Decizie nr. 711 din 6 decembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mirela Lupaşcu, Lenuţa Manuela Adăscăliţei, Vecturica Răuţă, Elena Ruset, Carmen Gorovei şi Alina Mădălina Albescu în Dosarul nr. 1.131/110/2014/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.663D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate gradele de jurisdicţie, iar legiuitorul are libertatea de a stabili regulile de procedură.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 24 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.131/110/2014/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de recurentele Mirela Lupaşcu, Lenuţa Manuela Adăscăliţei, Vecturica Răuţă, Elena Ruset, Carmen Gorovei şi Alina Mădălina Albescu, în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva unei decizii civile a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis apelul declarat de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bacău şi s-a respins acţiunea privind anularea deciziilor prin care pârâta a respins dreptul la venitul lunar de completare, solicitat ca urmare a concedierii colective, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2013 privind aplicarea în perioada 2013-2018 a unor măsuri de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia arată că legiuitorul a prevăzut calea de atac extraordinară a recursului împotriva hotărârilor date în apel, împotriva hotărârilor date fără drept de apel, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Nu există o raţiune obiectivă pentru care hotărârile date în apel în cazul conflictelor de muncă şi asigurărilor sociale să fie excluse de la această cale de atac. Faptul că sentinţele date în materia conflictelor de muncă pot fi atacate cu apel nu constituie o garanţie că hotărârea dată în această cale de atac nu va conţine erori ce ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, exact ca în speţa de faţă [art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material].

6.Autoarele excepţiei consideră că se produce o situaţie de inegalitate de tratament pentru cetăţenii care au deduse judecăţii cauze ce au ca obiect conflicte de muncă şi asigurări sociale prin comparaţie cu cetăţenii care au deduse judecăţii cauze soluţionate în apel şi supuse dublului grad de jurisdicţie. Simpla calificare a cauzei drept conflict de muncă nu poate duce la crearea unei situaţii de inegalitate de tratament în faţa legii. În concluzie, dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă creează o situaţie discriminatorie între cetăţenii care au deduse judecăţii cauze ce au ca obiect litigii de muncă soluţionate în apel şi nesupuse recursului şi cetăţenii care au deduse judecăţii cauze civile soluţionate în apel şi care sunt supuse dublului grad de jurisdicţie.

7.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 30 iunie 2015 şi nr. 517 din 7 iulie 2015. Astfel, arată că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui proceduri destinate să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii şi descongestionarea instanţelor judecătoreşti de anumite cauze. Nu este contrar principiului egalităţii în faţa legii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp acestea asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, Înalta Curte împărtăşeşte argumentul Curţii Constituţionale ce a statuat în repetate rânduri că, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În speţă, părţile au putut exercita calea de atac a apelului, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a principiului accesului liber la justiţie în condiţiile în care legea nu prevede şi calea de atac a recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, nici în raport cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îl reprezintă dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu observaţia că dispoziţiile legale criticate din noul Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013. Până la această dată se aplică art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, care are acelaşi conţinut normativ. Guvernul arată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege. În virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Iar, potrivit prevederilor art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Noul Cod de procedură civilă exceptează de la calea extraordinară de atac a recursului hotărârile pronunţate în materiile prevăzute la art. 483 alin. (2). În doctrină s-a arătat că noul Cod de procedură civilă a instituit o categorie nouă de hotărâri judecătoreşti, anume aceea a hotărârilor care nu sunt susceptibile de recurs, soluţia fiind diferită de cea promovată de Codul de procedură civilă din 1865, care a cunoscut categoria hotărârilor ce nu puteau fi controlate pe calea apelului. Raţiunile pentru care legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului sunt determinate, în principal, de imperativul major al descongestionării instanţei supreme de un număr considerabil de recursuri, interesul relativ redus al litigiului constituindu-se deopotrivă într-un temei pentru suprimarea căii extraordinare de atac a recursului. Soluţia legislativă criticată trebuie analizată în contextul regândirii regimului căilor de atac prin noua reglementare procesual civilă de drept comun, care, cum s-a arătat în doctrină, a adus o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte sistemul căilor de atac şi rolul recursului, apelul fiind calea de atac obişnuită de drept comun, iar recursul fiind o cale extraordinară de atac. În final, în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, Guvernul invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 350 din 7 mai 2015, nr. 500 din 30 iunie 2015 şi nr. 517 din 7 iulie 2015.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl reprezintă prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare, prevederi care au următorul conţinut: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului". Însă, Curtea constată că aceste dispoziţii se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015. În procesul în cadrul căruia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere că este început în anul 2014, se aplică art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 [având un conţinut similar cu cel al art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă], care prevede că: "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."Având în vedere acestea, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza a treia referitoare la conflictele de muncă şi de asigurări sociale din Legea nr. 2/2013.

13.În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat reglementează cu privire la faptul că hotărârile pronunţate în cererile privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului. Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii." În acest sens, potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar art. 214 din aceeaşi lege stabileşte că "Hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului."

15.În cauza de faţă, autoarele excepţiei au avut acces la judecarea cauzei în primă instanţă, precum şi în apel, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Curtea reţine că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, recursul era singura cale de atac permisă împotriva hotărârilor pronunţate asupra cererilor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cale de atac devolutivă în temeiul art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865. Pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), ale art. 80 şi ale art. 81 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, prin Decizia nr. 53 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001, Curtea a reţinut că utilizarea unei singure căi de atac ordinare - recursul -, cu termen procedural mai scurt în raport cu cel prevăzut de Codul de procedură civilă şi suprimarea căii de atac a apelului, prevăzute de dispoziţiile legale criticate, au ca finalitate doar asigurarea celerităţii soluţionării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate. De altfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege."

16.Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016).

17.Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 privind egalitatea în drepturi din Legea fundamentală - întrucât, în opinia autoarelor excepţiei, se creează o "situaţie discriminatorie între cetăţenii care au deduse judecăţii cauze ce au ca obiect litigii de muncă soluţionate în apel şi nesupuse recursului şi cetăţenii care au deduse judecăţii cauze civile soluţionate în apel şi care sunt supuse dublului grad de jurisdicţie" -, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, exercitându-se doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. De asemenea, recursul este o cale de atac nedevolutivă, nefiind permisă rejudecarea fondului, pe calea recursului realizându-se exclusiv o analiză a legalităţii hotărârii atacate, iar nu şi a temeiniciei acesteia. În acest context, legiuitorul a prevăzut că anumite hotărâri, pronunţate în anumite materii, cum sunt conflictele de muncă şi asigurări sociale, să fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutivă, potrivit art. 476 din Codul de procedură civilă.

18.Cu privire la raţiunea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor de muncă, prin Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, Curtea a reţinut că, având în vedere specificul şi implicaţiile lor sociale, conflictele de muncă se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevăzut pentru soluţionarea acestora două grade de jurisdicţie, respectiv o singură cale de atac. Nicio dispoziţie constituţională sau reglementare internaţională nu stabileşte gradele de jurisdicţie şi numărul căilor de atac care trebuie prevăzute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrând în atribuţiile exclusive ale legiuitorului naţional. Stabilirea unor reguli diferenţiate în această materie, ţinând seama de specificul unor litigii sau chiar de situaţia deosebită, specifică în care se află persoanele implicate, nu are semnificaţia instituirii unor privilegii ori discriminări.

19.Având în vedere aceste considerente nu se poate susţine că dispoziţiile care reglementează numai posibilitatea formulării apelului în cazul conflictelor de muncă ar contraveni dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".

20.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mirela Lupaşcu, Lenuţa Manuela Adăscăliţei, Vecturica Răuţă, Elena Ruset, Carmen Gorovei şi Alina Mădălina Albescu în Dosarul nr. 1.131/110/2014/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean