate scurgerile de efluenţi care provin de la baloţii depozitaţi pe suprafaţa fermei;

Se verifică că scurgerile de efluenţi din baloţi după îndepărtarea învelişului acestora nu pot ajunge în drenuri sau cursuri de apă.

!image !image

Apele uzate de la ferme

Apele uzate rezultate din activităţile agricole reprezintă un efluent ce poate fi încărcat în gunoi de grajd, urină, lapte, produse de spălare şi curăţare a grajdurilor.

Apele uzate din ferme au în general o cerinţă biochimică de oxigen de până în 2000 mg/l, un conţinut de azot total mai mic de 0,3 kg/m3 şi un conţinut de substanţă uscată mai mic de 1%.

Toate apele uzate din fermă trebuie colectate și depozitate cu grijă în bazine (rezervoare) special destinate pentru colectarea apelor uzate sau în instalaţiile destinate iniţial colectării dejecţiilor lichide şi semilichide sau a altor efluenţi din fermă.

Rezervoarele utilizate pentru colectarea apelor uzate trebuie să fie:

în bune condiţii şi să nu curgă;

verificate periodic pentru a nu se umple peste capacitatea maximă;

golite la intervale regulate;

suficient de mari pentru a nu necesita golirea lor în perioadele în care împrăştierea pe câmp este interzisă.

Metoda cea mai eficientă pentru creşterea capacităţii de stocare a dejecţiilor lichide la nivelul fermei o reprezintă diminuarea cantităţii de apă uzată de la fermă prin:

separarea traseelor de scurgere, din cadrul fermei, a apelor curate de cele uzate. Apa curată (de pe acoperişuri, terenuri învecinate, pardoseli betonate curate, etc.) care curge şi se amestecă cu apele uzate măreşte cantitatea de apă uzată care este nevoie să fie stocată şi împrăştiată la nivelul fermei. Separarea traseelor necesită o planificare atentă la nivelul fermei precum şi o întreţinere regulată a jgheaburilor şi burlanelor. Apa curată trebuie direcţionată spre sistemele de drenaj sau canalizare prin intermediul unor instalaţii etanşe. Este indicat ca la ieşirea din fermă sistemul de evacuare a apelor curate să aibă o gură de vizitare care să permită monitorizarea calităţii apei. Gura de vizitare trebuie să permită utilizarea unei pompe submersibile pentru curăţarea sistemului în cazul în care în el au pătruns efluenţi din fermă;

minimizarea suprafeţei «murdare» din cadrul fermei prin reorganizarea terenului fermei şi minimizarea suprafeţei la care animalele au acces;

gestionarea scurgerilor în lungul drumurilor şi căilor de acces din fermă. Nu este permisă scurgerea directă, de-a lungul drumurilor şi căilor de acces din fermă către cursurile de apă.

Efluenţii proveniţi din precipitaţii

Efluenţii proveniţi din precipitaţii şi din pulberile atmosferice pot conţine diferite cantităţi de nutrienţi, formaţi în atmosferă prin descărcări electrice sau emişi de instalaţiile industriale de sinteză anorganică şi organică sau din alte surse.

În condiţiile României se poate estima un aport anual din precipitaţiile şi pulberile atmosferice de 6 - 12 kg N/ha, 0,1 - 1,5 kg P2O5/ha şi 0,5 - 15 kg K/ha, variabil cu distanţa faţă de sursa emitentă şi cu condiţiile meteorologice.

În unele zone ploile acide pot afecta negativ apele de suprafaţă, cu efecte drastice asupra faunei şi florei acvatice. În plus, în cazul apelor subterane, creşterea acidităţii acestora provoacă mobilizarea aluminiului şi a unor metale grele, care afectează caracteristicile de potabilitate ale apelor respective.

Marile complexe de creştere a animalelor şi păsărilor sunt o sursă care favorizează căderea ploilor acide datorită degajării amoniacului în atmosferă. De aceea este necesar ca în aceste cazuri să se ia măsurile tehnice necesare de limitare a degajării substanţelor volatile, precum amoniacul, direct în atmosferă.

Aceste măsuri sunt necesare şi în cazul bazinelor de mare capacitate de colectare a dejecţiilor lichide sau semilichide.

În jurul platformelor de furajare şi odihnă a animalelor, dispuse în afara grajdurilor, precum şi în jurul platformelor de stocare a gunoiului de grajd, este obligatoriu să fie realizate şanţuri şi rigole betonate de scurgere a apelor pluviale care vor fi colectate în bazinele de stocare a efluenţilor.

Principii generale pentru selectarea metodei de stocare a gunoiului de grajd

Depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd din fermele cu un număr de animale de până la 100 UVM se poate face în depozite individuale sau în platforme comunale. Pentru fermele peste 100 UVM, depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd se face în conformitate cu cerinţele Acordului de Mediu, sau dacă ferma intră sub incidenţa Directivei Emisiilor Industriale - IED 2010/75 şi cu cerinţele Acordului Integrat de Mediu necesar pentru funcţionarea exploataţiei agricole.

Depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd pe plaltforme comunale sau depozite individuale

Depozitarea şi procesarea în sistem comunal a gunoiului de grajd şi a altor resturi organice poate fi o alternativă la depozitarea în sistem individual, însă cele două sisteme pot fi complementare.

Chiar dacă depozitarea în sistem comunal are o serie de avantaje, aceste sisteme nu sunt întotdeauna cea mai bună opţiune. Aceasta se poate vedea în tabelul următor, unde este făcută o comparaţie între ambele sisteme referitor la o serie de criterii de evaluare.

În funcţie de condiţiile locale, autorităţile pot opta, desigur – în funcție și de fondurile disponibile, pentru sistemul individual sau pentru cel comunal. În multe cazuri, cea mai bună soluţie este o combinaţie a celor două.

Chiar dacă sistemul comunal de depozitare prezintă un număr de avantaje faţă de sistemul individual, investiţia necesară unui astfel de sistem nu se justifică, atunci când:

Cantităţile de gunoi de grajd sunt prea mici (o platformă standard are o capacitate de cel puţin 2.500 tone);

Gospodăriile sunt dispuse pe o suprafaţă întinsă;

Distanţele de la gospodării la platformă şi/sau de la platformă la terenurile agricole sunt prea mari (mai mari de 5 km distanță rutieră), acesta fiind cazul satelor lineare situate pe văi sau în lungul drumurilor principale.

Sistemul comunal de depozitare este de preferat în acele cazuri când una sau mai multe din următoarele condiţii este îndeplinită:

Localităţile componente au o distribuţie a caselor de tip concentrat sau adunat, o cantitate prognozată de gunoi de grajd de cel puţin 2.500 tone de colectat de pe o distanţă rutieră rezonabilă (5 km);

Comuna poate oferi servicii de transport a gunoiului de grajd la şi de la platformă, sau fermierii dispun de mijloace de transport corespunzătoare;

Micile ferme nu pot investi în construirea de spaţii de depozitare individuale.

Costul unei platforme de gunoi de grajd va depinde de dimensiunea acesteia, tipul materialelor utilizate, dar şi de condiţiile locale ale pieţii pentru forţa de muncă şi materiale. Preţul poate varia considerabil de la un loc la altul şi de la un an la altul. Dacă sunt utilizate materiale şi tehnici corespunzătoare, ar trebui luată în calcul o perioadă de depreciere de 20 de ani.

!image

Cantitatea maximă de azot provenită din îngrăşămintele organice care poate fi aplicată pe teren nu poate depăşi 170 Kg N substanță activă/ha/an

Aplicarea îngrăşămintelor cu azot

!image

!image

Cantitatea maximă1 de azot provenită din îngrăşăminte chimice care poate fi aplicată pe teren, în cazul în care nu se execută studii agrochimice, nu poate depăşi:

100 kg N - substanţă activă/ha/an pentru vii, livezi și alte culturi permanente 80 kg N substanţă activă/ha/an pentru pajişti permanente

1 Valorile sunt calculate în baza necesarului de azot raportat la producțiile medii din ultimii ani ale culturilor reprezentative pentru România

!image

În cazul în care planul de fertilizare se bazează pe studii agrochimice, se aplică cantitatea de azot rezultată prin calcul în funcţie de recolta scontată şi de gradul de aprovizionare a solului cu azot, cu condiţia ca îngrăşămintele organice (dacă sunt utilizate) să nu depăşească 170 kg N substanță activă/ha/an

!image

Pentru exploataţiile agricole în regim irigat și pentru cele care intenționează să aplice mai mult N-substanţă activă/ha/an decât este stabilit ca nivel maxim pentru terenurile arabile, mai mult de 100 kg N-substanţă activă/ha/an pentru vii şi livezi și mai mult de 80 kg N substanţă activă/ha/an pentru pajişti permanente este obligatorie întocmirea planului de fertilizare pe baza studiilor agrochimice.

Pe terenurile arabile având culturi de toamnă sau pe care se înființează culturi extratimpurii pentru care data semănatului este în perioada de interdicţie, se pot aplica însă îngrășăminte chimice și în perioada de interdicție în limita a maxim 50 kg N substanţă activă/ha, în funcţie de dezvoltarea fiziologică a plantelor, cu respectarea condițiilor de aplicare.

Pentru culturile din sere şi solarii nu se aplică perioadele de interdicţie în condiţiile în care în interiorul acestora temperatura este mai mare de 5oC.

Principii generale

Cele mai multe soluri conţin prea puţin azot natural disponibil pentru a satisface cerinţa culturilor din timpul perioadei de creştere. În consecinţă este necesară suplimentarea în fiecare an a azotului conţinut în mod natural în sol.

Aplicarea cantităţii corecte de azot la momentul la care plantele au nevoie este cerinţa de bază a unui bun management al fertilizanţilor.

Fiecare producător agricol trebuie să înţeleagă necesitatea evaluării corecte şi urmăririi periodice a necesarului de nutrienţi ai plantelor în baza unor previziuni realiste, în funcţie de:

condiţiile tehnologice locale;

sol;

climă;

randamentul scontat al producţiei.

În acest mod se pot evita excesele şi se pot corecta deficitele de nutrienţi.

Atenţie specială trebuie acordată fertilizării cu azot, din cauza complexităţii comportamentului acestui nutrient în sol şi a uşurinţei cu care se poate pierde sub formă de nitraţi prin antrenare cu apele de infiltraţie şi cu scurgerile de suprafaţă.

Dozele (DN) stabilite pe baza necesarului de azot pentru formarea unei recolte scontate, trebuie ajustate cu cantitatea de azot chimic pe care solul o poate disponibiliza pe durata ciclului vegetativ

şi cu alte aporturi (din precipitaţii, din apa de irigaţie, din resturi vegetale încorporate în sol, din fixare biologică) şi pierderi de azot (prin levigare, prin volatilizare, prin imobilizare biologică ş.a.).

Aceste corecţii pot fi făcute cu ajutorul următoarei relaţii:

DN = Nc - (Ns + Na + Nb + Nr) + (Ni + Ng + Nl),

în care:

DN este doza de azot din îngrăşământ (organic + chimic) pentru recolta scontată, în kg/ha; Nc este necesarul de azot pentru recolta scontată, în kg/ha;

Ns este azotul disponibilizat de sol în cursul perioadei de vegetaţie, în kg/ha;

Na este azotul provenit din apa de irigaţie şi din atmosferă (pulberi, precipitaţii), în kg/ha; Nb este azotul provenit din fixare biologică, în kg/ha;

Nr este azotul provenit din mineralizarea resturilor vegetale ale culturilor precedente, în kg/ha;

Ni este azotul pierdut prin imobilizare de către microorganismele din sol, în kg/ha; Ng este azotul pierdut prin volatilizare, inclusiv prin denitrificare, în kg/ha;

Nl este azotul pierdut prin antrenare cu scurgerile de suprafaţă şi prin levigare, în kg/ha.

Corecţiile făcute pe baza acestei relaţii au un caracter estimativ, datorită complexităţii fenomenelor care controlează parametrii respectivi aşa cum rezultă din cele ce urmează.

Necesarul de azot al culturii (Nc)

Necesarul de azot al culturii se poate estima din exportul de azot în recolta scontată. În tabelul

6.1 sunt prezentate consumurile medii specifice de azot pentru principalele culturi din România (kg de N/tona de recoltă principală şi cantitatea corespunzătoare de recoltă secundară). Cifrele au o valoare aproximativă, în cadrul aceleiaşi specii existând diferenţe între soiuri şi hibrizi.

Tabel 6.1 Consumurile (exporturile) medii de elemente nutritive din sol pentru formarea recoltelor (kg de elemente nutritive/tona de recoltă principală şi cantitatea corespunzătoare de recoltă secundară)

*)în cea mai mare parte provine din simbioza cu microorganismele fixatoare de azot

La estimarea producţiei planificate a recoltelor trebuie luate în considerare şi caracteristicile climatice ale locului (în special regimul termic şi al precipitaţiilor, inclusiv distribuirea anuală a acestora), având în vedere că acestea sunt determinante în dinamica elementelor fertilizante în sol şi în mod special în mineralizarea materiei organice şi în deplasarea nutrienţilor în profilul solului, sub zona de înrădăcinare.

Fixarea obiectivelor privind producţia planificată a recoltelor pentru culturile din cadrul unei ferme se poate face, în mod realist, prin una din următoarele posibilităţi, (de preferinţă prin una din primele două):

pe baza notelor de bonitare furnizate de organisme specializate pentru condiţiile pedoclimatice specifice exploataţiei agricole;

pe baza producţiei medii a recoltelor obţinute în staţiunea agricolă de cercetare specifică zonei;

pe baza evaluărilor producţiei medii obţinute în fermă pe un număr de ani (de regulă cinci) cu eliminarea celor cu producţii extreme (respectiv anul cu producţia cea mai mare şi anul cu producţia cea mai mică) în condițiile aplicării în optim a tuturor verigilor tehnologice recomandate pentru cultura respectivă (specia, soiul, data însămânţării, măsurile de protecţie fitosanitară, etc.).

Azotul disponibilizat de sol (Ns)

Azotul din sol se găseşte, aproape în totalitate, în materia organică şi doar o fracţiune mică din acesta se găseşte într-o formă imediat asimilabilă pentru plante.

Azotul organic poate fi utilizat de culturi numai după trecerea lui într-o formă anorganică prin mineralizarea sau descompunerea treptată a materiei organice din sol, în primul rând în azot amoniacal şi apoi în azot nitric.

În mod obişnuit, materia organică din sol este constituită din fracţiuni care diferă după valoarea raportului C/N (carbon : azot).

Fracţiunea, cu valoarea raportului C/N de ordinul 8-11, denumită humus, este o fracţiune stabilă, care a atins un echilibru şi prin urmare se descompune mai lent; alte fracţiuni cu valori superioare ale acestui raport, sunt descompuse mai rapid decât humusul de către microorganismele din sol, a căror activitate este mai mult sau mai puţin intensă, în funcţie de condiţiile de temperatură şi umiditate.

Azotul potenţial accesibil sau mineralizabil provine din aceste fracţiuni mai puţin stabile. Pentru condiţiile de sol din România el reprezintă 1% şi 2% din azotul total, atât la soluri luate de mult în cultură cât şi la soluri în regim natural. Cantitativ, variază între 20 kg şi 50 kgN/ha/an, în funcţie de tipul de sol şi condiţiile climatice din anul respectiv.

Conţinutul de azot mineral (Nmin) din sol la un moment dat poate fi determinat printr-o metodă riguroasă de laborator. Informaţia obţinută, convertită în kg azot/ha, poate fi folosită la stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot de aplicat în primăvară la culturile de toamnă.

Nu tot azotul mineralizat în sol în decursul unui an poate fi disponibil pentru culturi; cel mineralizat în perioada de creştere activă a plantei este susceptibil de a fi utilizat de culturi, prin urmare, pentru stabilirea dozei de îngrăşământ trebuie să se ţină cont de perioada în care cultura ocupă efectiv terenul.

Astfel, se poate considera pentru culturile de primăvară-vară o valorificare de 2/3 a azotului potenţial accesibil şi de 3/4 sau 1/2 pentru culturile de toamnă-iarnă, în consonanţă cu ocuparea terenului.

Valorile se modifică dacă intervin eventualele precipitaţii abundente care pot spăla mai mult sau mai puţin intens nitraţii acumulaţi în profilul de sol; în cazul culturilor care ocupă permanent solul, valorile pot fi considerate în totalitate.

Azotul provenit din apa de irigaţie şi din atmosferă (pulberi, precipitaţii căzute) (Na)

Cantităţile de azot ce ajung în sol cu pulberile atmosferice şi cu precipitaţiile (ploi, zăpezi), variază considerabil cu tipul de activitate dominant din regiunea înconjurătoare.

În general, se pot estima cantităţi de 5-10 kg de N/ha pe an, mai mari în situaţiile cu activităţi industriale intensive în zonă.

Apa de irigaţie, dacă este contaminată cu compuşi ai N, poate vehicula cantităţi apreciabile din acest nutrient, care trebuie contabilizat în planul de fertilizare.

Azotul fixat biologic (Nb)

Cantitatea de azot fixată biologic în sol, în principal, în urma simbiozei dintre Rhisobium şi plantele leguminoase, depinde foarte mult de specia cultivată, de producţia şi biomasa încorporată în sol, putând ajunge la sute de kg N/ha.

Azot provenit de la culturile precedente (Nr)

Cantitatea de azot asimilabil furnizat de reziduurile culturii precedente depinde de cantitatea şi compoziţia acesteia sub raportul conţinutului de azot şi de gradul mai mare sau mai mic de lignificare. Depinde de asemenea, de cât de bine au fost încorporate în sol, de epoca când a fost făcută, şi de timpul trecut de la încorporare.

Culturile anuale pot lăsa în sol cantităţi mai mari sau mai mici de N din partea aeriană a plantelor.

Este dificil de apreciat cu o minimă rigoare, ce cantităţi de azot sau de alţi nutrienţi proveniţi de la culturile precedente pot fi luate în calculul dozelor de îngrăşăminte.

Cu titlu informativ, din tabelul 6.1 se pot estima cantităţile de azot din reziduurile vegetale încorporate în sol.

Azotul imobilizat de microorganismele din sol (Ni)

Încorporarea în sol a reziduurilor vegetale sărace în N stă la originea unei diminuări a conţinutului de N mineral din sol deoarece cantităţile de nutrienţi eliberaţi în cursul descompunerii reziduurilor sunt insuficiente pentru satisfacerea necesităţilor microorganismelor responsabile de această descompunere.

Se poate da ca exemplu introducerea paielor de la cereale cu rapoarte C/N mari, peste 100.

Pentru a evita o asemenea diminuare, se recomandă să se încorporeze odată cu paiele o cantitate de azot mineral de ordinul a 8-10 kg de N pentru fiecare tonă de paie introdusă.

Dacă nu se procedează în acest fel, există riscul ca în anul respectiv, cultura să sufere de un deficit mai grav sau mai puţin grav de azot. Din punct de vedere al protecţiei apelor împotriva poluării cu nitraţi, imobilizarea N de către microorganisme din sol poate fi considerată benefică.

Pierderi de azot sub formă de gaze în atmosferă (Ng)

Aceste pierderi se pot produce prin diferite mecanisme, în special prin denitrificare şi prin volatilizarea amoniacului la suprafaţa solurilor alcaline.

Se estimează că într-un sol normal se poate denitrifica 10-15 % de azot nitric din cel produs anual prin mineralizarea materiei organice din sol şi din cel încorporat sub formă de îngrăşăminte chimice. Aceste pierderi pot fi mai mari în soluri cu drenaj defectuos, unde frecvenţa şi intensitatea fenomenului sunt mai mari.

Reducerea pierderilor prin volatilizare, care pot atinge 50% în cazul îngrăşămintelor cu azot amoniacal sau ureic, aplicate superficial pe soluri alcaline, se poate realiza prin evitarea aplicării pe o vreme cu vânt şi temperatură ridicată.

Pierderi prin spălare cu scurgerile de suprafaţă şi cu apele de percolare (Nl)

Pierderile de azot sub formă de nitraţi, cu scurgerile de suprafaţă şi cu apele de percolare, sunt principalul agent de poluare difuză a mediului acvatic, provenit din activităţi agricole.

Astfel de pierderi pot fi de ordinul mai multor kg de N/ha/an, în funcţie de numeroşi factori care controlează nivelul de nitraţi prezenţi în sol şi intensitatea fenomenelor de scurgere şi levigare. Acest nivel variază cu cantitatea, tipul de îngrăşământ, epoca şi tehnica de aplicare a îngrăşămintelor cu N, cu cantitatea de azot nitric rezultat în urma mineralizării materiei organice din sol şi a altor reziduuri organice încorporate în sol precum şi cu cantitatea de azot intrată în sol pe alte căi.

Mineralizarea materiei organice şi fenomenele de spălare a nitraţilor sunt puternic influenţate de modul de folosinţă a solului şi de tehnologiile de cultură.

Atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere al protejării calităţii mediului se impune să se reducă la maxim aceste pierderi, ceea ce este posibil prin adoptarea şi practicarea practicilor agricole corecte. În tabelul 6.2 este prezentată o listă a principalelor măsuri care pot fi luate în vederea limitării pierderilor de azot prin spălare către apele de suprafaţă sau drenaj către apele freatice.

Tabel 6.2. Lista principalelor măsuri pentru reducerea pierderilor de azot prin spălare către apele de suprafaţă sau drenaj către apele freatice

Pierderile de azot în atmosferă din agricultură

Emisiile din sol de oxizi ai azotului

Emisiile de oxizi ai azotului NOx (NO/NO2) din sol sunt rezultatul proceselor biologice și chimice prin care trec diferiți compuși anorganici ai azotului (amoniul, nitrații și nitriții).

Oxizii de azot pot produce un efect de seră de 300 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon.

Recomandări privind reducerea emisiilor de oxizi ai azotului:

Utilizarea unor cantități mai reduse de fertilizanți. Această recomandare se referă la cazurile în care se aplică fertilizanți peste nevoile plantelor. Pentru aplicarea unor cantități optime se recomandă teste agrochimice de sol și plante;

Aplicarea fertilizanților în mai multe etape. Prin această metodă, plantele vor utiliza mai eficient fertilizanții, conducând astfel la reducerea emisiilor;

Introducerea plantelor leguminoase în rotația culturilor. În acest fel, plantele vor avea la dispoziție mai mult azot sub formă de materie organică, materia organică eliberând în atmosferă cantități mult mai mici de azot;

Utilizarea tehnicilor prin care solul este cât mai puțin lucrat - „minimum tillage”. Acestea conduc la reducerea emisiilor de azot din materia organică aflată în sol;

Prevenirea băltirii terenurilor agricole. Acolo unde apa băltește, compușii azotului pot fi denitrificați de bacterii, conducând astfel la emisii de azot și de oxizi ai azotului;

Utilizarea de inhibatori de nitrificare. Acești inhibatori reduc pierderile de azot prin împiedicarea producerii de oxizi ai azotului (care se pierd în atmosferă). Inhibatorii pot fi amestecați cu fertilizanții sau pot fi utilizați separat. Pentru eficacitatea acestora, se recomandă însă consultarea unor specialiști în agronomie.

Efectele asupra sănătăţii populației

Expunerea la concentrații ridicate poate fi fatală, iar la valori mai reduse afectează țesutul pulmonar. Populația expusă la acest tip de poluanți poate avea dificultăți respiratorii, iritații ale căilor respiratorii, disfuncții ale plămânilor. Expunerea pe termen lung, chiar dacă este la o concentrație redusă, poate distruge țesuturile pulmonare ducând la emfizem pulmonar. Persoanele cele mai afectate de expunerea la acest poluant sunt copiii.

Efecte asupra plantelor și animalelor

Expunerea la acest poluant produce vătămarea serioasă a vegetației prin albirea sau moartea țesuturilor plantelor, reducerea ritmului de creștere a acestora.

Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare animalelor, care seamănă cu emfizemul pulmonal, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea animalelor provocând boli precum pneumonie şi gripă.

Alte efecte: Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide şi favorizează acumularea nitraților la nivelul solului care pot ulterior conduce la probleme de sănătate umană și eutrofizare.

Emisiile de amoniac

Amoniacul (NH3) este un poluant important al aerului. Acesta are efecte negative atât asupra sănătății umane, cât și asupra mediului. Amoniacul reacționează cu umiditatea din aer și formează amoniul (NH4).

Emisiile cele mai importante de amoniac provin din agricultură, în special din sectorul de creștere a animalelor. La acestea se adaugă pierderile importante de amoniac din timpul activităților de fertilizare.

Recomandări privind reducerea emisiilor de amoniac:

Stocarea dejecțiilor (gunoiului de grajd)

Acoperirea sistemelor de stocare. Prin acoperire, pierderile se reduc deoarece o parte din amoniac este forțat să rămână în structura gunoiului de grajd (mai ales în resturile vegetale), sau se reîntoarce în acesta sub diferiți compuși mai stabili. Este eficientă inclusiv acoperirea grămezilor temporare de gunoi de grajd din câmp;

Capacitatea sistemului de stocare trebuie să fie suficientă pentru ca aplicarea fertilizanților să aibă loc doar când este nevoie pentru plante. O capacitate insuficientă de stocare forțează

fermierii să aplice gunoiul de grajd atunci când plantele nu au nevoie, crescând astfel pierderile de compuși ai azotului, printre care și a amoniacului;

Permiterea apariției unor cruste la suprafața dejecțiilor. Acestea împiedică emisiile de compuși ai azotului;

Păstrarea gunoiului de grajd provenit de la păsări în stare cât mai uscată. Umezeala excesivă accelerează activitatea bacteriană, conducând astfel la pierderi mai mari de amoniac.

Aplicarea gunoiului de grajd și a fertilizanților minerali

Utilizarea unui plan de fertilizare care să aibă la baza studii agrochimice și aplicarea de cantități optime (ce se aplică în exces, înseamnă pierdere de azot și poluare în același timp);

Aplicarea trebuie să aibă loc pe vreme răcoroasă și fără vânt;

Utilizarea de mașini specializate de împrăștiere de tip trailing hose (cu tuburi flexibile gen furtun), trailing shoe (cu saboți) sau prin injectare. Aplicarea prin împrăștiere trebuie evitată;

Încorporarea cât mai rapidă a îngrășamintelor organice solide (sub arătură, prin discuire sau prin grăpare);

Utilizarea cu precădere a nitratului de amoniu în detrimentul fertilizanților pe bază de uree.

Efecte: Gazul de amoniac are acțiune caustică în contact cu suprafețele umede, fiind iritant al pielii, mucoaselor căilor respiratorii, digestive sau ochilor. O concentrație de amoniac de 0,5% în aerul inspirat produce moartea în timp de 30-60 de minute.

Mod de calcul privind aportul de azot din surse organice

Pentru realizarea unui plan de fertilizare corect, la nivelul unei exploataţii agricole în care se utilizează îngrăşăminte organice provenite de la animale este deosebit de importantă evaluarea cantităţii de nutrienţi din gunoiul de grajd produs la nivelul fermei.

Cantitatea de nutrienţi din gunoiul de grajd produs într-o exploataţie agricolă depinde de numeroşi factori, printre care: numărul, specia şi structura animalelor, sistemele de hrănire şi furajare, sistemul de stocare şi gestiune a gunoiului de grajd, volumul de apă uzată produs în exploataţie, cantitatea de apă de precipitaţii care pătrunde în facilităţile de depozitare a gunoiului, cantitatea de paie utilizate pentru aşternutul animalelor etc.

Se recomandă măsurarea conţinutului de nutrienţi din gunoiul de grajd produs în fermă care urmează a fi aplicat pe terenurile agricole. În cazul în care nu se efectuează măsurători ale conţinutului de nutrienţi din gunoiul din fermă, valorile acestora pot fi evaluate pe baza unor coeficienţi medii stabiliţi prin metodologii bazate pe generalizarea datelor experimentale obţinute în condiţii controlate.

În tabelul 6.3 sunt prezentate valorile medii ale cantităţii de azot (kg N/cap animal / an) din gunoiul de grajd (după scăderea emisiilor gazoase de azot din grajd și depozitele de stocare), care în lipsa măsurătorilor directe ale conţinutului de nutrienţi din gunoiul de grajd pot fi folosite pentru evaluarea cantităţii de azot care se aplică pe terenul agricol prin gunoiul de grajd produs în fermă.

Tabel 6.3. Cantitatea de azot (kg N/cap animal / an) din gunoiul de grajd (după scăderea emisiilor gazoase de azot din grajd și depozitele de stocare)

Sistem gospodăresc

Depozite acoperite pentru dejecţii semilichide şi timp scurt de stocare

Vaci de lapte 60 Kg N / cap de animal / an

Bovine

0-1 ani 18

1-2 ani 31

2-3 ani 35

Scroafe cu purcei până în 25 kg 32,3

Porci pentru îngrăşat până la 105 Kg 13,1

Găini ouătoare 0.82

Pui de carne până la 1,8 Kg 0,52

Depozite neacoperite/ Gunoi solid / Timp lung de stocare

Vaci de lapte 47 Kg N / cap de animal / an

Bovine

0-1 ani 14

1-2 ani 24

2-3 ani 27

Scroafe cu purcei până în 25 kg 24,7

Porci pentru îngrăşat până la 105 Kg 10,0

Găini ouătoare 0.53

Pui de carne până la 1,8 Kg 0,34

Sistem industrial

Depozite acoperite pentru dejecţii semilichide şi timp scurt de stocare

Vaci de lapte 86 Kg N / cap de animal / an

Bovine

0-1 ani 24

1-2 ani 41

2-3 ani 47

Scroafe cu purcei până în 25 kg 27,3

Porci pentru îngrăşat până la 105 Kg 9,8

Găini ouătoare 0.54

Pui de carne până la 1,8 Kg 0,35

Depozite neacoperite/ Gunoi solid / Timp lung de stocare

Vaci de lapte 67 Kg N / cap de animal / an

Bovine

0-1 ani 19

1-2 ani 32

2-3 ani 37

Scroafe cu purcei până în 25 kg 20,9

Porci pentru îngrăşat până la 105 Kg 7,50

Găini ouătoare 0.35

Pui de carne până la 1,8 Kg 0,25

Oi cu miei 12,9

Capre cu iezi 12,5

Cai

400 kg 39

600 Kg 53

800 Kg 66

Curcani 0.57

Rațe 0.49

Gâște 0.81

Planul de fertilizare

Se impune o corectă gestionare a îngrăşămintelor la nivelul exploataţiei agricole sau agro- zootehnice atât în scopuri economice cât şi pentru protejarea mediului.

Acest obiectiv se realizează prin alcătuirea planului de fertilizare cu azot şi cu ceilalţi nutrienţi, pentru fiecare cultură, respectiv solă sau parcelă ocupată de o anumită cultură.

Planul de fertilizare este, în acest sens, un instrument util pentru:

stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice (produse în unitate sau procurate din afara unităţii; gunoi de grajd, tulbureală, dejecţii de anumite provenienţe şi cu anumite conţinuturi de elemente nutritive cu sau fără elemente cu caracter poluant etc.) şi chimice;

luarea unor decizii economice legate de disponibilizarea eventualului exces de îngrăşăminte organice produse în exploataţia agricolă;

alegerea unor momente propice de procurare a necesarului cantitativ şi calitativ de îngrăşăminte chimice sau organice (în cazul în care unitatea nu dispune de suficiente rezerve proprii);

stabilirea tipului de îngrăşământ de folosit, cantitatea, epocile şi tehnicile de aplicare;

inventarierea surselor de îngrăşăminte existente şi disponibile pentru fertilizarea terenurilor agricole cultivate.

Planul de fertilizare se întocmește pe baza unui studiu agrochimic efectuat de organe de specialitate recunoscute conform legislației în vigoare.

În cazul în care planul de fertilizare nu se bazează pe un studiu agrochimic, cantitatea maximă de azot provenit din îngrăşăminte chimice care poate fi aplicată pe teren nu poate depăşi limitele de N-substanţă activă/ha/an stabilite pentru terenurile arabile (în Capitolul 6 – Aplicarea îngrășămintelor cu azot), 100 Kg N-substanţă activă/ha/an pentru vii şi livezi şi 80 Kg N- substanţă activă/ha/an pentru pajişti permanente. La aceasta se poate adăuga maximum 170 kg N/ha/an din îngrăşăminte organice. Fermierii care optează pentru această soluţie trebuie să întocmească un plan de fertilizare simplificat, conform modelului prezentat în Anexa 10.

Studiul agrochimic al terenurilor agricole constă în ansamblul de lucrări de delimitare a unor parcele omogene în raport cu tipul de sol, cultura și tratamentele de fertilizare, de recoltare a probelor medii agrochimice din fiecare parcelă astfel delimitată, de efectuare în laborator a analizelor agrochimice și de reprezentare în funcție de acestea, pe cartograme, a suprafețelor de teren cu însușiri agrochimice asemănătoare în vederea aplicării diferențiate a îngrășămintelor și amendamentelor pentru realizarea producțiilor vegetale prevăzute prin planul de producție al unităților agricole.

Prin studiul agrochimic se fundamentează folosirea îngrășămintelor și amendamentelor care să asigure obținerea unor producții agricole mari și de calitate superioară, la toate folosințele exploataţiilor agricole, în condiții de eficiență economică maximă, de sporire treptată sau menținere la nivel ridicat a fertilității solului și de prevenire a poluării solului și a apelor freatice cu reziduuri chimice de orice natură. Totodată el consemnează starea de calitate a solului și tendințele ei de modificare sub influența folosirii îngrășămintelor și amendamentelor, a remanierii învelișului de sol prin lucrări agropedoameliorative și a impactului agriculturii intensive asupra mediului ambiant.

Această activitate se recomandă a se desfășura cu o periodicitate corespunzătoare cerințelor diferitelor folosințe și culturi care este de: 4-5 ani la culturile de câmp neirigate și în plantațiile pomiviticole clasice; 3-4 ani în plantațiile pomiviticole intensive; 2-3 ani la culturile irigate; anuală în solarii; de 3 ori pe an la ciclul I seră și de două ori pe an la ciclul II seră; lunară în serele floricole.

Se recomandă ca analizele de sol să se efectueze cel puțin o dată la 4 ani, pe baza unei probe de sol la maxim 5 hectare.

În Anexa 11 sunt prezentate recomandări privind realizarea studiilor agrochimice.

Perioade de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor cu azot pe teren

Perioadele de interdicţie pentru aplicarea pe teren a îngrăşămintelor sunt definite prin intervalul de timp în care cerinţele culturii agricole faţă de nutrienţi sunt reduse şi când riscul de percolare/scurgere la suprafaţă este mare.

Analiza riscului la percolare şi scurgere efectuată la nivelul zonelor pedo-climatice ale Europei arată că în cea mai mare parte terenurile din România au un risc mediu. Risc crescut la scurgere au terenurile în pantă din zonele de deal şi munte. La percolare risc mare îl au terenurile aflate pe solurile nisipoase şi cele din luncă (figura 6.5.1).

În aceste condiţii un indicator utilizabil pentru definirea perioadelor de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice (solide şi lichide) îl reprezintă perioada în care temperatura solului este preponderent negativă, caz în care procesele biologice nu sunt active şi riscul la scurgere este crescut.

!image

Figura 6.5.1. Riscul la percolare şi scurgere (după “Recommendations for establishing Action Programmes under Directive 91/676/EEC concerning the protection of waters against pollution caused by nitrates from agricultural sources” – Appendix 2 of part A – Maps of pedoclimatic zones in Europe)

Pe baza seriilor de date climatice zilnice pentru perioada 1987-2017 pentru fiecare unitate administrativ-teritorială (comune, oraşe, municipii) a fost evaluată pentru fiecare zi a anului temperatura medie a aerului.

În baza seriilor de date climatice, data de la care, în perioada toamnă-iarnă temperatura medie a aerului scade sub 5oC reprezintă începutul perioadei de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice solide şi lichide, iar pentru perioada iarnă-primăvară, data de la care temperatura aerului devine mai mare de 5oC reprezintă sfârşitul perioadei de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice solide şi/sau lichide.

Datele calendaristice astfel obţinute au fost agregate considerând trei zone definite prin relieful predominant din unitatea teritorial-administrativă: 1 - câmpie, 2 - deal 3 - munte (figura 6.5.2).

În tabelul 6.5.1 sunt prezentate, pentru fiecare zonă datele de început şi sfârşit a perioadei de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice, precum şi durata perioadei de interdicţie.

Tabel 6.5.1. Perioadele de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice și chimice, în funcţie de zona în care se încadrează unităţile administrativ-teritoriale (calendarul de interdicție)

Pe terenurile arabile având culturi de toamnă sau pe care se înființează culturi extratimpurii pentru care data semănatului este în perioada de interdicţie, se pot aplica însă îngrășăminte chimice și în perioada de interdicție în limita a maxim 50 kg N substanţă activă/ha, în funcţie de dezvoltarea fiziologică a plantelor, cu respectarea condițiilor de aplicare.

Pentru culturile din sere şi solarii nu se aplică perioadele de interdicţie în condiţiile în care în interiorul acestora temperatura este mai mare de 5oC.

!image

Figura 6.5.2. Zonele de încadrare a unităţilor administrativ - teritoriale în funcţie de perioadele de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice și chimice

Listele cu durata perioadelor de interdicție pentru fiecare UAT se regăsesc în Anexa 13.

Pe baza perioadei de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor pe terenul agricol se calculează capacitatea (mărimea spațiului) de stocare a gunoiului de grajd în fermă. Astfel, capacitatea de stocare a gunoiului de grajd în fermă trebuie să fie proiectată pentru un interval de timp mai mare cu o lună decât intervalul de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor.

Tehnici şi perioade de aplicare a îngrăşămintelor cu azot diferenţiate în funcţie de tipul de îngrăşămînt

Perioadele cele mai adecvate de aplicare a îngrăşămintelor azotoase sunt cele în care cerinţele de consum ale culturilor pentru azot sunt mari, asigurându-se astfel o eficienţă maximă a acestui nutrient dar şi reducerea pierderilor de compuși ai azotului prin intermediul apelor, prin infiltrare în sol sau prin scurgeri de suprafaţă.

Aceste perioade depind de cerinţele culturii dar şi de condiţiile climatice predominante în zonă precum şi de forma chimică sub care se găseşte azotul în îngrăşământul care se aplică.

Dacă se aplică îngrăşăminte chimice cu azotul în formă nitrică, amoniacală sau ureică, care pot fi imediat sau uşor absorbite de plante, atunci se recomandă să fie aplicate în acele perioade când culturile au necesităţi mari.

Când se utilizează fertilizanţi cu azot în formă predominant organică, cum sunt gunoiul de grajd, compostul şi alte îngrăşăminte organice, trebuie să se ţină cont că azotul, înainte de a fi absorbit de plante, trebuie să treacă în formă minerală printr-o serie de transformări pe care le suferă în sol. Prin urmare, aceste îngrăşăminte se aplică cu suficient timp înainte de perioada de maximă absorbţie de către culturi. În cazul culturilor anuale, şi din raţiuni practice, asemenea îngrăşăminte se aplică în perioada semănatului, plantatului sau la executarea lucrărilor de bază cu condiţia ca acestea să se execute în afara perioadelor de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor.

Recomandări privind perioadele de fertilizare cu azot corespunzătoare unor grupe relativ mari de culturi

Culturi semănate toamna

Din cauza cantităţilor mai mari de azot mineral provenit din mineralizarea materiei organice existente toamna în sol şi a precipitaţiilor mai abundente din sezonul toamnă - iarnă, există un risc crescut de contaminare a apelor cu N nitric prin levigare şi scurgeri de suprafaţă.

De aceste rezerve din sol trebuie să se ţină cont la fertilizarea culturilor de toamnă, dozele aplicate fiind la nivelul de 1/4 din doza anuală de azot, stabilită pe principiile menţionate mai-sus.

Se recomandă aplicarea azotului numai sub formă amoniacală sau amidică. Procedându-se în acest fel, culturile vor consuma în primele faze de vegetaţie azotul rezidual din sol, contribuind astfel la reducerea cantităţilor de nitraţi antrenaţi în apele de suprafaţă şi în cele subterane.

Restul cantităţii de azot se aplică în primăvară. Pe soluri cu textură grosieră se recomandă fracţionarea acestei cantităţi.

Culturi de primăvară-vară

Fertilizarea de bază se recomandă a fi făcută cu 1/4 până la 1/3 din doză pentru a preveni pierderile prin levigare, mai ales când sunt prognozate precipitaţii mai abundente. Restul cantităţii urmează să fie aplicat în perioada de consum maxim al plantelor, o dată cu lucrările de întreţinere a culturilor.

Culturi perene

La culturile perene viti-pomicole nu se recomandă fertilizarea cu azot în perioada de repaus vegetativ, existând riscul unor pierderi mai mari sau mai mici cu apa de precipitaţii şi prin scurgeri de suprafaţă, în marea lor majoritate plantaţiile fiind situate pe terenuri cu pante mai mari sau mai mici. Fertilizarea se practică în timpul vegetaţiei active, în perioada de consum maxim al azotului.

Recomandări privind tehnicile de aplicare a fertilizanţilor

Mijloacele tehnice pentru aplicarea fertilizanţilor se vor alege cu mare atenţie, în funcţie de felul şi starea fertilizanţilor, de metoda pentru dozare şi aplicare propriu-zisă, de felul acţionării, de capacitate.

Caracteristica comună este aceea că toate utilajele trebuie să aibă componentele active de lucru rezistente la coroziune, deoarece toţi fertilizanţii sunt corozivi. Acest aspect are relevanţă nu numai pentru fiabilitatea utilajului, ci şi pentru calitatea lucrării pe care o execută şi care presupune ca toate funcţiunile tehnice şi reglajele să se menţină.

Îngrăşăminte chimice

Cea mai bună metodă de administrare a îngrăşămintelor chimice este încorporarea directă în sol. În cazul în care îngrăşămintele se aplică în perioada de vegetaţie, aplicarea se face prin împrăştiere sau stropire.

Cerinţa principală a lucrării de administrare este să se dozeze îngrăşămintele cât mai constant şi să se distribuie cât mai uniform.

Uniformitatea distribuţiei are importanţă mare, căci o distribuţie neuniformă face ca în unele zone cantitatea de îngrăşământ să fie mai mică, neasigurându-se efectul de îngrăşare scontat, iar în

altele să fie concentraţii prea mari de îngrăşământ, provocând prin aceasta poluarea locală a solului.

La executarea lucrării de aplicare a îngrăşămintelor chimice pe toată suprafaţa este necesar, nu numai ca aparatul de distribuţie al maşinii să distribuie uniform, ci şi deplasarea în câmp a agregatului tractor-maşină să fie corectă. La marginile fâşiei pe care sunt împrăştiate îngrăşămintele, cantitatea de îngrăşământ pe unitatea de suprafaţă este mai mică, de aceea este necesară o oarecare suprapunere a marginilor parcursurilor vecine. Absenţa suprapunerii duce la formarea unor fâşii cu prea puţin îngrăşământ; suprapunerea exagerată duce la formarea unor fâşii unde concentraţia de îngrăşământ este prea mare.

Fenomene similare apar atunci când agregatul de maşini, la deplasarea în lucru nu respectă linia dreaptă. Pentru evitarea repartizării neuniforme a îngrăşămintelor pe câmp se recomandă, mai ales în cazul maşinilor cu lăţime mare de lucru, să se recurgă la sisteme GPS, sau în absenţa acestora la jalonare.

Asigurarea debitului de îngrăşământ şi uniformitatea distribuţiei pot depinde şi de parametrii de performanţă ai maşinii de aplicat îngrăşăminte, dar sunt influenţaţi şi de alţi factori. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt cei legaţi de starea şi umiditatea îngrăşământului.

Nu există nici o maşină, oricât de perfecţionată tehnic ar fi, care să poată lucra perfect atunci când însuşirile fizice ale îngrăşămintelor sunt necorespunzătoare.

Îngrăşămintele chimice sub formă de pulberi sunt foarte higroscopice preiau umiditate atât în timpul depozitării în condiţii proaste, cât şi în timpul manevrării pentru încărcarea maşinii şi chiar în timpul distribuirii. Ca urmare a umezirii, particulele de îngrăşămînt aderă între ele, se formează bulgări de diferite dimensiuni, prin aceasta scade precizia dozării şi creşte gradul de neunifomitate al distribuţiei. La un anumit grad de umezire îngrăşămintele pot adera şi de organele maşinii de aplicat, cu care vin în contact, înrăutăţind şi mai mult calitatea distribuţiei.

Una dintre cele mai importante reguli la utilizarea maşinilor de aplicat îngrăşăminte chimice este să nu se lucreze cu material cu bulgări sau cu granulaţie mai mare decât cea de fabricaţie şi să nu se lucreze dacă umiditatea aerului este mai ridicată, pe ceaţă sau burniţă.

Pentru evitarea poluării solului este important şi modul în care sunt manevrate îngrăşămintele. Orice intervenţie prin care pe sol ajung concentrate cantităţi mai mari de îngrăşăminte, de exemplu la încărcarea buncărului la marginea parcelei, duce la degradarea solului în zona respectivă. Maşinile de aplicat îngrăşăminte chimice trebuie să permită golirea comodă şi sigură a cantităţii de îngrăşământ care nu s-a consumat la sfârşitul lucrului.

Aplicarea îngrăşămintelor chimice ca fertilizare de bază, se poate face sub aratură, împreună cu gunoiul de grajd, sau separat, înainte de semănat, sau cel mai indicat, împreună cu semănatul.

În toate cazurile se foloseşte ca îngrăşământ de bază unul mai greu solubil în apă.

La aplicarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se ţină cont de exigenţele specifice culturilor. De exemplu, îngrăşămintele care conţin clor ca ion însoţitor, nu se recomandă a fi aplicate la culturi din familia Solanaceae (tutun, tomate, cartof) deoarece influenţează negativ producţia, mai ales din punct de vedere calitativ, în schimb pot fi aplicate cu succes la sfecla de zahăr şi la culturi rădăcinoase.

Îngrăşămintele complexe se recomandă a fi aplicate în funcţie de raportul dintre nutrienţi. De exmplu: cele în care predomină P2O5 (pentaoxid de fosfor) sunt mai adecvate pentru cerealele păioase înainte de semănat, cele cu un raport în favoarea azotului sunt adecvate pentru culturi tehnice etc.

Se recomandă extinderea cu precauţie a folosirii îngrăşămintelelor foliare. Folosirea acestor îngrăşăminte reduce riscul de poluare a apelor cu nitraţi datorită cantităţilor mici utilizate, aplicate pe foliajul plantelor, precum şi prin stimularea consumului de nutrienţi existenţi excedentar în sol. Dar aceste îngrăşăminte se vor folosi numai ca o completare a necesităţilor de producţie şi nu trebuiesc utilizate în exclusivitate, deoarece evitarea sau neglijarea fertilizării solului produce sărăcirea şi degradarea acestuia într-un timp relativ scurt.

Sunt necesare o serie de precauţii atunci când se efectuează fertilizarea cu îngrăşăminte chimice:

evitarea fertilizării cu azot toamna dacă solul este bine aprovizionat cu azot şi aplicarea unor doze reduse dacă solul este mai slab aprovizionat cu azot;

adoptarea unei maxime prudenţe atunci când terenul agricol prezintă fenomenul de scurgere de suprafaţă; riscul este maxim când terenul este saturat de apă sau îngheţat;

adoptarea unor măsuri maxime de siguranţă în cazul stocării, manipulării şi adminstrării îngrăşămintelor chimice lichide. Astfel, rezervoarele de stocare trebuie să fie realizate din materiale rezistente la coroziune şi să aibă volume corespunzătoare, iar la administrarea în câmp se vor utiliza pulverizatoare speciale, ce împiedică dispersia în vânt, mai ales când se lucreazã în apropierea unor surse de apă;

asigurarea tuturor condiţiilor unei administrări corecte a îngrăşămintelor pe terenurile în pantă, la culturile pomicole sau viticole, unde sunt frecvente cazurile de eroziune a solului şi pericolele de pierdere a nutrienţilor prin scurgeri de suprafaţă;

în cadrul culturilor din sere nu se vor evacua în afara acestora apele provenite din irigaţii, care conţin printre alte substanţe şi fertilizanţi. Această cerinţă se realizează prin recircularea întregii cantităţi de apă rezultată din colectarea drenajului, condensului şi a apei de irigaţii;

utilizarea îngrăşămintelor uscate şi cu granulaţia optimă;

evitarea administrării lor atunci când umiditatea aerului este ridicată (pe timp de ceață, burniţă sau ploaie).

Îngrăşăminte organice

În utilizarea gunoiului de grajd ca îngrăşământ, momentul de aplicare pe terenul agricol este deosebit de important.

Perioadele când se aplică îngrăşăminte organice trebuie stabilite în funcţie de diferite condiţii:

în perioadele definite ca „perioade de interdicţie”, aşa cum sunt prevăzute în Tabelul

6.5.1 este interzisă aplicarea îngrăşămintelor organice pe terenurile agricole;

cât mai devreme posibil, în cadrul perioadei de creştere a culturilor, pentru a maximiza preluarea nutrienţilor de culturi şi a minimiza riscul poluării. În fiecare an, cel puţin jumătate din cantitatea de gunoi stocată în timpul iemii, trebuie împrăştiată până la 1 iulie, iar restul până la 30 septembrie sau 31 octombrie în cazul în care pe terenul respectiv se înfiinţează o cultură de toamnă;

în anumite areale, în special pe soluri cu substrat subţire calcaros, există pericol iminent de poluare a apelor subterane. În funcţie de specificul local, întotdeauna acest

pericol trebuie luat în considerare când se aplică îngrăşăminte organice în astfel de areale cu risc ridicat;

când starea solului (sol crăpat profund) şi a resurselor de apă (lipsă de apă în sol) fac ineficientă sau riscantă aplicarea îngrăşămintelor organice pe teren.

Gunoiul se administrează de regulă toamna, la lucrarea de bază a solului (prin arătură cu

întoarcerea brazdei), în condiţii meteorologice favorabile, în special pe timp noros şi cu vânt slab.

!image

Pe măsură ce gunoiul se împrăştie, terenul se va ara cu plugul pentru o amestecare şi încorporare bună a gunoiului. Încorporarea se face mai adânc, până la 30 cm, pe terenurile uşoare (nisipoase) şi în zonele secetoase şi mai puţin adânc, până la 18 - 25 cm pe terenurile grele, reci şi în regiuni umede.

Calitatea lucrării solului la administrarea gunoiului de grajd se consideră a fi bună atunci când terenul este acoperit uniform, materialul administrat nu rămâne în agregate mai mari de 4 - 6 cm. Uniformitatea de împrăştiere, indiferent dacă această operaţie se efectuează manual sau mecanizat, trebuie să depăşească 75%.

Distribuţia îngrăşămintelor organice pe suprafaţa solului este mai uniformă dacă materialul este cu umiditate moderată şi dacă poate fi destrămat şi mărunţit. Când gunoiul de grajd are umiditate mai mare, mai ales dacă este fără aşternut sau aşternutul nu este uniform amestecat cu dejecţiile, împrăştierea îngrăşământului se face în bucăţi mari, provocând concentrări pe anumite porţiuni de suprafaţă. Materialul mai umed se lipeşte de organele de lucru ale maşinii, înrăutăţind şi mai mult calitatea lucrării.

!image

Atunci când aplicarea gunoiului se face mecanizat, materialul trebuie bine omogenizat în timpul încărcării, liber de impurităţi şi corpuri străine (pietre, bulgări, deşeuri metalice, sârmă, etc.), iar stratul de gunoi din buncărul maşinii de administrat să fie uniform ca grosime.

Îngrăşămintele organice fluide - dejecţii fluide mixte, diluate sau nu, fracţia lichidă de la separarea dejecţiilor mixte semifluide, ape reziduale de la spălarea dejecţiilor -

pot fi folosite, în anumite condiţii, pentru fertilizare. Maşinile de aplicat îngrăşăminte organice fluide au în alcătuire o cisternă, un sistem de umplere şi dispozitive de aplicare.

Dispozitivele de aplicare pot fi:

!image

cu duză de stropire de la înălţime relativ mică, cu deflector de tip evantai (pentru funcţionare trebuie asigurată în cisternă o anumită presiune);

cu aspersor (presiunea necesară funcţionării aspersorului este creată de o pompă centrifugă);

cu dozator rotativ şi cu furtunuri.

Furtunurile distribuie îngrăşămintele fluide pe o linie perpendiculară pe direcţia de înaintare. Furtunurile pot lăsa îngrăşămintele să curgă pe sol de la înălţime cât mai mică. Metoda cea mai bună şi mai nepoluantă este cea la care furtunurile sunt în legatură cu brăzdarele, iar îngrăşămintele sunt astfel încorporate direct în sol.

Primele două procedee de aplicare prezintă mai multe dezavantaje: pierderile de azot sunt mari; procesul este foarte poluant, deoarece provoacă răspândirea în mediul înconjurător a substanţelor neplăcut mirositoare. Aceste procedee trebuie evitate pe cât posibil.

Eficienţa gunoiului de grajd este mai mare dacă se administrează împreună cu îngrăşăminte chimice, în special cu cele fosfatice.

Nu toate îngrăşămintele chimice se pot aplica împreună cu gunoiul de grajd. De exemplu, azotatul de amoniu, de calciu şi de sodiu, clorura de amoniu, ureea, zgura lui Thomas, nu se recomandă să fie aplicate împreună cu gunoiul de grajd. Sărurile potasice, naturale sau de sinteză, fosforitele, superfosfatul şi sulfatul de amoniu se pot administra împreună cu gunoiul de grajd.

În timpul administrării, trebuie evitat ca materialul administrat să ajungă prin scurgere în sursele de apă, în acest scop fiind necesar să se evite fertilizarea pe porţiunile de teren aflate în imediata apropiere a canalelor, cursurilor de apă sau a altor surse de apă, să se aibă în vedere condiţiile meteorologice (absenţa precipitaţiilor în momentul aplicării) şi starea de umiditate a solului (solul uscat diminuează scurgerea de apă).

Descărcarea sau depozitarea gunoiului în apropierea surselor de apă, golirea sau spălarea buncărelor şi utilajelor de administrare a îngrăşămintelor de orice fel în apele de suprafaţă sau în apropierea lor este interzisă, conducând la poluarea mediului şi se sancţionează potrivit legii.

În timpul administrării îngrăşămintelor organice naturale lichide şi semilichide se vor adopta bunele practici în scopul evitării trecerii acestora în sursele de apă:

îngrăşămintele organice lichide şi semilichide se aplică, de regulă, prin injectare în sol;

să se aibă în vedere condiţiile meteorologice şi starea solului; în cazul aplicării la suprafaţa solului, se va evita împrăştierea pe timp cu vânt, cu soare puternic, în timpul ploilor;

să se evite orice descărcare accidentală sau intenţionată a acestor lichide, din rezervorul sau cisterna utilajului de administrare, în apropierea oricărei surse de apă sau direct în aceasta. În acest scop este necesar ca rezervorul sau cisterna să fie protejate sau construite din materiale anticorozive; atât la transportul, cât şi la administrarea acestor îngrăşăminte, pierderile tehnologice sau prin neetanşeitatea utilajelor trebuie reduse în totalitate.

Uniformitatea de administrare la suprafaţa solului, pe lăţimea de lucru, se recomandă a fi de peste 75%.

Nu sunt permise zone neacoperite între trecerile alăturate sau pe zonele de întoarcere şi nici zone de suprapunere, care pot fi astfel încărcate cu nitraţi.

În nici un caz nu se vor efectua reparaţii sau alte operaţii, în afara celor tehnologice, dacă utilajul este încărcat parţial sau total.

Din construcţie, aceste utilaje trebuie să permită curăţirea rezervorului şi a echipamentelor simplu şi rapid şi fără să permită producerea poluării mediului ambiant.

În vederea evitării tasării solului, utilajele respective trebuie să fie dotate cu anvelope cu balonaj mare.

Îngrăşăminte verzi

Îngrăşămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienţă sporită pe solurile podzolice şi nisipoase. Adâncimea de încorporare este între 18-25 cm, în funcţie de sol, umiditate, volum al masei vegetale etc.

Pentru uşurarea încorporării, se recomandă tăvălugitul culturii, iar atunci când masa vegetală este foarte bogată şi tulpinile sunt lungi, este bine să se mărunţească masa vegetală printr-un discuit.

Pe solurile grele argiloase, ca şi pe nisipurile din zonele secetoase se recomandă ca încorporarea să se facă cu cel puţin 30-45 de zile înaintea semănatului de toamnă. În schimb, în zonele cu ploi suficiente, încorporarea este bine să fie facută numai cu 2-3 săptămâni înaintea semănatului de toamnă.

Pentru semănăturile de primăvară, acest tip de îngrăşământ este deosebit de indicat, cu condiţia ca îngroparea acestuia să fie făcută toamna cât mai târziu.

Este bine să se ţină seama, la stabilirea momentului încorporării şi de recomandările privind stadiul optim de vegetaţie al culturii utilizată ca îngrăşământ verde.

De exemplu, la lupin şi mazăre, momentul optim al încorporării în sol coincide cu faza în care păstăile sunt formate.

La măzăriche, sulfină, muştar, rapiţă, hrişcă, trifoi mărunt acest moment optim de încorporare în sol coincide cu cel al înfloritului, pentru secară momentul este optim la înspicat, iar pentru floarea soarelui la formarea capitulelor.

Cerinţe speciale pentru aplicarea fertilizanţilor

Îngrăşămintele solide pot produce poluare numai în situaţia unor ploi abundente ce intervin imediat după aplicare.

Îngrăşămintele organice lichide, dacă nu sunt aplicate corect, pot produce poluare în mod direct. Orice ploaie intervenită curând după aplicarea lor va mări riscul de poluare.

Se interzice aplicarea gunoiului, ca şi a oricărui tip de îngrăşământ, pe timp de ploaie, ninsoare şi soare puternic şi pe terenurile cu exces de apă, îngheţate sau acoperite cu zăpadă.

În plus faţă de cele arătate mai sus, nu se recomandă să fie aplicate dacă:

solul este crăpat (fisurat) în adâncime;

solul este săpat în vederea instalării unor drenuri sau pentru a servi la depunerea unor materiale de umplutură;

6.7 Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri în pantă abruptă

Pe astfel de terenuri există un risc crescut al pierderilor de azot prin scurgeri de suprafaţă, care depind de o serie de factori cum sunt: panta terenului, caracteristicile solului (în special permeabilitatea pentru apă), sistemul de cultivare, amenajările antierozionale şi în mod deosebit cantitatea de precipitaţii.

Riscul este maxim când îngrăşămintele sunt aplicate superficial şi când urmează o perioadă cu precipitaţii abundente.

Se recomandă ca fertilizarea să fie făcută numai prin încorporarea îngrăşămintelor în sol şi ţinând cont de prognozele meteorologice (nu se aplică îngrăşăminte, mai ales dejecţii lichide, când sunt prognozate precipitaţii intense).

Pe timpul iernii, terenul arabil trebuie să fie acoperit cu culturi de toamnă şi/sau să rămână nelucrat după recoltare pe cel puţin 20% din suprafaţa arabilă totală a fermei.

Pe terenurile cu pantă de peste 12% fertilizarea trebuie făcută numai prin încorporarea îngrășămintelor în sol (nu mai târziu de 24 ore de la momentul aplicării, ideal fiind odată cu aplicarea).

!image

O atenţie deosebită trebuie acordată culturilor pomicole şi viticole, situate de regulă pe astfel de terenuri, la care procesele de eroziune a solului şi, implicit, pericolele de pierdere a nutrienţilor prin şiroire, sunt mai frecvente şi mai intense.

Spaţiile destinate trecerii maşinilor agricole pentru efectuarea tratamentelor chimice, se realizează odată cu înfiinţarea culturii, prin închiderea şubărelor de la semănătoare, sau, în anumite cazuri, vor fi deschise după răsărirea plantelor.

Dacă acest lucru nu este posibil, datorită sistemului de cultivare al plantei respective, atunci în spatele roţilor maşinilor agricole se recomandă un sistem de afânare superficială, care să contribuie la reducerea compactării zonei respective şi astfel a riscului erozional şi de scurgere a nitraţilor.

Atunci când se foloseşte plugul reversibil şi se efectuează arătura perpendicular pe pantă se recomandă ca întoarcerea brazdei să se efectueze spre amonte pentru a reduce eroziunea şi deplasarea (alunecarea) lentă a solului.

Semănatul culturilor, ca şi toate celelalte operaţii agricole pe terenurile care sunt situate în pantă trebuie să se efectueze doar pe curbele de nivel.

Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri adiacente cursurilor de apă sau în vecinătatea captărilor de apă potabilă

Pe terenurile adiacente cursurilor de apă se instituie zone de protecţie şi benzi tampon (fâşii de protecţie) în care este interzisă aplicarea fertilizanţilor de orice fel.

Zone de protecţie – se instituie în conformitate cu Art. 40 şi Anexa nr. 2 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în lungul cursurilor de apă. Lăţimea zonelor de protecţie este stabilită în funcţie de lăţimea cursului de apă, tipul şi destinaţia resursei de apă sau amenajării hidrotehnice (anexa 12)

Benzi tampon (Fâşii de protecţie) - benzi adiacente zonelor de protecţie stabilite prin Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare în care este interzisă aplicarea fertilizanţilor de orice fel. Lăţimea minimă a fâşiilor de protecţie variază în funcţie de panta terenului astfel:

3 m pentru terenurile cu panta până la 12%;

5 m pentru terenurile cu panta peste 12%.

Lăţimea benzilor tampon (fâşiilor de protecţie) se consideră de la limita blocului fizic adiacent zonei de protecţie (stabilită prin Legea Apelor) spre interiorul acestuia. Panta terenului înseamnă panta medie a blocului fizic adiacent cursului de apă.

Este interzisă utilizarea îngrăşămintelor de orice fel în zonele de protecţie instituite în jurul lucrărilor de captare, a construcţiilor şi instalaţiilor destinate alimentării cu apă potabilă, a surselor de apă potabilă destinate îmbutelierii, a surselor de ape minerale utilizate pentru cura internă sau pentru îmbuteliere, precum şi a lacurilor şi nămolurilor terapeutice, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 930/2005 privind aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară şi hidrogeologică,.

Restricţii privind aplicarea fertilizanţilor pe terenuri saturate cu apă, inundate, îngheţate sau acoperite cu zapadă

Pe soluri saturate cu apă, inundate, îngheţate sau acoperite cu zăpadă este interzisă aplicarea îngrăşămintelor, evitându-se astfel pierderile de azot nitric cu apele de percolare şi cu scurgerile, precum şi pierderile prin denitrificare sub formă de azot elementar sau oxizi de azot.

În zonele inundabile este interzisă depozitarea gunoiului de grajd.

Pentru culturile de orez, se recomandă ca fertilizarea să se realizeze cu îngrăşăminte pe bază azot amoniacal sau amidic, care trebuie aplicat cu 2-3 zile înainte de inundarea terenului pentru a permite azotului amidic să se transforme pe cale enzimatică în azot amoniacal, formă reţinută de sol prin schimb ionic.

Pe soluri periodic saturate cu apă sau în zone inundabile, trebuie ales momentul de aplicare a îngrăşămintelor atunci când solul are o umiditate corespunzătoare capacităţii de câmp, evitându-se astfel pierderile de azot nitric cu apele de percolare şi cu scurgerile, precum şi pierderile prin denitrificare sub formă de azot elementar sau oxizi de azot.

Optimizarea rotaţiei culturilor pentru limitarea pierderilor de azot către corpurile de apă subterană sau de suprafaţă

Pierderile de nitraţi din sol sunt mai intense în sezoanele cu precipitaţii mai abundente, când, de regulă, solul este lipsit de vegetaţie. În condiţiile specifice ţării noastre, după culturile anuale rămân în sol cantităţi mai mari sau mai mici de azot mineral provenit de la fertilizările anterioare (circa 50% din azotul aplicat rămâne neconsumat de culturi) şi din mineralizarea materiei organice din sol.

Mineralizarea este mai intensă toamna, când se întrunesc condiţii favorabile de temperatură şi umiditate şi când există, de asemenea, un risc crescut de poluare a apelor cu nitraţi.

În contracararea acestui fenomen, rotaţia culturilor are un rol esenţial.

Se recomandă intercalarea în rotaţie cu cultura principală a unei culturi cu creştere rapidă, capabilă să valorifice azotul rezidual şi care în primăvară poate fi folosită ca îngrăşământ verde pentru cultura de primăvară-vară.

Alte mijloace complementare de reducere a azotului rezidual pot fi următoarele:

limitarea la strictul necesar a lucrărilor de mobilizare a solului, ştiut fiind că acestea intensifică procesele de mineralizare a materiei organice;

reducerea la minim a perioadelor când solul este necultivat;

rotaţii în care să fie inclusă o cultură de toamnă;

în rotaţia culturilor cu sistem radicular superficial şi cu perioade de creştere scurte (legume şi fructe: spanac, salată, căpşuni, ceapă, praz; unele culturi de câmp: cartofi, mazăre, fasole) trebuie inclusă cultura a doua sau cereale care extrag azotul mineral rezidual din sol;

introducerea de culturi intercalate, din specii autohtone, rezistente la frig şi îngheţ, cu sistem radicular puternic, capabile să ocupe rapid terenul şi să formeze un covor vegetal suficient de des şi de omogen ca să protejeze solul de efectul precipitaţiilor de toamnă - iarnă;

în rotaţiile cu leguminoase trebuie introdusă o cultură care să valorifice foarte bine azotul fixat biologic, rămas în sol în urma culturii leguminoase;

trebuie asigurat un management corespunzător pentru resturile vegetale care conţin cantităţi importante de azot. Resturile vegetale pot fi utilizate ca îngrăşământ pentru cultura următoare, prin încorporare în sol sau se folosesc ca mulci vegetal dacă unitatea practică agricultura conservativă sau se îndepărtează de pe teren pentru a preveni pierderile de azot provocate de absenţa unei culturi care să consume azotul rezidual.

Aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice cu azot pe pajişti permanente (păşuni şi fâneţe)

Aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti conduce la următoarele efecte pozitive:

creşterea producţiei, în mod deosebit ţinând cont de faptul că terenurile cu pajişti au în general o clasă de calitate coborâtă;

repartizarea producţiei pe coase - pe pajiştile permanente, în special pe cele degradate, după prima recoltare, care în unele cazuri depăşeşte 80 % din producţia anuală, plantele otăvesc greu ceea ce face ca să se obţină un număr mic de recolte pe an şi slabe cantitativ. Pe pajiştile puternic degradate se obţine o singură recoltă în cursul anului, iar în cazul altor pajişti două sau trei recolte, dar cu ponderea cea mai mare la prima recoltă. Administrarea îngrăşămintelor duce la o repartizare mai uniformă a producţiei alături de faptul că determină sporirea recoltei.

îmbunătăţirea compoziţiei floristice a pajiştilor (creşterea participării gramineelor valoroase);

creşterea cantităţii de proteină brută din plante, a digestibilităţii şi consumabilităţii acestora.

Aplicarea îngrăşămintelor organice pe pajişti permanente (păşuni şi fâneţe) se supune condiţiei de a nu se depăşi doza de 170 Kg N / ha /an şi de a nu se aplica în perioadele de interdicţie.

Exploataţiile care nu deţin studii agrochimice vor aplica pe pajiști maximum 80 Kg N substanţă activă / ha / an din îngrăşăminte chimice.

Pe suprafețele pe care există angajamente voluntare de agro-mediu și climă care interzic aplicarea îngrăşămintelor chimice sau limitează cantităţile de îngrăşăminte organice care se aplică, aceste limitări vor fi respectate.

Exploataţiile care urmează un plan de fertilizare bazat pe studii agrochimice pot aplica cantităţi de îngrăşăminte în acord cu recomandările rezultate din studiile agrochimice cu condiția ca aplicarea îngrășămintelor organice să se facă cu respectarea limitei maxime admise de 170 kg N/ha/an sau a limitei prevăzute de angajamentul voluntar de agro-mediu și climă.

Îngrăşămintele se pot aplica fracţionat în funcţie de managementul pajiştii, caracterizat prin numărul de coase. Se recomandă fracţionarea dozelor de azot aplicate astfel: 40% pentru prima coasă (posibil de împărţit în 15% în Martie şi 25% în Aprilie), 35 % pentru coasa a doua (mai 20

%, iunie 15 %) şi 25% pentru coasele următoare (iulie – 15 %, august 10%).

În general, gunoiul de grajd s-a folosit la culturile de câmp, utilizarea lui pe pajişti fiind mai frecventă în zonele submontane şi montane cu suprafeţe restrânse de teren arabil. De altfel, datorită faptului că pe pajiştile naturale el nu se încorporează în sol, folosirea lui dă rezultate mai bune în zonele cu precipitaţii suficiente. Efectul remanent al fertilizării pajiştilor cu gunoi este de 4-6 ani, dar cele mai mari sporuri se obţin în anul 2 şi 3 de la aplicare.

Gunoiul de grajd este considerat ca cel mai bun îngrăşământ organic, atât prin compoziţia chimică complexă, cât şi datorită efectului deosebit de favorabil pe care îl are asupra producţiei şi mai ales asupra compoziţiei vegetaţiei pajiştilor.

Pentru ca gunoiul de grajd să fie mai bine valorificat pe pajişti, cu o mai bună repartizare în timp a lucrărilor şi cu rezultate agronomice corespunzătoare se recomandă compostarea acestuia.

Compostul nu riscă să se regăsească în fân dacă este aplicat în cantităţi mai mici de 15 t/ha (ceea ce corespunde unei cantități de gunoi de grajd proaspăt de 30-t/ha). Aplicarea compostului se poate face pe o lăţime mai mare de lucru decât cea corespunzătoare altor forme de îngrăşăminte organice deoarece compostul este omogen şi are o granulometrie mai fină. În acest mod se reduce tasarea solului care este un factor limitativ în contextul în care terenurile acoperite de păşuni sunt în climate mai umede.

Compostul determină proliferarea speciilor valoroase de graminee şi leguminoase perene, furajul având o mai bună digestibilitate şi un grad de conversie în produse animaliere mai ridicat decât cel obţinut prin fertilizare minerală.

Pentru stabilirea planului de fertilizare se are în vedere exportul elementelor pentru fiecare parcelă în funcţie de modul său de exploatare. Astfel, la o producţie de fân de 4 t/ha, în condiţiile exploatării ca fâneaţă are loc exportul a: 80-85 Kg N, 25-32 Kg P2O5 (pentaoxid de fosfor), 85- 100 Kg K2O (oxid de potasiu), 47-50 Kg CaO (oxid de calciu).

În cazul în care producţia de furaj este destinată însilozării sau uscării prin sisteme artificiale sunt necesare cosiri mai frecvente şi furajul fiind mai tânăr este, mult mai bogat în azot şi elemente.

În condiţiile fermelor din zona de deal şi munte, perioada de stabulaţie este mai lungă datorită iernilor prelungite. În plus dispersarea parcelelor, depărtarea faţă de sediul fermei şi dificultăţile cauzate de căile de acces pot determina fenomene de poluare în condiţiile în care îngrăşămintele organice nu sunt stocate, compostate şi aplicate în mod corespunzător.

În condiţiile păşunatului liber, animalele sunt lăsate să circule pe întreaga parcelă, suprafaţa repartizată stabilindu-se în funcţie de necesarul de hrană şi de producţia pajiştii. Pentru a obţine un consum optim de nutrienţi pentru hrana animalelor este necesar ca furajul oferit să aibă o valoare nutritivă ridicată.

O parte din nutrienţii ingeraţi de către animalele care păşunează este excretată sub formă de balegă şi urină. Cantitatea de dejecţii pe păşune / cap / zi, variază foarte mult cu perioada de menţinere a animalelor (ziua pe păşune şi noaptea la grajd sau ziua şi noaptea pe păşune), tipul animalelor (lapte, carne, mixt), starea fiziologică, panta terenului etc.

Conţinutul de substanţe minerale din furaje este influenţat de compoziţia botanică a furajului, stadiul de vegetaţie, fertilitatea solului, îngrăşămintele aplicate, condiţiile climatice etc, iar concentraţia de substanţe minerale uscate din dejecţii variază în principal cu fenofaza de vegetaţie a plantelor şi cu categoria de animale. Utilizarea nutrienţilor este mai mare la vacile de lapte productive şi mai mică la tineret şi la oi.

Din nutrienţii ingeraţi, vacile cu lapte pot excreta 70-80 % azot, fosfor şi calciu şi 80-90% potasiu, magneziu şi alţi constituenţi minerali. Aceştia nu sunt consideraţi pentru fertilitatea solului, decât cei sub formă disponibilă pentru plante. Există diferenţieri mari între conţinutul dejecţiilor solide şi urinei în nutrienţi disponibili pentru plante.

Dejecţiile solide conţin celuloză nedigerată din furaj şi resturi de lignină, substanţe minerale şi microorganisme minerale vii sau moarte împreună cu produşii lor metabolici. Conţinutul în apă este de aproximativ 85% în balega de vacă şi 65% în cea de oaie. Cantităţi considerabile de siliciu pot fi prezente datorită contaminării cu solul a furajului pe care îl consumă animalul.

Urina are o cantitate mare de apă - 90% şi compuşi azotaţi, rezultaţi din distrugerea proteinei, substanţe zaharoase şi alţi produşi finali ai metabolismului cu câteva minerale. Proporţia de azot excretat prin urină creşte cu creşterea azotului din hrană.

Azotul şi fosforul din dejecţiile solide se află sub formă de compuşi organici şi aceasta reclamă o acţiune prelungită a microorganismelor din sol înainte de a deveni disponibile pentru plantă. Insectele, gândacii, râmele şi păsările pot influenţa distrugerea şi încorporarea dejecţiilor solide în sol. Organismele mai mici sunt prezente în număr mai mare şi sunt mai active în solurile cu fertilitate mai ridicată faţă de cele cu fertilitate mai scăzută. Vremea călduroasă întârzie viteza de descompunere, în timp ce vremea rece şi umedă o accelerează. Vremea ploioasă determină spălarea constituenţilor solubili din dejecţiile solide.

În urină, azotul şi potasiul sunt sub formă solubilă deoarece are loc o hidroliză rapidă a ureii care constituie fracţia majoră a azotului şi conduce la un pH ridicat, o proporţie de azot este pierdută prin volatilizarea amoniacului. Vremea este importantă deoarece precipitaţiile produc spălarea ureii, a nitraţilor rezultaţi din nitrificarea amoniacului, în timp ce volatilizarea este crescută în condiţii calde şi uscate.

O vacă cu lapte excretă în timpul unei perioade de păşunat (150 zile) aproximativ 4200 – 4900 kg dejecţii solide respectiv 2100 – 2300 l urină, cu un conţinut de azot, fosfor şi potasiu dat de tabelul 3.1 Zilnic excretă 25-30 kg ceea ce înseamnă 10-12 defecări, fiecare cu 2,5 – 3 kg.

Cantităţi mai mari sunt excretate în timpul nopţii şi dimineaţa devreme. Dejecţiile sunt răspândite neuniform pe suprafeţele de păşunat, dar există şi o concentrare pe suprafeţele de odihnă din timpul nopţii sau ale zilei, în locurile de alimentare cu apă, furajare etc.

În cadrul planului de fertilizare organică al păşunilor trebuie să se ţină seama de o serie de elemente specifice acestui mod de folosire. Astfel, exporturile de pe păşune sunt mult mai mici

comparativ cu cel de pe fâneţe, datorită readucerii în circuit a unei părţi importante din substanţa organică şi nutrienţi minerali.

La stabilirea dozelor de îngrăşăminte trebuie avute în vedere alături de cantităţile disponibile, de capacitatea de stocare a acestuia şi de:

capacitatea solului de descompunere a materiei organice care se aplică suplimentar prin gunoiul de grajd compostat;

necesarul covorului vegetal în elemente fertilizante. Acest necesar trebuie adaptat permanent la parcelă, ţinând cont de:

estimarea potenţialului climatic al sezonului şi compararea cerinţelor turmei de animale de pe suprafaţa păşunată cu calculul exporturilor corespunzătoare principalelor macroelemente;

estimarea diferitelor surse de azot disponibile: azotul din sol, fixat simbiotic, îngrăşământul organic şi dejecţiile animalelor care păşunează, îngrăşămintele chimice, restituirile organice cu fosfor şi potasiu, adaosuri minerale complementare etc.

Recomandări privind managementul agricol pentru limitarea transferului de nitraţi către corpurile de apă

Acoperirea solului cu vegetaţie în perioada toamnă-iarnă

Solul nu va fi niciodată lăsat „ca ogor negru sau fără resturi vegetale”.

Această măsură este recomandabilă pentru toate terenurile cu folosinţă arabilă. Pentru aceasta lucrarea de arătură cu întoarcerea brazdei poate fi înlocuită cu o lucrare superficială de discuit sau o altă lucrare asemănătoare efectuată de exemplu cu cizelul (uneori recunoscute ca lucrări de conservare a solului). Astfel de practici au avantajul că duc la creşterea conţinutului de materie organică în stratul superficial al solului.

După culturile semănate toamna, mai ales pe terenurile vulnerabile la eroziune şi în condiţii de umiditate ceva mai ridicată, tăvălugirea nu este recomandată.

În perioada de iarnă este de preferat ca solul să fie acoperit cu vegetaţie (culturi de toamnă) sau să rămână nelucrat ca mirişte, porumbişte sau acoperit cu mulci vegetal.

Porumbiştea nu oferă suficientă protecţie împotriva eroziunii şi din acest motiv, nu numai porumbul, dar şi alte prăşitoare sunt de evitat.

Culturi de acoperire (catch-crops)

Culturile de acoperire (catch-crops) sunt culturi cu creştere rapidă care cresc simultan, sau în intervalul dintre cultivarea culturilor principale. Culturile de acoperire conduc la raţionalizarea timpului disponibil pentru creşterea plantelor.

Culturile de acoperire (secara, muștar, lupin) sunt utilizate pentru prevenirea scurgerii din sol a substanţelor minerale prin absorbţia lor în intervale de timp cu vegetaţie lentă (perioade de interdicţie în aplicarea îngrăşămintelor).

Aceste culturi sunt semănate toamna timpuriu şi sunt încorporate în sol primăvara înainte de semănat printr-o arătură superficială. În acest interval culturile de acoperire absorb surplusul de elemente minerale din sol, care altfel s-ar scurge pe versanţi către reţeaua de râuri şi lacuri, sau ar

percola către acviferele libere. În general, culturile de acoperire sunt utilizate primăvara ca îngrăşăminte verzi.

Aspecte specifice fertilizării echilibrate în condiţii de irigaţie

Irigarea culturilor pe soluri cu regim hidric exudativ, este o măsură agrotehnică de primă importanţă în asigurarea unor producţii vegetale ridicate din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Pe terenurile irigate, în anumite situaţii, poate însă creşte riscul de poluare a apelor cu nitraţi prin antrenarea lor în profunzime, pe de o parte datorită dozelor mai mari de îngrăşăminte care se aplică la culturile irigate şi pe de altă parte datorită realizării în sol a unor condiţii optime de umiditate pe o perioadă mai lungă, condiţii care favorizează mineralizarea materiei organice şi formarea de nitraţi.

În condiţii de irigare există un risc mare de poluare a apelor cu nitraţi şi iminenţa acestuia depinde de o serie de factori, cum sunt: abundenţa nitraţilor existenţi în sol, cantitatea de apă aplicată, metoda de irigare practicată, caracteristicile solului (în special permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei), precum şi cantităţile de nitraţi preluate de cultură. Cu cât solul este mai permeabil şi are o capacitate de reţinere mai mică, cu atât riscul de poluare cu nitraţi este mai mare. Astfel de condiţii se întâlnesc în România numai pe soluri cu textură grosieră (soluri nisipoase) cu nivelul pânzei freatice situat la mică adâncime (cca 2 m), unde se realizează culturi intensive, pe care se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.

Pe solurile irigate, cu textură mijlocie şi fină, la care apa freatică este situată la adâncimi mai mari de 2 m riscul de disipare a nitraţilor în mediu ambiant este mult redus.

Câteva măsuri recomandate de prevenire a poluării cu nitraţi pe terenuri irigate sunt următoarele:

alegerea tehnicii de irigare şi a cantităţilor de apă aplicate în funcţie de caracteristicile solului;

aplicarea irigării cât mai uniform posibil pentru a evita formarea unor zone cu exces de apă, unde pot apărea scurgeri de suprafaţă;

momentul irigării să fie astfel ales încât cultura să sufere de un uşor deficit hidric, pentru că într-o asemenea situaţie apa aplicată se consumă foarte intens;

măsuri de stimulare a formării unui sistem radicular foarte bine dezvoltat, capabil să exploreze un volum mai mare de sol şi să utilizeze mai intens apa şi nutrienţii;

adaptarea unei metode de irigare mai potrivită cu solul şi topografia terenului, cu cantitatea şi calitatea apei disponibile, cu exigenţele culturii şi condiţiile climatice din zonă;

pe soluri cu permeabilitate mare este contraindicată irigarea prin curgere gravitaţională, pe astfel de soluri se recomandă irigarea localizată prin picurare sau cu mini aspersoare;

pe soluri cu textură medie şi fină, cu grad scăzut de infiltrare şi capacitate mare de reţinere a apei, se pot practica metode de irigare specifice.

Documente de evidenţă ale exploataţiei agricole

Documentele de evidenţă ale exploatatiilor agricole trebuie astfel întocmite şi completate încât să permită autorităţilor de inspecţie şi control să constate:

Planul simplificat de fertilizare, conform anexei 10

şeptelul fermei, pe specii şi categorii de producţie, identificarea şi înregistrarea acestuia, registrele de evidenţă a efectivelor, precum şi perioada de timp în care animalele sunt menţinute în fermă;

presiunea manifestată de îngrăşămintele organice la nivelul exploataţiei agricole (conform tabelului 6.2);

cantitatea oricărui tip de îngrăşământ de origine animală şi natura acestuia (gunoi de grajd, urină, must de gunoi de grajd, dejecţii lichide, dejecţii semifluide-păstoase, îngrăşăminte organice lichide, nămol de canalizare) exportat/importat din/în fermă, data efectuării exportului/importului precum şi numele şi adresa destinatarului/furnizorului;

capacităţile de stocare pentru dejecţiile animale (la nivelul fermei şi/sau pe platforme de gunoi comunale, depozite permanente/nepermanente) corelate cu cerinţele minime impuse de perioadele de interdicţie în aplicarea îngrăşămintelor.

Orice document de evidenţă al fermei, din categoria celor prevăzute se păstrează pe o perioadă de 3 ani de la ultima înregistrare efectuată în document.

Anexa 1 Definiţii ale termenilor şi expresiilor utilizate în cuprinsul Codului de bune practici agricole

„ameliorator al solului” - produs de sinteză care se adaugă solurilor, în principal, pentru ameliorarea proprietăţilor fizice;

„amendament al solului” - material adăugat în sol a cărui funcţie principală este ameliorarea proprietăţilor fizice şi/sau chimice şi/sau activitatea biologică a acestuia;

„amendament calcic şi/sau magnezian” - amendament mineral care conţine calciu şi/sau magneziu, în general sub formă de oxizi, hidroxizi sau carbonaţi, destinat, în principal, menţinerii sau ridicării pH-ului solului;

„amendament mineral” - amendament fără materie organică şi fără conţinut cunoscut în azot, fosfor, potasiu şi oligoelemente;

„amendament organic” - produs de origine vegetală şi/sau animală care se adaugă solului, în principal, pentru îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi activităţii biologice a acestuia;

„amendament organo-mineral” - produs în care substanţele şi elementele utile sunt simultan de origine organică şi minerală şi sunt obţinute prin amestec şi/sau combinare chimică a amendamentelor organice şi a amendamentelor conţinând calciu, magneziu şi/sau sulf;

„aplicarea îngrăşămintelor” - termen general pentru ansamblul procedeelor de aplicare a îngrăşămintelor şi/sau amendamentelor unor culturi, prin încorporare în sol, pe sol sau ambele (termenul este cuprinzător pentru împrăştierea, pulverizarea, prăfuirea, precum şi pentru metodele specifice de aplicare, constând în injectarea în sol şi semănatul combinat, în rânduri, a seminţelor şi îngrăşămintelor, ce se poate extinde şi la tehnicile de film nutritive -pulverizare foliară şi de adăugare a îngrăşămintelor în apa de irigaţie);

„asimilabilitate” - capacitatea unui element nutritiv de a fi utilizat de către o cultură;

„bălegar” – amestec de dejecţii solide şi lichide cu aşternut şi resturi de hrană, care îi dau o consistenţă solidă;

„benzi înierbate” - benzi alcătuite din vegetație spontană/cultivată, care nu necesită udare, fertilizare sau tratamente fitosanitare;

„cerinţele culturii” - cantitatea de îngrăşăminte cu azot necesară formării producţiei principale şi secundare;

„compus cu azot” - orice substanţă conţinând azot, alta decât azot gazos molecular;

„conţinut declarat” - indicare a cantităţii, formei şi solubilităţii elementelor nutritive, garantată în limitele de toleranţă specificate şi legale;

„cultură de acoperire” - cultură semănată în scopul consumului de azot din sol şi de prevenire a eroziunii solului şi care nu se recoltează;

„culturi de toamnă”: culturi semănate în intervalul august – octombrie, prin metoda clasică sau direct în mirişte;

„dejecţii lichide (tulbureala)” - îngrăşământ organic natural care constă dintr-un amestec de dejecţii animale, lichide şi solide cu apă de ploaie sau de canal, iar în unele cazuri şi cu o cantitate mică de paie tocate, praf de turbă, rumeguş, etc. şi nutreţul care rămâne de la hrana animalelor;

„denitrificare” - proces de reducere biochimică a nitraţilor sau nitriţilor sub formă de azot gazos, fie ca azot molecular (N2) fie ca oxizi de azot;

„doza de aplicare” - masa sau volumul de îngrăşământ, amendament al solului sau element nutritiv, aplicat pe unitatea de suprafaţă cultivată sau pe unitatea de masă sau pe unitatea de volum de sămânţă tratată;

„efluenţi de silozuri” - lichide care se scurg din furajele conservate prin procese de însilozare din silozuri;

„element nutritiv” - element chimic esenţial în creşterea plantelor;

„eutrofizare” - proces de îmbogăţire excesivă în elemente nutritive solubile, îndeosebi în nitraţi şi fosfor, a apelor de suprafaţă;

„fâneaţă” - terenul înierbat sau înţelenit în mod natural sau prin semănat, menţinut cu sau fără supraînsămânţări periodice, a cărui producţie vegetală este cosită;

„fertilitatea solului” - capacitatea unui sol de a asigura creşterea plantelor;

„fertilizant” - orice material a cărui utilizare este destinată ameliorării nivelului de aprovizionare cu elemente nutritive a solului, proces separat sau simultan cu nutriţia plantelor, precum şi pentru ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului;

„fertilizare” - ansamblu de tehnici de aplicare a materialelor fertilizante;

„gunoi” - amestec de aşternut de paie şi dejecţii de animale, în curs de transformare biologică;

„gunoi de grajd” - produs rezidual de excreţie (dejecţii solide şi lichide) de la animale, în amestec cu materiale folosite ca aşternut, resturi de hrană, apă;

„îngrăşământ” - în legislaţia naţională în baza Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului şi al ministrului sănătăţii nr. 6/22/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Comisiei interministeriale pentru autorizarea îngrăşămintelor în vederea înscrierii în lista îngrăşămintelor autorizate cu menţiunea RO-ÎNGRĂŞĂMÂNT cu modificările şi completările ulterioare, pentru utilizarea şi comercializarea în România, prin îngrăşământ chimic se înţeleg: toate produsele destinate îmbunătăţirii fertilităţii solului şi a nutriţiei plantelor, aplicate atât pe sol, cât şi pe plante, ca amendamente de sol, îngrăşăminte chimice ce au suferit transformări chimice, îngrăşăminte organominerale, îngrăşăminte biologice şi stimulatori de creştere.

„îngrăşământ complex” - un îngrăşământ compus, obţinut printr-o reacţie chimică, in soluţie sau, în stare solidă, prin granulare, care conţine, într-o proporţie care trebuie declarată, cel puţin doi nutrienţi principali. În stare solidă, fiecare granulă conţine toţi nutrienţii în compoziţia declarată;

„îngrăşământ compus” - un îngrăşământ care conţine, într-o proporţie care trebuie declarată, cel puţin doi nutrienţi principali şi care a fost obţinut printr-o reacţie chimică sau prin amestec sau combinaţia acestora;

“îngrăşământ cu azot (azotos)” - orice substanţă care conţine un compus cu azot şi care este administrat pe/în sol pentru a intensifica creşterea plantelor;

“îngrăşământ cu solubilizare lentă” - îngrăşământ ale cărui elemente nutritive sunt sub formă unor compuşi chimici sau amestecuri fizice, a căror asimilare de către plante se desfăşoară în timp;

„îngrăşământ de amestec” - un îngrăşământ obţinut prin amestecarea pe cale uscată a diferitelor îngrăşăminte, fără nici o reacţie chimică;

„îngrăşământ foliar” - un îngrăşământ destinat aplicării pe frunzişul plantelor în vederea absorbţiei foliare a nutrienţilor;

„îngrăşământ granulat” - îngrăşământ solid format din particule de mărime medie predeterminată prin granulare;

„îngrăşământ în soluţie” - un îngrăşământ lichid care nu conţine particule solide;

„îngrăşământ în suspensie” - un îngrăşământ cu două faze, în care particulele solide sunt menţinute în suspensie în faza lichidă;

„îngrăşământ încapsulat” - îngrăşământ ale cărui particule sunt acoperite cu un strat dintr-un material diferit, în scopul ameliorării comportamentului şi/sau modificării caracteristicilor respectivului îngrăşământ;

„îngrăşământ lichid/fluid” - un îngrăşământ în suspensie sau în soluţie, termen utilizat şi pentru amoniacul lichefiat;

„îngrăşământ chimic (anorganic/chimic)” –orice fertilizant fabricat după un procedeu industrial;

„îngrăşământ organic” - îngrăşământ care conţine sau provine din substanţe organice şi minerale provenite din dejecţiile animale, staţii de epurare sau din materiale vegetale, chiar dacă au suferit o transformare. Îngrăşămintele organice pot fi de consistenţă solidă până la lichidă, pot fi proaspete sau în diferite stadii de fermentare;

„îngrăşământ organo-mineral” - îngrăşământ ale cărui elemente nutritive cunoscute sunt simultan de origine organică şi minerală şi sunt obţinute prin amestecare şi/sau combinarea chimică a îngrăşămintelor sau produselor organice şi minerale;

„îngrăşământ simplu” - un îngrăşământ care conţine, într-o proporţie ce trebuie declarată, doar unul dintre nutrienţii principali (azot, fosfor sau potasiu);

„macroelement”, „nutrient principal” - înseamnă exclusiv azotul, fosforul şi potasiul;

„mineralizare” - descompunerea microbiană a unui material sau îngrăşământ organic în sol, cu eliberarea elementelor nutritive sub formă asimilabilă;

„nutrient secundar” - înseamnă calciu, magneziu, sodiu sau sulf;

„oligoelemente” - înseamnă bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden şi zinc, esenţiale pentru creşterea plantelor, dar în cantităţi reduse faţă de cantităţile de nutrienţi principali şi secundari;

„păşune” - terenul înierbat sau înţelenit în mod natural sau prin semănat, menţinut cu sau fără supraînsămânţări periodice şi care se foloseşte pentru păşunatul animalelor;

„percolare” - proces de străbatere a solului de sus în jos de către apa din precipitaţii împreună cu substanţele pe care le conţine;

„solubilitatea unui element fertilizant” - cantitatea dintr-un element nutritiv, extras întru-un mediu specific, în condiţii specifice şi care se exprimă în procent de masă din elementul fertilizant;

„şeptel” - toate animalele domestice ţinute sau crescute pentru folosinţă sau producţie;

„teren înierbat” – suprafeţe de teren, altele decât pajişti permanente pe care vegetaţia predominantă este constituită din plante erbacee spontane sau cultivate;

„tip de îngrăşământ” - înseamnă îngrăşăminte care au o denumire de tip comună, prevăzută în anexa I a Regulamentului (CE) 2003/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 octombrie 2003 privind îngrăşămintele;

„unitate fertilizantă” - masă unitară a unui element fertilizant;

„unitate vită mare (UVM)” – unitate de măsură standard stabilită pentru echivalarea diferitelor specii şi categorii de animale, pe baza cerinţelor nutriţionale şi a cantităţii de dejecţii produse de acestea prin raportarea la cerinţele nutriţionale şi dejecţiile produse de unul sau mai multe animale cumulând 500 kg greutate vie (echivalentul unei vaci);

„zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi” - suprafeţe de teren agricol în care prin percolare sau scurgere se încarcă apele freatice şi/sau de suprafaţă cu nitraţi proveniţi din surse agricole, peste limitele admise.

„benzi tampon” (fâşii de protecţie) – suprafeţe de teren înierbate, împădurite sau cultivate cu plante graminee sau leguminoase perene, situate în vecinătatea zonelor de protecţie a apelor de suprafaţă stabilite prin Legea Apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare, pe care este interzisă aplicarea fertilizanţilor;

„zone de protecţie”- suprafeţe de teren adiacente cursurilor de apă, lucrărilor de gospodărire a apelor, construcţiilor şi instalaţiilor aferente în care se introduc, după caz, interdicţii sau restricţii privind regimul construcţiilor sau exploatarea fondului funciar, pentru a asigura stabilitatea malurilor sau a construcţiilor, respectiv pentru prevenirea poluării resurselor de apă.

!image

Anexa 2

Schema de clasificare a produselor fertilizante

Din punct de vedere al originii, îngrăşămintele sunt chimice (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente etc.), respectiv produse industriale anorganice (minerale) şi organice naturale (care provin din sectorul zootehnic), organice vegetale (care provin de la plante verzi: lupin, măzăriche, latir, sulfină etc. şi plante uscate), bacteriene (nitragin, azotobacterin, fosfobacterin etc.).

În practica producătorilor de îngrăşăminte şi în cea agrochimică se întâlnesc mai multe procedee de clasificare a acestora.

după natura lor:

îngrăşăminte minerale/anorganice - ai căror nutrienţi declaraţi se găsesc sub formă de minerale obţinute prin extracţie sau prin procedee industriale fizice şi/sau chimice. Cianamida de calciu, ureea şi produsele sale de condensare sau de asociere, precum şi îngrăşămintele care conţin oligoelemente chelate sau complexate pot fi clasate, prin convenţie, în categoria îngrăşămintelor anorganice;

organic - care conţin substanţe organice şi minerale provenite din dejecţiile animale, staţii de epurare sau din materiale vegetale. Îngrăşămintele organice pot fi de consistenţă solidă până la lichidă, pot fi proaspete sau în diferite stadii de fermentare;

organo-minerale ai căror elemente nutritive cunoscute, sunt simultan de origine organică şi minerală şi sunt obţinute prin amestecare şi/sau combinarea chimică a îngrăşămintelor sau produselor organice şi minerale.

după modul de obţinere:

îngrăşăminte chimice/de sinteză, în care impropriu sunt incluşi şi unii compuşi minerali naturali (fosforitele, salpetru de Chile).

îngrăşăminte naturale, înţelegând, de regulă, produse organice de natură vegetală sau animală, deşi pot fi incluşi şi compuşii minerali naturali.

după modul de condiţionare:

–îngrăşăminte solide (granulate, cristalizate, pulberi, tablete ş.a.);

 îngrăşăminte lichide - în suspensie (îngrăşământ bifazic în care particulele solide sunt menţinute în suspensie în faza lichidă) şi în soluţie (clare, care nu conţin particule solide în faza lichidă).

după numărul de nutrienţi declaraţi:

îngrăşământ simplu - un îngrăşământ care conţine, într-o proporţie care trebuie declarată, doar unul dintre nutrienţii principali (azot, fosfor sau potasiu);

îngrăşământ compus - un îngrăşământ care conţine, într-o proporţie care trebuie declarată, cel puţin doi nutrienţi principali şi care a fost obţinut printr-o reacţie chimică sau prin amestec sau combinaţia acestora;

îngrăşământ complex - un îngrăşământ compus, obţinut printr-o reacţie chimică, prin soluţie sau, în stare solidă, prin granulare, care conţine, într-o proporţie care trebuie declarată, cel puţin doi nutrienţi principali. În stare solidă, fiecare granulă conţine toţi nutrienţii în compoziţia declarată;

îngrăşământ de amestec - un îngrăşământ obţinut prin amestecarea uscată a diferitelor îngrăşăminte, fără nici o reacţie chimică;

îngrăşământ foliar - un îngrăşământ cu macro şi microelemente destinat aplicării extraradiculare pe frunzişul plantelor.

după nutrienţi:

principali - exclusiv azotul, fosforul şi potasiul;

secundari - calciu, magneziu, sodiu şi sulf;

75

oligoelemente - bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden şi zinc, esenţiale pentru creşterea plantelor, dar în cantităţi reduse comparativ cu nutrienţii principali şi secundari; oligoelementele pot fi complexate sau chelatizate.

în funcţie de doza utilizată:

îngrăşăminte cu macroelemente (N, P, K, Mg) – cu aplicare în doze de ordinul zecilor până la sutelor de kg substanţă activă/ha;

îngrăşăminte cu macro şi/sau microelemente aplicate extraradicular în cantităţi de ordinul kg de substanţă activă/ha.

76

Anexa 3 Tipuri de îngrăşăminte chimice cu azot. Indicaţii şi contraindicaţii de aplicare

Îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică

Principalele tipuri de îngrăşăminte care conţin azot sub formă nitrică sunt:

azotatul de calciu cu 15,5% N şi 36% Ca;

azotatul de sodiu cu 16,4% N şi 27% Na;

azotatul de potasiu cu 13,7% N şi 46,5% K2O.

Îngrăşămintele se remarcă prin solubilitatea foarte mare în apă, iar umiditatea relativă critică determinată la temperatura de 30 ºC este ridicată, respectiv de 46,7% la azotatul de calciu, 72,4% la azotatul de sodiu şi 87,5% la azotatul de potasiu. Cel mai higroscopic îngrăşământ din această clasă este azotatul de calciu, iar cel mai puţin higroscopic azotatul de potasiu.

La aplicarea în sol, azotul nitric rămâne în soluţia solului, de unde parţial este consumat de plante, parţial intră în diferite reacţii cu alte săruri, iar o altă parte este levigată (spălată). Cantitatea levigată este în funcţie de volumul de apă ce se infiltrează (creşte cu intensitatea infiltraţiei), de viteza de asimilare a plantelor (scade cu creşterea consumului plantelor) şi de porozitatea solului (se reduce cu creşterea porozităţii).

Îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală

Îngrăşăminte care conţin azotul sub formă amoniacală sunt:

Amoniacul anhidru, cu un conţinut de 82% N, folosit ca îngrăşământ, fie direct sau ca ape amoniacale, fie ca materie primă pentru obţinerea diferitelor tipuri de îngrăşăminte cu azot, simple şi complexe. Deoarece la aplicare direct în sol sau cu apa de irigaţie au loc pierderi importante prin volatilizare (până la 50-60 %), este indicat să fie utilizat cu stabilizatori acizi.

4

Sulfatul de amoniu, care conţine 21% N şi 23% S, prezintă o solubilitate mare în apă şi are o umiditate relativă critică ridicată, de 80% la temperatura de 30ºC. Prin conţinutul de sulf se asigură şi fertilizarea cu acest element considerat secundar, în special la culturile irigate. La aplicare în sol ionul de amoniu este parţial absorbit de plante, parţial adsorbit în complexul coloidal, iar o altă parte este oxidată la ionul nitrat, eliberându-se doi protoni de hidrogen, ceea ce conferă îngrăşământului o reacţie fziologică acidă la care contribuie şi radicalul SO 2 . Ionul nitrat poate fi parţial consumat de plante sau levigat.

Clorura de amoniu are un conţinut de 26% N şi 66% Cl, cu o utilizare redusă şi în special în orezării pentru faptul că nu se pierde azotul prin denitrificare şi nu apar emisii de H2S ca în cazul sulfatului de amoniu.

Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal

Din această categorie de îngrăşăminte care conţin ambele forme de azot, nitric şi amoniacal, fac parte:

Azotatul de amoniu conţine 34,5% N, din care jumătate este azot sub formă nitrică şi jumătate amoniacal, foarte solubil în apă, 187 g/100 g de apă la 20ºC. Umiditatea relativă critică este 52% la 30ºC. Este un îngrăşământ higroscopic şi prezintă riscul de explozii la temperaturi ridicate, impunâdu-se anumite precauţii la transport, păstrare şi manipulare. Prin amestecare cu carbonat de calciu sau dolomit se obţine nitrocalcarul.

La aplicare în sol, plantele beneficiază de la început de ambele forme de azot. Se recomandă să se aplice pe solurile neutre şi alcaline, iar pe solurile acide şi slab acide în doze mici şi moderate sau odată cu amendarea calcică.

Nitrocalcarul conţine 27% N şi nu este higroscopic. Nu prezintă riscul de aprindere. Are reacţie fiziologică bazică. Este indicat la toate plantele, cu deosebire la fertilizarea de bază pe solurile cu reacţie acidă.

77

Sulfonitratul de amoniu, cu un conţinut de 25-26% N şi 15% S, utilizat cu rezultate deosebite pe solurile deficitare în azot şi sulf; deşi are un conţinut ridicat în azot, se depozitează şi se manipulează foarte uşor.

Îngrăşăminte cu azot amidic (ureic)

Din categoria îngrăşămintelor cu azot amidic fac parte:

Ureea - principalul îngrăşământ cu azot sub formă amidică, cu un conţinut de 46% N. Este foarte solubil în apă, 108 g/100 g apa la 20ºC, nu este higroscopic, iar umiditatea relativă critică la 30ºC este de 75,2%. Conţinutul de biuret al îngrăşământului trebuie să fie de maximim 2%, din cauza efectului toxic asupra plantelor. Aplicarea sa necesită cunoaşterea unor bune practici agricole pentru a evita pierderi de substanţă activă prin evaporarea amoniacului. La aplicarea în/pe sol, azotul amidic este transformat (hidrolizat) în amoniac şi dioxid de carbon în prezența activităţii ureazei. Prin tratarea ureei cu inhibitori ai ureazei, enzima responsabilă de hidroliza ureei, se pot reduce pierderile de substanţă activă prin volatilizare. Chiar la temperaturi relativ scăzute, transformarea azotului amidic la azot amoniacal este completă în câteva zile, iar la temperaturi ridicate, de peste 20 0C, în câteva ore. Când urea nu este încorporată în sol, ci aplicată la suprafaţa solului, au loc pierderi substanţiale de amoniac, în mod deosebit, pe solurile alcaline (soluri cu valori pH ridicate). Când se încorporează în sol, o parte din amoniac este adsorbit sub formă de ion de amoniu pe complexul coloidal al solului şi astfel protejat de la pierderi prin evaporare, o altă parte este consumată de plante, iar cea care rămâne în sol, fără să fie adsorbită în complex sau consumată de plante, este supusă procesului de nitrificare. Activitatea bacteriilor nitrificatoare este influenţată de condiţiile de sol, temperatură şi reacţie. Ea este inhibată la valori pH mai mici de 5.5 şi mai mari de 8.7 şi respectiv la valori ale temperaturii sub 10 0C şi peste 40 0C. Ionul nitrat obţinut prin oxidarea biologică a ionului de amoniu poate fi consumat de plante sau levigat.

Cianamida de calciu – reprezintă un îngrăşământ cu 16-22% N, higroscopic, deşi solubilitatea în apă este redusă, de numai 2,5 g/100 g apă. Îngrăşământul este destul de puţin folosit, fiind indicat pentru fertilizările de bază pe soluri acide, datorită reacţiei fiziologică alcalină a fertilizantului.

Fosfatul de uree – un îngrăşământ cu 17% N, cu un pH scăzut, utilizabil pe solurile puternic alcaline precum şi în sistemele de irigaţii, sere sau solarii.

Îngrăşăminte cu azot cu solubilitate lentă, controlată (greu levigabile)

Apariţia îngrăşămintelor cu solubilitate lentă a avut ca scop reducerea pierderilor de substanţă activă (azot nitric şi/sau amoniacal) prin procese de evaporare sau levigare (spălare). Din această grupă de fertilizanţi fac parte:

Ureea peliculată cu sulf – cu un conţinut de 20-39% N, în funcţie de grosimea peliculei de sulf.

Ureoform (UF) – este un îngrăşământ conţinând ureo-formaldehidă cu 39% N, pulbere, cu o solubilitate în apă rece de sub 0,1%.

Crotonilidendiureea (CDU) – este un îngrăşământ ureo-crotonaldehidă cu un conţinut de 28-30% N, pulbere, cu o solubilitate în apă sub 0,2%.

Izobutilendiureea (IBDU) – conţine 34% N şi are o solubilitate în apă sub 0,5%.

Avantajul acestei clase de fertilizanţi îl reprezintă creşterea gradului de utilizare a azotului, în special pe solurile nisipoase şi pe cele irigate, concomitent cu reducerea cheltuielilor de aplicare a îngrăşământului.

Dezavantajul acestora îl reprezintă preţul ridicat, motiv pentru care se folosesc în special pentru culturi foarte profitabile, arbuşti, plante ornamentale.

Îngrăşăminte lichide cu azot (soluţii cu azot)

Această categorie de fertilizanţi poate fi împărţită în:

Soluţii cu azot fără presiune de vapori – conţin între 16 şi 32% N şi se obţin prin dizolvarea azotatului de amoniu, ureei, sulfatului de amoniu, azotatului de calciu, fosfatului de uree, azotatului de uree, fie în amestec fie singure; cele mai cunoscute şi utilizate sunt soluţiile de azotat de amoniu şi uree.

Îngrăşământul lichid A-320 (0-45-34) (URAN) cu un conţinut de 32% N, conţine toate cele 3 forme de azot (amoniacal, nitric şi amidic) şi se aplică în fertigare, în timpul vegetaţiei prin aspersiune o data cu apa de irigaţie. Acest mod de aplicare are avantajul că doza de azot (substanţă activă) se poate fracţiona în 2-5 etape, în funcţie şi de faza de vegetaţie. Alte variante utilizate sunt: A 160 (0-46-0), A 200 (0-57-0), A 280 (0-39-30), precum şi A 300 (0-42-32).

Soluţii cu presiune de vapori scăzută: ape amoniacale (conţin doar amoniac) în variantele 201 (24-0-0) şi 247 (22-65-0), respectiv amoniacaţi în variantele 300 (18-27-25), 370 (17-67-0), 410 (19-58-11) şi (22-

65-0).

Tipuri de îngrăşăminte organo-minerale cu azot. Indicaţii şi contraindicaţii de aplicare

Îngrăşămintele cunoscute sub numele de organominerale de tip L-200 şi L-300 sunt îngrăşăminte care conţin azot organic şi se obţin din lignit (azot organic) şi uree (azot amidic). Ele se caracterizează prin conţinuturi ridicate de substanţe humice (13-24%) şi de azot (20-30 %) care au influenţe ameliorative asupra conţinutului de humus din solurile sărace în materie organică.

Datorită înglobării ureei în porii lignitului, procesele de hidroliză, amonificare şi nitrificare a ionului de amoniu sunt încetinite şi prelungite pe parcursul vegetaţiei plantelor o perioadă considerabil mai lungă decât în cazurile în care compuşii respectivi cu azot se utilizează la fertilizare ca atare. Persistenţa mai îndelungată în sol facilitează asimilarea azotului de către plante într-o proporţie mai mare decât din azotatul de amoniu şi uree, iar levigarea acestuia este mai redusă.

Îngrăşăminte cu azot organic şi mineral

Din această categorie de îngrăşăminte fac parte compuşii de adiţie ai ureei care pe lângă azotul amidic conţin, fie azot amoniacal (ureosulfatul de amoniu cu 33.7 % N), fie azot nitric (azotatul de uree cu 34.2

% N şi ureoazotatul de calciu cu 34.5 N). Îngrăşământul lichid A-320 cu 32 % N, conţine toate cele 3 forme de azot (amoniacal, nitric şi amidic). Se aplică în timpul vegetaţiei prin aspersiune odată cu apa de irigaţie. Acest mod de aplicare are avantajul că doza de azot poate fracţionată în 2-3 reprize.

!image

79

Anexa 4 Tipuri de îngrăşăminte cu fosfor. Indicaţii şi contraindicaţii de aplicare

Superfosfatul simplu reprezintă primul fertilizant fabricat pe cale chimică şi conţine 16-24% P2O5 total şi 14-20 % P2O5 solubil în apă, ca fosfaţi primari de calciu, precum şi sulfat de calciu (11-13% S şi 19-20% Ca) şi acid fosforic liber (4-8%). Este un îngrăşământ indicat pentru toate culturile şi se poate aplica pe toate tipurile de sol (slab acide, neutre şi alcaline).

Superfosfatul concentrat sau superfosfatul triplu conţine 46-47% P2O5 total (frecvent între 37 şi 50% P2O5), 42-46% P2O5 solubil în solvenţi convenţionali şi cca. 44% P2O5 solubil în apă. Este propriu-zis un fosfat monocalcic, conţine cca. 12-14% calciu, dar într-o concentraţie redusă, de 3-6% ca sulfat de calciu anhidru. Se aplică la toate culturile şi în cantităţi mai mici decât superfosfatul simplu; dacă se urmăreşte să aibă un efect direct asupra culturilor se aplică la semănat sau înaintea semănatului.

Zgura Thomas (zgură bazică) este un produs secundar de la fabricarea oţelului. Conţine 10-24 % P2O5 total sub formă de fosfaţi complecşi, cu o solubilitate redusă în apă, dar care în solurile acide se descompun şi eliberează fosfor. Pentru ca să aibă o eficacitate bună, cel puţin 80 % din fosforul total trebuie să fie solubil în acid citric. De asemenea, poate fi folosită şi ca material pentru amendarea solurilor acide.

Fosfaţii de amoniu sunt produşi care conţin fosforul sub formă de mono- şi diamoniu fosfat, foarte solubil în apă şi solvenţi convenţionali. Se fabrică două tipuri: fosfat monoamoniacal (MAP), care conţine 12 % N şi 50-52 % P2O5 şi fosfat diamoniacal (DAP), care conţine 16-18 % N şi 46-48 % P2O5. Se pot aplica la toate culturile şi pe toate tipurile de sol înainte de semănat sau chiar în timpul vegetaţiei.

Nitrofosfaţii sunt îngrăşăminte complexe care se obţin prin atacul rocii fosfatice cu acid azotic. Prin acest procedeu se pot obţine mai multe tipuri NP sau NPK. Cele mai folosite sunt: K-22-22-0, K-23-23-0, K-27- 13.5-0, K-22-11-11 şi K-16-16-16. Conţin până la 70 % P2O5 solubil în apă raportat la conţinutul total. Se aplică, în general, la fertilizările de bază înaintea semănatului.

Fosforitele activate reprezintă roci fosfatice măcinate şi parţial supuse unui atac chimic în mediu acid (acid sulfuric, fosforic, azotic, clorhidric). De regulă sunt condiţionate ca pulberi, dar pot fi şi granulate şi conţin 15-25% P2O5 total, cel solubil în apă variind între 6 şi 15% P2O5. Sunt recomandate ca îngrăşământ aplicabil pe solurile moderat şi puternic acide, slab asigurate cu fosfaţi mobili.

Fosforitele neactivate reprezentate de roci de origine sedimentară ce conţin: diverse apatite precum fluorapatite, clorapatite, hidroxilapatite, carbonatapatite şi fosfaţi terţiari de calciu. Conţinutul de fosfor total se situează între 10 şi 32% P2O5 din care doar 1-1,5% este direct accesibil plantelor, fapt ce face ca utilizarea acestora ca îngrăşământ să se facă numai pe soluri puternic acide, slab aprovizionate cu fosfor, unde ionii de H+ contribuie la solubilizarea fosforului din fosfaţii superiori de calciu. Se folosesc preponderent ca materie primă pentru obţinerea superfosfatului, a acidului fosforic sau soluţiilor fosfonitrice în industria îngrăşămintelor chimice complexe.

Îngrăşămintele organominerale sunt produşi a căror nutrienţi sunt incluşi într-o matrice bazată pe substanţele humice din cărbune brun (lignit). În România se produc în prezent mai multe tipuri de îngrăşăminte organominerale cu azot şi fosfor: L-120, L-210, SH-120 şi SH-210. Conţin 9-13 % acizi humici, 10-20 % N şi 10-20 % P2O5. Se recomandă a fi folosite pe soluri sărace în materie organică (soluri nisipoase, luvice şi erodate), îmbunătăţind proprietăţile solului şi nutriţia plantelor. Datorită includerii nutrienţilor în matricea organominerală, procesele de hidroliză, amonificare, nitrificare şi levigare, precum şi conversia fosfaţilor solubili în fosfaţi insolubili, sunt încetinite, şi astfel rata de utilizare a nutrienţilor este mai mare decât cea din îngrăşămintele chimice.

!image

80

Anexa 5 Tipuri de îngrăşăminte cu potasiu. Indicaţii şi contraindicaţii de aplicare

Clorura de potasiu – conţine cca. 58-63% K2O, este solubilă în apă (34,7 g/100 g apă la 20°C şi 56,7 g/100 g apă la 100°C) şi higroscopică, fapt pentru care este mai puţin indicată pentru aplicare datorită fenomenului de aglomerare şi se utilizează mai mult la obţinerea îngrăşămintelor complexe şi a celor lichide.

Sarea potasică – cu un conţinut al potasiului cuprins între 28 şi 60%, este un amestec de KCl cu diferite săruri potasice brute măcinate, precum silvinitul, carnalitul, kainitul ş.a., iar în funcţie de proporţia componenţilor sunt cunoscute trei tipuri de sare potasică:

sare potasică 30%, cu un conţinut de 28-30% K2O şi relativ ridicat de NaCl;

sare potasică 40%, cu un conţinut de 38-42% K2O şi 24-26% NaCl;

sare potasică 50%, cu un conţinut de 48-52% K2O şi 11-13% NaCl;

Sulfatul de potasiu – conţine 48-52% K2O şi 17-18% S, nu este higroscopic, se poate aplica uşor şi are o solubilitate în apă mai scazută, de numai 12 g/100 g apă la 25°C. Îngrăşământul este recomandat pentru culturile sensibile la excesul de clor, precum legumele, florile, plantele tehnice, pomii fructiferi şi viţa de vie.

Sulfatul dublu de potasiu şi magneziu – conţine 22% K2O, 18% MgO şi 22% S şi este un îngrăşământ ce se poate aplica şi este recomandat în aceleaşi condiții ca şi în cazul sulfatului de potasiu, pe soluri sau substraturi care necesită şi magneziu, în special în legumicultură şi la culturile intensive din sere şi solarii.

Anexa 6 Menţiuni obligatorii pentru îngrăşăminte conform Regulamentului (CE) 2003/2003

Pentru a se conforma cerinţelor din articolul 9, statele membre pot să impună ca menţionarea conţinutului de azot, fosfor şi potasiu din îngrăşămintele introduse pe pieţele lor să se facă după cum urmează:

azot, numai în forma elementară (N) şi/sau

fosfor şi potasiu, numai în forma elementară (P, K) sau

fosfor şi potasiu, numai ca oxizi (P2 O5, K 2 O) sau

simultan fosfor şi potasiu, atât în formă elementară, cât şi ca oxizi.

În cazul în care se optează să se menţioneze conținutul de fosfor şi de potasiu sub formă de elemente, toate menţiunile din anexe la forma de oxizi se interpretează ca fiind în formă elementară, iar valorile numerice se convertesc cu ajutorul următorilor factori:

fosfor (P) = anhidridă fosforică (P2 O5 ) × 0,436;

potasiu (K) = oxid de potasiu (K2 O) × 0,830.

Statele membre pot impune ca menţionarea conţinutului de calciu, magneziu, sodiu şi sulf din îngrăşămintele cu nutrienţi secundari şi, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul 17, din îngrăşămintele cu nutrienţi principali introduse pe piețele lor, să fie exprimate astfel:

sub formă de oxid (CaO, MgO, Na2 O, SO3 ) sau

în formă elementară (Ca, Mg, Na, S) sau

în ambele forme.

81

Pentru transformarea conţinutului de oxid de calciu, oxid de magneziu, oxid de sodiu şi anhidridă sulfurică în conținut de calciu, magneziu, sodiu şi sulf, se utilizează următorii factori:

calciu (Ca) = oxid de calciu (CaO) × 0,715;

magneziu (Mg) = oxid de magneziu (MgO) × 0,603;

sodiu (Na) = oxid de sodiu (Na2 O) × 0,742;

sulf (S) = anhidridă sulfurică (SO3 ) × 0,400.

Valoarea reţinută pentru declaraţie este valoarea rotunjită la zecimala cea mai apropiată atât în cazul în care conţinutul se exprimă sub formă de oxizi, cât şi în cazul în care se exprimă în formă elementară.

82

Anexa 7 Posibilităţile de amestec a diferitelor îngrăşăminte chimice

85

calciu

Roca fosfatica

Triplusuperfosfat

(KCl)

Anexa 7.1. Compatibilitati de amestec a îngrăşămintelor chimice solide

86

(KCl)

amoniu, potasiu

Zn, Mn

Zn, Mn

magneziu

Anexa 7.2. Compatibilități la amestec pentru îngrăşăminte aplicate prin fertigare

Anexa 8

Îngrăşămintele complexe se obţin din aceleaşi materii prime care sunt utilizate pentru obţinerea celor simple, în urma unor reacţii chimice în care se formează compuşi noi. În cazul celor mixte are loc doar amestecul fizic a materiilor prime/îngrăşăminte simple cu formare numai în cantităţi reduse şi particular de produşi chimici noi.

Din clasa îngrăşămintelor complexe / mixte se pot menţiona:

fosfatul monoamoniacal, monoamofos (MAP), amofos sau fosfatul primar de amoniu (11.48.0) – conţine 11-12% N şi 48-61% P2O5, este puţin higroscopic şi nu se aglomerează; dacă se adaugă azotat de amoniu şi uree se poate obţine sortimentul (23.23.0);

fosfatul diamoniacal (DAP), diamofos sau fosfatul secundar de amoniu (16:48:0) – conţine 16-21% N şi 46-53% P2O5;

superfosfatul amonizat – obţinut prin amestecarea fosfatului primar de amoniu cu fosfatul secundar de calciu; superfosfatul simplu amonizat conţine 4-6% N şi 16-24% P2O5, iar cel concentrat 9-12% N şi 38- 50% P2O5;

polifosfaţii de amoniu (18.52.0) – produşi sub formă solidă, granulată sau lichidă, la care dacă se adaugă uree se obţin variantele solide (30.30.0), (36.18.0), (28.28.0), iar dacă se adauga KCl rezultă îngrăşământul ternar de tip NPK (20.20.20);

nitrofosfaţii, nitrofos (27.13,5.0), (22.22.0), (20.10.0), (12.18.0) – îngrăşăminte granulate în care cele două macroelemente, azotul şi fosforul, se găsesc sub formă de azotat de amoniu, clorură de amoniu, fosfat mono- sau diamoniacal, fosfat primar sau secundar de calciu;

azotatul de potasiu (13,5.0.45) – îngrăşământ binar de tip NK, ce conţine 13,5% N şi 44-46% K2O);

metafosfatul de potasiu (0.55.37) – îngrăşământ binar de tip PK, granulat, greu solubil în apă dar hidrolizabil în sol cu formare de K3PO4; se utilizează preponderent la obţinerea îngrăşămintelor complexe;

nitrofosfaţii de tip NPK, nitrofoska (16.16.16), (13.26.13), (22.11.11) – reprezintă cele mai frecvent folosite îngrăşăminte împreună cu cele de tip NP; au în compoziţie aceeaşi compuşi ca şi nitrofosfaţii de tip NP, prezentând, în plus şi compuşi cu potasiu sub formă de clorură, sulfaţi, azotaţi, fosfaţi; în practică se întâlnesc şi variantele (15.15.15), (13.13.21) sau (13.40.30).

85

Anexa 9 Îngrăşăminte lichide

Termenul de îngrăşăminte lichide acoperă o foarte mare varietate de produse, precum:

îngrăşăminte lichide cu azot reprezentate generic de amoniacul anhidru şi soluţii cu azot;

îngrăşăminte lichide cu fosfor;

îngrăşăminte lichide cu potasiu;

îngrăşăminte lichide compuse, binare, ternare;

îngrăşăminte lichide compuse, binare, ternare în amestec cu elemente secundare, microelemente şi substanţe pentru tratamentele fitosanitare.

Îngrăşămintele lichide se pot clasifica în:

monocomponente conţinând azot sub formă amoniacală, nitrică şi amidică;

binare conţinând azot şi fosfor, azot şi potasiu, respectiv fosfor şi potasiu;

ternare conţinând azot, fosfor şi potasiu;

multielemente conţinând inclusiv şi microelemente.

Îngrăşămintele lichide se pot clasifica şi în funcţie de:

starea fizică – gaze lichide sub presiune, soluţii cu tensiune de vapori, soluţii fără tensiune de vapori, soluţii suprasaturate şi suspensii;

modul de depozitare, transport, manipulare şi tehnica de aplicare utilizată;

preţul pe unitatea de substanţă activă;

efectele agrochimice.

Îngrăşămintele lichide cu azot au o nomenclatură specială acceptată de industria de îngrăşăminte, alcătuită dintr-un număr format din 3 cifre care indică conţinutul procentual de N (primele 2 cifre indică partea întreagă, iar cea de a treia partea zecimală, virgula fiind omisă) urmat în paranteză de alte 3 numere care indică în ordine conţinutul în procente (%, valori întregi) din greutate al amoniacului, azotatului de amoniu şi ureei.

De exemplu 320 (0-45-34) indică o soluţie cu azot care are 32,0% N, 0% amoniac, 45% azotat de amoniu şi 34% uree. În România, în faţa codului numeric se trece şi litera A care arată că este o soluţie cu azot, exemplu de mai sus devenind A320 (0-45-34).

89

Anexa 10 Planul de fertilizare simplificat

Pentru fiecare parcelă agricolă, completați un rând.

1 - Se trece nr. blocului fizic

2 - Se trece nr. parcelei

3 - Se trece suprafața parcelei în hectare

4 - Se trece tipul culturii

5.- Se trece nr. kg azot substanță activă (s.a.) la hectar

6.- Ex: gunoi proaspăt GP / gunoi fermentat GF / mraniță M 7.- Tone pe hectar aplicate

8.- Se trece cantitatea de azot substanță activă (s.a.) în kg la hectar, conform tabel de pe verso. Nu depășiți 170 kg azot substanță activă la hectar!

9.- Se trece tipul de îngrășământ, conform specificațiilor producătorului 10 - Se trece numărul de tone de îngrășământ aplicate

11.- Se trece cantitatea de azot substanță activă, conform instrucțiunilor producătorului

12.- Data aplicării îngrășământului. Atenție, este interzisă împrăștierea îngrășămintelor în perioada de interdicție

–Se trece suma coloanelor 8 + 11

Anexa 11 Recomandări pentru executarea unui STUDIU AGROCHIMIC

Etape parcurse în elaborarea unui studiu agrochimic la nivel de fermă

Un studiu agrochimic impune niște etape de bază, respectiv:

legătura cu fermierul în vederea recunoașterii teritoriului și a obținerii de date privind blocuri fizice (parcele cadastrale), amplasarea culturilor pe blocuri fizice, tratamente agrochimice anterioare, alte informații privind tipurile de sol, grosimea orizontului A, alte informații privind solului în cadrul sistemului integrat al factorilor de mediu;

activitățile de recoltare a probelor de sol conform instrucțiunilor de elaborare a studiilor agrochimice, ediția 1982. La recoltarea probelor de sol se au în vedere:

probele de sol se recoltează pe areale uniforme;

mărimea suprafeței de teren de pe care se recoltează o probă medie agrochimică este dependentă de cultură (teren arabil 2-5 ha pe adâncimea 0-20 cm, pomi fructiferi și viță-de-vie 0,5 - 2 ha pe adâncimile 0-20 și 20-40 cm, terenuri irigate 0,25 - 2 ha în funcție de tipul de cultură, pajiști și fânețe 5-10 ha pe adâncimea 0-10 cm, culturi protejate în sere și solare 0,25 - 0,50 ha și adaptată la amplasarea culturii în spațiu protejat, culturi situate pe terenuri erodate maxim 2 ha;

grosimea orizontului pedologic A mineral, tratamente agrochimice anterioare (de ex. proba agrochimică nu se va constitui din areal fertilizat organic și nefertilizat organic sau areal cultivat cu lucernă și ogor etc.).

la recoltarea probelor de sol se vor avea în vedere microdepresiuni (în care poate bălti apa), situațiile texturale din blocul fizic.

toate probele recoltate vor fi numerotate și identificate pe blocul fizic din care au fost recoltate.

activități specifice efectuării analizelor de laborator:

după recoltare probele de sol se transportă și se prezintă laboratorului cu “fișă de identificare” în care se menționează proveniența probelor, numărul probelor, adâncimea de recoltare și setul de analize necesar identificării caracteristicilor agrochimice ale solului.

În general pentru probele agrochimice se efectuează următoarele analize: reacția solului (pH) și după caz în funcție de valoarea pH și tipul de sol, aciditatea hidrolitică (Ah), suma bazelor

schimbabile (SB), sodiul schimbabil (Nasch), humus (Corganic), conținutul de fosfor mobil (PAl), conținutul de potasiu mobil (KAl); pe baza indicilor agrochimici se calculează gradul de saturație cu baze în funcție de Ah (VAh) și indicele de azot (IN) care reprezintă asigurarea potențială a solurilor cu azot. În cazuri speciale și la cererea fermierului se pot determina conținutul momentan de azot mineral (N mineral), calciu (Ca) și magneziu (Mg), iar în lipsa informațiilor pedologice se determină granulometria în orizontul A sau 0-40 cm pentru plantații de pomi fructiferi și viță-de-vie. Granulometria este necesară pentru cunoașterea conținutului de argilă (particule < 0,002 mm) necesare pentru stabilirea dozelor de îngrășăminte organice.

–după finalizarea analizelor se elaborează “buletinul de încercare intern”.

activități de elaborare a raportului de cercetare agrochimică:

pe baza datelor din buletinului de încercare și a planului cu amplasarea probelor recoltate se stabilesc parcele de fertilizare (grup de parcele agrochimice cu valori agrochimice din aceeași clasă de asigurare) și se întocmesc cartograme privind reacția solurilor și asigurarea acestora cu fosfor și potasiu și în funcție de solicitări și alte cartograme.

Cartogramele agrochimice pentru reacţia solului, asigurarea solului cu fosfor şi potasiu, se întocmesc prin materializarea probelor recoltate prin numere, înscrierea valorilor din buletinul de încercare alături de numărul probei din fiecare parcelă de recoltare.

Fiecare parcelă se colorează în funcţie de domeniul de reacţie sau de asigurare cu fosfor si potasiu în care se încadrează, conform legendei ataşate la fiecare cartogramă (figura 1).

!image

Figura 1: Legendă atașată la fiecare cartogramă

Cartograma cu „VALORILE MEDII ALE INDICILOR AGRGOCHIMICI (pH, humus, indice azot-IN, P-ALc, K-AL, SB, Ah, VAh, Alsch.) PE PARCELE DE FERTILIZARE” evidenţiază starea de fertilitate a solurilor.

În figurile 2-4 sunt redate forme de prezentare a cartogramelor.

!image

Figura 2: Cartograma reacției solurilor

!image

Figura 3: Cartograma stării de asigurare a solurilor cu fosfor mobil

!image

Figura 4: Cartograma stării de asigurare a solurilor cu potasiu mobil

După întocmirea cartogramelor se analizează amplasarea în cadrul blocului fizic a reacției și stării de asigurare a solului cu elemente nutritive și se întocmește cartograma planului de fertilizare prin delimitarea unor grupuri de parcele uniforme care să totalizeze o suprafață care permite efectuarea mecanizată a aplicării îngrășămintelor. Orientativ mărimea parcelei de fertilizare trebuie să fie mai mare de 10 ha astfel încât în funcție de dimensiunea utilajului să se poată efectua parcursuri complete de împrăștiere.

Un exemplu de cartogramă “plan de fertilizare” este prezentat în figura 5.

!image

Figura 5: Cartograma “plan de fertilizare”

Pentru eficientizarea activității de elaborare a planului de fertilizare, în completarea cartogramelor prezentate mai sus, se întocmește un tabel anexă cu valorile indicilor agrochimici pe blocuri fizice și parcele de fertilizare (figura 6).

În raportul de cercetare agrochimică se menționează condiții fizico-geografice specific arealului cercetat și modalități de lucru.

Elaborarea planului de fertilizare

Având în vedere complexitatea operațiunilor de stabilire a dozelor de îngrășăminte care includ: cultura planificată, producția programată, valoarea indicilor agrochimici din parcela de fertilizare, coeficienți de acțiune ai elementelor nutritive, aportul de elemente nutritive din sol, valoarea unor inputuri (numai pentru dozelor optime economice: prețul unității de recoltă și a unității de îngrășământ substanță activă), ecuații de regresie, toate specifice fiecărei culturi, în cadrul institutului se utilizează programul de elaborare a planului de fertilizare în sistem Windows Excel prezentat anterior. Programul este folosit pentru elaborarea planurilor de management al nutrienților (de fertilizare). Pentru elaborarea programului de fertilizare “la intrări” se înscriu valorile indicilor agrochimici din tabelul anexă și producțiile programate (planificate, scontate).

Anexa 13

Încadrarea unităţilor administrativ-teritoriale în zonele corespunzătoare perioadelor de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice și chimice, solide şi lichide