Decizie nr. 462 din 28 octombrie 2004

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gregorian Bivolaru în Dosarul nr. 2.320/2004 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul pe fond, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 1.284 din 21 iulie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2.320/2004, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de recurentul inculpat Gregorian Bivolaru, aflat în stare de libertate, într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de acesta împotriva Încheierii de şedinţă din data de 18 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, încheiere prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu motivarea că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Judecând recursul, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a reţinut că de prevederile din Codul de procedură penală, criticate ca fiind neconstituţionale, depinde soluţionarea cauzei, deoarece Tribunalul Bucureşti era învestit cu judecarea recursului declarat de inculpatul Gregorian Bivolaru împotriva Încheierii din 31 mai 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 3.989/2004, încheiere prin care s-a dispus arestarea lui preventivă, iar această măsură era reglementată, între altele, de art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală. În această situaţie, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a reţinut că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, conform art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 [devenit art. 29 alin. (1) în urma republicării acestei legi], a admis recursul, a casat încheierea atacată şi, rejudecând, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (11), precum şi celor ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens susţine că: "în cazul punerii în mişcare a urmăririi penale sunt necesare temeiuri (probe) că cel acuzat a săvârşit o infracţiune"; la "arestarea preventivă a inculpatului sunt necesare probe, iar nu presupuneri, date sau indicii"; "dacă în conformitate cu prevederile art. 66 din Codul de procedură penală prezumţia de nevinovăţie nu poate fi răsturnată decât cu probe temeinice, prezumţie care ulterior poate fi validată prin administrarea unor probe în apărare, este evident că legiuitorul nu a înţeles să răstoarne această prezumţie cu presupuneri, cu date, cu indicii, prezumţie care constituie un principiu fundamental, reglementat de Constituţie"; "dispoziţiile art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt în contradicţie cu art. 5 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care arestarea preventivă se poate dispune când există motive verosimile sau când există motive temeinice, în sens de probe".

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia, apreciază că dispoziţiile art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile art. 23 din Constituţie, republicată, referitoare la libertatea individuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit art. 143 alin. 1 şi art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, unul dintre temeiurile arestării preventive este existenţa unor "probe sau indicii temeinice" că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pedepsită cu detenţia pe viaţă sau cu închisoarea. La art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală se defineşte noţiunea de "indicii temeinice", astfel: "sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana (...) a săvârşit fapta". Pe de altă parte, prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte ca temei al arestării preventive existenţa unor "motive verosimile de a bănui că persoana a săvârşit o infracţiune". Din analiza hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului rezultă că temeiurile de fapt necesare pentru dispunerea măsurii arestării preventive nu trebuie să atingă nivelul probelor de vinovăţie cerute pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare. Temeiul arestării preventive, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, constă în existenţa unor "date" care să obiectiveze "motivele" pentru care se bănuieşte că persoana faţă de care s-a dispus arestarea preventivă a săvârşit o infracţiune, în acest sens organele judiciare având obligaţia să deţină şi să învedereze "o explicaţie credibilă şi întemeiată" pentru dispunerea măsurii. Aceste date trebuie să conducă la bănuiala sau presupunerea că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune. Dacă organele judiciare ar deţine probe certe de vinovăţie, s-ar impune pronunţarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii, iar nu la luarea unei măsuri privative de libertate cu caracter provizoriu. Dispoziţiile art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nefiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (1).

Avocatul Poporului consideră că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală faţă de dispoziţiile art. 23 din Constituţie, republicată. Astfel, instituirea prin prevederile legale criticate a condiţiilor şi cazurilor în care poate fi luată măsura reţinerii şi arestării inculpatului este conformă cu art. 23 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit căruia luarea acestor măsuri privative de libertate este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Pe cale de consecinţă, expresia "indicii temeinice" conţinută de art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală nu poate fi considerată neconstituţională, deoarece legiuitorul ordinar a stabilit, în temeiul textului constituţional, condiţiile în care se pot dispune reţinerea şi arestarea inculpatului. Mai mult, dispoziţiile art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

În legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate se constată că, deşi sunt criticate dispoziţiile art. 143 şi ale art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală, din motivarea excepţiei rezultă că această critică vizează doar prevederile art. 143 alin. 1 teza întâi şi, implicit, alin. 3, precum şi pe cele ale art. 148 alin. 1 lit. i). Art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. I pct. 67 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, dar teza întâi a acestui alineat, precum şi alin. 3 al aceluiaşi articol au fost menţinute în redactarea iniţială. Prin aceeaşi lege a fost introdusă lit. i) la art. 148. Astfel fiind, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii acestor texte de lege, care au următorul conţinut:

–Art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3 (Condiţiile reţinerii): "Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. [...] Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.";

–Art. 148 alin. 1 lit. i) (Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului): "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: [...]

i)există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta."

În opinia autorului excepţiei, prevederile art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum şi cele ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece luarea măsurii preventive a reţinerii atunci când există "indicii temeinice" că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, precum şi cea a arestării preventive în situaţia în care "există date sau indicii" suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate - deci în lipsa unor probe -, ar contraveni dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (1), potrivit cărora "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", şi ale art. 23 alin. (11), conform cărora, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", precum şi celor ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Referitor la dispoziţiile art. 143 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală, este de observat că măsura reţinerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Această dispoziţie a legii este o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivită cărora reţinerea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Prin termenul "probă" se înţelege, conform dispoziţiilor art. 63 din Codul de procedură penală, "orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei". În legătură cu termenul "indicii temeinice" din conţinutul alin. 3 al art. 143 din Codul de procedură penală, rezultă că ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare. Indicii temeinice există atunci când din examinarea unor date existente în cauză se desprinde presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta pentru care este urmărită. Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală, text care reglementează condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea, recurentul-inculpat omite faptul că arestarea are loc tocmai datorită unor necesităţi de ordin procesual, enumerate limitativ de art. 148, în considerarea precizării conţinute în art. 143 din Codul de procedură penală, potrivit căreia măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală în cazul când sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă penală.

Termenul de "indicii temeinice" semnifică, astfel cum s-a arătat, faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat fapta.

În susţinerea excepţiei se invocă, dar numai parţial, art. 23 din Constituţie, republicată, referitor la libertatea individuală, făcându-se abstracţie de conţinutul alin. (4) al acestui articol, potrivit căruia arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. Aşadar, legea fundamentală conţine o garanţie procesuală de o deosebită însemnătate, destinată a preveni arestările abuzive, deoarece luarea acestei măsuri este de competenţa instanţei de judecată. Ca o garanţie suplimentară, alin. (7) al art. 23 prevede că încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Art. 23 alin. (9) şi (10) din Constituţie, republicată, prevede că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii de arestare au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Acest ansamblu de garanţii procesuale, expres prevăzute în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.

De asemenea, din analiza textelor considerate ca fiind neconstituţionale nu rezultă o încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată, referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Reglementând, printre cazurile în care poate fi luată măsura reţinerii (art. 143 alin. 1 teza întâi) şi a arestării preventive [art. 148 alin. 1 lit. i)], şi pe acela în care există "indicii temeinice", respectiv "date sau indicii suficiente", legea nu-l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului, esenţialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate.

Măsura reţinerii, ca şi aceea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, republicată, prin art. 53, în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri. Raportând dispoziţiile de lege criticate la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se constată, în mod contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, că aceste dispoziţii legale transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul "Brogan şi alţii contra Regatului Unit", în 1988, a decis că nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a făcut în condiţiile existenţei unor motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

În legătură cu prevederile de lege criticate ca fiind neconstituţionale, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 11 februarie 2003, constatând că "dispoziţiile art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală, care reglementează condiţiile reţinerii şi arestării preventive, nu încalcă prevederile constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor [...]." Prin aceeaşi decizie s-a constatat, de asemenea, că "dispoziţiile menţionate sunt în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".

Cele statuate prin decizia amintită îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum şi ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gregorian Bivolaru în Dosarul nr. 2.320/2004 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 octombrie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu