Decizie nr. 1 din 14 aprilie 2014

Dosar nr. 1/1/2014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie,

preşedintele completului

Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală - judecător-

raportor

Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Magdalena Iordache - judecător la Secţia penală

Sofica Dumitraşcu - judecător la Secţia penală

Adina Andreea Ciuhan Teodoru - magistrat-asistent

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ce formează obiectul Dosarului nr. 1/1/2014/HP/P a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. 6 din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 289/120/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti de la nivelul Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Timişoara, opiniile formulate de specialiştii Catedrei de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, a Universităţii din Craiova, a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, a Universităţii de Vest din Timişoara, ai Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, punctul de vedere formulat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor.

Se mai referă că raportul a fost comunicat părţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, la data de 19 martie 2014, aceasta formulând la data de 31 martie 2014, prin intermediul apărătorului ales, punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă dezlegării.

De asemenea, magistratul-asistent a arătat că, la data de 20 martie 2014, la dosarul cauzei a fost depus un memoriu formulat de mai mulţi deţinuţi din Penitenciarul Craiova, care solicită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ca la pronunţarea deciziei să aibă în vedere situaţiile discriminatorii create cu ocazia aplicării legii penale mai favorabile.

Reprezentantul parchetului a susţinut opinia procurorului general, solicitând pronunţarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă să primească următoarea rezolvare: "În cazul unei pedepse rezultante, aplicată printr-o hotărâre rămasă definitivă anterior intrării în vigoare a Codului penal, aplicarea art. 6 din acelaşi cod vizează atât pedepsele componente, cât şi, distinct, pedeapsa rezultantă. Aceasta din urmă va fi redusă numai dacă depăşeşte pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 39 din Codul penal."

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din data de 10 februarie 2014, în Dosarul nr. 289/120/2014 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea de principiu a mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infracţiuni.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 289/120/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 17 ianuarie 2014 cu nr. 289/120/2014, Comisia de evaluare a dosarelor de penitenciar din cadrul Penitenciarului Găeşti, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2013, a sesizat instanţa pentru a dispune în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în privinţa condamnatului S.F., deţinut în Penitenciarul Găeşti, motivat de intrarea în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.

Prin Sentinţa penală nr. 74 din 1 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a fost respinsă, ca neîntemeiată, sesizarea Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din cadrul Penitenciarului Găeşti privind aplicarea legii penale mai favorabile condamnatului S.F.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, tribunalul a apreciat că sesizarea formulată de către Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din cadrul Penitenciarului Găeşti este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a executării pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în cazul unui concurs de infracţiuni, "când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite".

Mai mult, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 43 alin. (2) din noul Cod penal, "Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta".

Tribunalul a constatat că deţinutul S.F. se află în executarea unei pedepse de 21 de ani închisoare conform mandatului de executare a pedepsei închisorii emis de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a în baza Sentinţei penale nr. 657 din 22 octombrie 2001, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2.839 din 4 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din noul Cod penal, "Tâlhăria săvârşită [...] prin folosirea unei arme, [...] în timpul nopţii [...] se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi".

În conformitate cu dispoziţiile art. 237 raportat la art. 33 din noul Cod penal, "Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate".

În mod evident, s-a apreciat ca fiind necesar să se stabilească în cauza dedusă judecăţii care dintre cele două legi (Codul penal, în vigoare la data judecării condamnatului şi rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 657, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală la 22 octombrie 2001, sau Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) reprezintă legea penală mai favorabilă, din perspectiva acestei din urmă legi urmând să fie analizat conţinutul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal.

Tribunalul a reţinut că numitului S.F. i-a fost aplicată o pedeapsă rezultantă de 21 de ani închisoare pentru săvârşirea în concurs a 17 infracţiuni de tâlhărie, viol şi tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prin Sentinţa penală nr. 657, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală la 22 octombrie 2001, definitivă prin Decizia penală nr. 2.839 din 4 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, sub imperiul legii vechi, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, impunându-se să fie verificată incidenţa legii penale mai favorabile faţă de acesta, printr-o dublă analiză.

În primul rând, s-a analizat fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, verificându-se dacă acestea nu depăşesc limita maximă prevăzută de legea nouă, iar dacă este cazul se vor reduce pedepsele care depăşesc noul maxim special potrivit art. 6 din noul Cod penal.

Verificând fiecare dintre pedepsele stabilite pentru fiecare dintre cele 17 infracţiuni concurente, tribunalul a constatat că durata a 14 dintre pedepsele fixate în sarcina condamnatului depăşeşte limita maximă prevăzută de legea nouă, urmând a se reduce pedepsele care depăşesc noul maxim special.

În al doilea rând, tribunalul a verificat dacă pedeapsa rezultantă nu depăşeşte limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 din noul Cod penal.

Astfel, tribunalul a verificat în continuare dacă pedeapsa rezultantă aplicată iniţial condamnatului, de 21 de ani închisoare, poate sau trebuie redusă ca efect al reducerii pedepselor stabilite, reţinând că, potrivit legii noi, o asemenea operaţiune juridică urmează să se facă numai în măsura în care ea depăşeşte maximul la care se poate ajunge potrivit legii noi, neputând fi realizată potrivit codului vechi şi apoi potrivit codului nou, aşa cum ar fi posibil dacă succesiunea de legi cu privire la tratamentul concursului de infracţiuni s-ar fi produs în cursul procesului, iar nu în faza de executare a unei pedepse stabilite în mod definitiv.

În cazul dedus judecăţii, tribunalul a procedat doar la verificarea tratamentului sancţionator prevăzut de legea nouă, reducerea rezultantei de 21 de ani închisoare pe care condamnatul o execută în momentul de faţă urmând a se face doar în măsura în care ea depăşeşte maximul la care se poate ajunge potrivit legii noi.

S-a motivat că raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, prin înlăturarea părţii din pedeapsă care depăşeşte maximul special aplicabil sub legea nouă.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, contopind cele 17 pedepse, tribunalul a reţinut că s-ar putea aplica condamnatului S.F. o pedeapsă de cel mult 66 de ani, 7 luni şi 20 de zile închisoare.

Întrucât rezultanta aplicată iniţial este de 21 de ani închisoare, ea apare legală şi potrivit legii noi, tribunalul constatând că nu se impune reducerea cuantumului său prin intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Situaţia se impune întrucât în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu pot fi combinate dispoziţiile mai favorabile din legi penale succesive (şi din vechiul Cod penal şi din Codul penal în vigoare la data soluţionării sesizării).

Prin urmare, tribunalul a concluzionat că, faţă de condamnatul S.F. legea nouă nu este o lege penală mai favorabilă, comparativ cu vechiul Cod penal.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie condamnatul S.F., solicitând, în esenţă, admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea sesizării Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile şi punerea sa în libertate.

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, examinând încheierea contestată în raport cu situaţia de fapt reţinută, cu probele administrate, cu opinia exprimată de comisie şi cu criticile formulate, a constatat că soluţionarea acestei cauze depinde de dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni de drept referitoare la aplicarea instituţiei contopirii pedepselor astfel cum au fost reduse potrivit art. 6 alin. (1) din noul Cod penal.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Instanţa de control judiciar, examinând încheierea contestată în raport cu situaţia de fapt reţinută, a apreciat că în speţă se impune contopirea pedepselor astfel reduse, potrivit dispoziţiilor vechiului Cod penal, deoarece faptele au fost săvârşite şi contestatorul a fost condamnat definitiv sub imperiul acestui cod, pe de o parte, iar pe de altă parte, instituţiile de drept pot fi aplicate automat, fără a crea "lex tertia".

În continuarea acestui raţionament juridic s-a apreciat că punctul de vedere exprimat de comisie este cel legal, precizându-se că pedeapsa rezultantă după contopirea pedepselor reduse potrivit dispoziţiilor art. 6 din Codul penal este de 11 ani închisoare, soluţia legală fiind de admitere a contestaţiei, desfiinţare a sentinţei şi punerea în libertate a condamnatului, reţinând că acesta a executat până în prezent aproape 15 ani şi 4 luni de închisoare, cu mult peste pedeapsa rezultantă.

Cum în cauză instanţa de control judiciar a constatat că există puncte de vedere diferite, legea penală neprevăzând textul de lege aplicabil în astfel de situaţii, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept menţionate, respectiv: care este textul de lege aplicabil (vechiul Cod penal sau actualul Cod penal) în cazul contopirii pedepselor reduse, conform art. 6 alin. (1) din noul Cod penal.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, condamnatul S.F. a depus, în scris, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Pe fondul problemei de drept, condamnatul a apreciat opinia exprimată de Curtea de Apel Ploieşti ca fiind cea corectă, arătând că, conform părerii sale, contopirea pedepselor definitive, reduse conform art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, urmează a se face potrivit tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de Codul penal din 1969.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate evidenţiază soluţii diferite date problemei de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel:

1.Într-o primă opinie se consideră că se aplică mai întâi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, reducându-se pedepsele care depăşesc maximul prevăzut de legea nouă.

În a doua fază se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată anterior printr-o condamnare definitivă depăşeşte pedeapsa maximă ce se poate aplica conform regimului sancţionator al concursului de infracţiuni potrivit noului Cod penal.

Dacă, în urma aplicării acestor dispoziţii conform legii noi, pedeapsa ce ar rezulta este mai mare decât pedeapsa rezultantă aplicată definitiv potrivit legii penale anterioare, se menţine pedeapsa anterior aplicată.

Argumentele se bazează pe interpretarea că aprecierea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei se face în integralitatea ei, iar nu pe instituţii autonome de drept penal.

Acest punct de vedere a fost exprimat de majoritatea judecătorilor de la Judecătoria Sector 5 Bucureşti, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Iaşi, o parte din instanţele arondate Curţii de Apel Oradea, Tribunalul Covasna, o parte din judecătorii Tribunalului Braşov, Judecătoria Braşov, o parte din instanţele arondate Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Constanţa, o parte din judecătorii Curţii de Apel Bacău, Judecătoria Aiud, majoritatea judecătorilor de la Curtea de Apel Iaşi, o parte din judecătorii Curţii de Apel Craiova, majoritatea judecătorilor de la Tribunalul Dolj, majoritatea instanţelor arondate Curţii de Apel Târgu Mureş, o parte din instanţele arondate Curţii de Apel Piteşti, Curtea de Apel Cluj.

2.Într-o a doua opinie se procedează, într-o primă fază, la aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, urmând a se reduce pedepsele care depăşesc maximul prevăzut de legea nouă, iar în a doua fază se face contopirea pedepselor pe legea penală veche, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea, potrivit regulilor art. 33 şi 34 din Codul penal anterior.

În argumentarea acestei opinii se arată că infracţiunile au fost comise sub imperiul legii vechi şi nu pot fi făcute aprecieri cu privire la contopire pe legea nouă, mai ales în condiţiile în care aceasta este defavorabilă persoanei condamnate.

Se mai arată că nicio dispoziţie din noua legislaţie nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii de drept, neputându-se argumenta că prin acest mod de aplicare sar crea "lex tertia".

Acest punct de vedere pare a fi îmbrăţişat de o parte mai mică a judecătorilor, regăsindu-se în soluţiile pronunţate sau în opiniile exprimate de judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Galaţi şi instanţele arondate, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Mehedinţi.

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 415/C/494/III-5/2014 din data de 21 februarie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare partea din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă.

În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6 din Codul penal, a unei sancţiuni definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la o limită inferioară acestui maxim.

Prin urmare, a arătat procurorul, singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul şi cuantumul pedepsei este acela al celei mai grele situaţii la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi.

În cazul concursului de infracţiuni, aplicarea legii penale mai favorabile priveşte în mod necesar două aspecte diferite, respectiv:

–verificarea incidenţei legii penale mai favorabile cu privire la pedepsele aplicate fiecărei infracţiuni din structura pluralităţii;

–pedeapsa rezultantă intrată în puterea lucrului judecat.

Corespunzător, soluţionarea cauzei va presupune parcurgerea a două etape:

1.În ce priveşte pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune, acestea vor trebui comparate, fiecare în parte, cu maximul prevăzut de legea nouă şi reduse dacă depăşesc acest maxim.

2.Se va proceda la analiza pedepsei rezultante stabilite iniţial de instanţă.

În cadrul acestei etape, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni, reduse dacă este cazul, vor fi ipotetic contopite conform prevederilor art. 39 din Codul penal. Rezultatul va fi comparat cu pedeapsa rezultantă stabilită definitiv în cauză şi numai dacă pedeapsa rezultantă stabilită definitiv în cauză este mai mare, aceasta va fi redusă conform art. 39 din Codul penal.

Concluzionând, Ministerul Public a solicitat pronunţarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă să primească următoarea rezolvare: "În cazul unei pedepse rezultante, aplicată printr-o hotărâre rămasă definitivă anterior intrării în vigoare a Codului penal, aplicarea art. 6 din acelaşi cod vizează atât pedepsele componente, cât şi distinct pedeapsa rezultantă. Aceasta din urmă va fi redusă numai dacă depăşeşte pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 39 din Codul penal."

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi, asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, constatându-se că nici aceştia nu au un punct de vedere unitar.

Au fost transmise următoarele opinii:

a)Conferenţiar doctor Bogdan N. Bulai - director al Departamentului Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept - Universitatea din Bucureşti a arătat că "în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din noul Cod penal cu privire la o pedeapsă rezultantă se vor parcurge două etape: de reducere a pedepselor stabilite (în baza legii vechi) la maximul special prevăzut de legea nouă pentru fiecare infracţiune şi apoi aceste pedepse reduse se vor contopi numai potrivit dispoziţiilor din noul Cod penal.

S-a opinat că, "în cauzele judecate definitiv, în care s-a pronunţat o pedeapsă rezultantă, se poate aplica doar legea nouă, atât cu privire la pedeapsa pentru fiecare infracţiune componentă, cât şi cu privire la operaţiunea de contopire. Aplicarea legii noi cu privire la pedeapsă înseamnă reducerea pedepselor stabilite la maximul special prevăzut de legea nouă, iar aplicarea pedepsei rezultante potrivit legii noi înseamnă contopirea pedepselor astfel reduse conform noilor dispoziţii privind pluralitatea respectivă. Reducerea pedepsei rezultante definitive se va face numai dacă în urma recontopirii pedepselor reduse la maximul special al legii noi se ajunge la o pedeapsă rezultantă mai uşoară".

Aşa cum s-a arătat în doctrină, "raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din Codul penal nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul special aplicabil sub legea nouă".

"În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii, care s-a făcut deja în cursul procesului, nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar înfrânge autoritatea de lucru judecat.

De aceea, s-a apreciat că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi, contopirea să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul procesului penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja având caracter definitiv."

b)Profesorul universitar doctor Tudorel Toader a transmis punctul de vedere al Colectivului de Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept - Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, care este în sensul că problema de drept urmează a se soluţiona prin admiterea aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.

Cât priveşte particularitatea aplicării art. 6 din noul Cod penal s-a arătat că este de observat că textul vizează direct şi nemijlocit situaţia unităţii infracţionale, nu şi pe aceea a pluralităţii de infracţiuni.

Prin urmare, dată fiind problema concretă din speţa care a determinat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a apreciat că nu poate fi vorba decât de o determinare a aplicării acestui text ca efect al unei adaptări decurgând dintr-o interpretare extensivă a normei.

În concluzie s-a opinat că "în privinţa datelor determinate indicate, problema de drept urmează a se soluţiona prin admiterea aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome astfel:

–într-o primă etapă, în raport cu instituţia pedepsei vizând fiecare infracţiune în parte din structura pluralităţii de infracţiuni, urmează a se efectua aplicarea art. 6 din noul Cod penal, unele pedepse reducându-se la maximul special inferior prevăzut de legea nouă (noul Cod penal);

–într-o a doua etapă, fiind imperios necesară o recontopire a pedepselor (chiar cu reţinerea specificului situaţiei de aplicare a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare), urmează a se adapta, prin interpretare extensivă în bona partem, la situaţia dată, reglementarea (cu aplicare specifică în materia unităţii de infracţiune) din art. 6 din noul Cod penal, în sensul că legea nouă nu se poate aplica decât în măsura în care este mai favorabilă - ceea ce noua lege nu este sub aspectul modului de soluţionare a etapei secunde, vizând nemijlocit rezolvarea stării de pluralitate infracţională - astfel încât nu se va aplica sub acest aspect legea nouă, urmând a se menţine sistemul de recontopire a pedepselor (din care unele reduse potrivit legii noi) din legea veche (dar fără posibilitatea reaprecierii sporului), pedeapsa rezultantă urmând, ca atare, să fie redusă potrivit calculelor efectuate în concret de instanţă."

Se argumentează că a aplica regulile concursului de infracţiuni potrivit legii noi înseamnă a permite aplicarea retroactivă a unor prevederi legale mai puţin favorabile (aspect nelegal şi neconstituţional), faţă de o situaţie născută anterior intrării în vigoare a normelor în cauză.

Pe de altă parte se arată că "a refuza diminuarea pedepsei rezultante, la care conduce recontopirea potrivit regulilor din legea anterioară, dar în considerarea pedepselor concrete, reduse prin aplicarea art. 6 din noul Cod penal, ar semnifica un refuz nejustificat de aplicare a legii penale mai favorabile, în mod evident incidente, într-o materie în care existenţa caracterului autonom al reglementării poate fi susţinută (căci afirmarea formală a reducerii unor pedepse individual stabilite pentru unele infracţiuni din structura pluralităţii infracţionale ar fi sterilă şi doar aparentă, iar nu efectivă, dacă astfel, nelăsând să funcţioneze sistemul de recontopire din cea de-a doua etapă, potrivit legii anterioare - prin aplicarea retroactivă nepermisă a sistemului mai puţin favorabil din legea nouă - nu s-ar diminua şi valoarea pedepsei rezultante)."

c)Profesorul universitar doctor Mircea Duţu a transmis consideraţiile Institutului de Cercetări Juridice "Acad. Andrei Rădulescu" al Academiei Române, conform cărora, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, rezultă că, atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii de infracţiuni au fost comise sub legea veche, pentru stabilirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică dispoziţiile din legea veche, mai favorabile.

d)Profesor doctor Viorel Paşca din cadrul Universităţii de Vest - Facultatea de Drept şi-a exprimat opinia personală în sensul că, "dacă toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub Codul penal anterior, prevederile acestuia se vor aplica în vederea stabilirii pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni, fiind mai favorabile, chiar dacă pedeapsa pentru fiecare din infracţiunile concurente se va stabili potrivit prevederilor noului Cod penal, prin reducerea pedepsei aplicate la maximul prevăzut de acesta."

S-a argumentat pornind de la interpretarea per a contrario a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi de la principiul că pluralitatea de infracţiuni se sancţionează potrivit legii penale în vigoare la data la care sunt întrunite elementele constitutive ale pluralităţii de infracţiuni, cu excepţia cazului în care a apărut o lege nouă, mai favorabilă.

e)Conferenţiar universitar doctor Sebastian Răduleţu, titularul disciplinei "Drept penal general", din cadrul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Sociale - Universitatea din Craiova, în opinia transmisă Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arată că pentru determinarea corectă a mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni trebuie stabilit dacă dispoziţiile legale incidente în cauză sunt divizibile şi, prin urmare, pot fi aplicate separat sau, din contră, dacă ele sunt dependente funcţional, fiind aplicabile doar împreună.

În cazul concret s-a arătat că "sunt incidente cel puţin trei seturi de reguli distincte, corespunzătoare unor instituţii autonome:

a)aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei [prevăzută de art. 6 alin. (1) din noul Cod penal şi de art. 14 alin. (1) din Codul penal anterior], regulă care se referă la instituţia pedepsei şi a limitelor speciale ale acesteia;

b)pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni [prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal şi de art. 34 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior], regulă care se referă la instituţia concursului de infracţiuni;

c)pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie [prevăzută de art. 43 alin. (1) din noul Cod penal şi de art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal anterior], regulă care se referă la recidiva postcondamnatorie."

Din punctul său de vedere "acestea sunt trei instituţii distincte, susceptibile să funcţioneze autonom."

Prin urmare s-a concluzionat că "legea penală mai favorabilă trebuie aplicată pentru fiecare instituţie în parte, fiind astfel posibil ca pentru unele dintre ele să se aplice noul Cod penal (cazul limitelor speciale ale pedepsei), iar pentru altele Codul penal anterior (cazul concursului de infracţiuni sau al recidivei postcondamnatorii), fără să se poată susţine că s-ar crea în acest mod o lex tertia." În plus, consideră că legea penală mai favorabilă, de regulă, nu se poate aplica in abstracto, ci numai ţinând cont de toate împrejurările cauzei, in concreto.

f)Profesor universitar doctor Florin Streteanu, decanul Facultăţii de Drept, din cadrul Universităţii din Bucureşti, în opinia transmisă Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arată că verificarea aplicabilităţii legii penale mai favorabile în baza art. 6 din noul Cod penal urmează a se face prin raportare la fiecare instituţie care poate funcţiona autonom. Acest lucru se realizează printr-o analiză în două etape:

1.într-o primă etapă se analizează fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, verificându-se dacă acestea nu depăşesc limita maximă prevăzută de legea nouă. Dacă este cazul, se va proceda la reducerea pedepselor care depăşesc noul maxim special, la această limită, potrivit art. 6 din noul Cod penal.

2.în etapa a doua se verifică dacă pedeapsa rezultantă nu depăşeşte limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 din noul Cod penal. Pentru a se face această verificare se vor avea în vedere pedepsele pentru infracţiunile concurente astfel cum au fost reduse, dacă a fost cazul, potrivit art. 6 din noul Cod penal.

Aşa fiind, s-a apreciat ca fiind corect raţionamentul exprimat de Tribunalul Dâmboviţa, arătându-se că în ipoteza condamnărilor definitive instanţa nu este chemată să aleagă care este cea mai favorabilă în cazul tratamentului sancţionator al concursului, ci ea trebuie doar să verifice dacă legea nouă are vocaţie de aplicare.

Această vocaţie există numai atunci când pedeapsa aplicată potrivit legii vechi depăşeşte pedeapsa maximă ce s-ar putea aplica potrivit legii noi.

Autorul concluzionează "pentru problema de drept supusă spre dezlegare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţia corectă este să se verifice mai întâi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din noul Cod penal cu privire la pedepsele individuale, iar apoi să se verifice dacă rezultanta aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi. Acest maxim se determină pornind de la pedepsele individuale (reduse la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul) şi, aplicând după caz, dispoziţiile art. 39 sau 43 alin. (2) din noul Cod penal. În cazul în care rezultanta depăşeşte maximul respectiv, ea se va reduce la acest maxim. În caz contrar ea va rămâne aşa cum a fost aplicată sub legea veche."

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 1.483/2011: determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează "aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze."

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă."

Prin Decizia nr. 86/2003, Curtea Constituţională arată că "toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor".

Curtea mai stabileşte că, "indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, durata procesului penal şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei."

Curtea constată că, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde acordarea clemenţei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit".

IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că legea trebuie să fie previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru a satisface exigenţele de previzibilitate ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi cetăţeanului o protecţie adecvată contra arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta.

Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate, el trebuie să prevadă într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită conduită (Hotărârea din 4 mai 2000 în Cauza Rotaru împotriva României şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României).

De asemenea, un alt principiu consacrat în jurisprudenţa CEDO se referă la securitatea raporturilor juridice, iar exigenţele acestui principiu se opun repunerii în discuţie a unei soluţii definitive dată unui litigiu şi nu sunt admise abrogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (Hotărârea din 7 iulie 2009 în Cauza Stanca Popescu împotriva României).

Relevante în materie sunt şi deciziile CEDO care se referă la principiul egalităţii şi al nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia: "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

Legat de acest text, CEDO a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conţine sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situaţie" pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.

Diferenţa de tratament devine discriminare numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

În explicarea termenelor folosiţi, CEDO arată că "lipsa justificării obiective şi rezonabile semnifică faptul că diferenţa de tratament nu urmăreşte un scop legitim ori faptul că nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat."

X. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

O abordare similară există şi în jurisprudenţa acesteia, conform căreia "principiul egalităţii şi nediscriminării presupune ca situaţii comparabile să nu fie tratate diferit, în afară de cazul în care un astfel de tratament este justificat obiectiv" (Cauza C248/04, Cauza C-303/2005).

XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Punctul de vedere exprimat de judecătorul-raportor este în sensul că determinarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive de condamnare în ipoteza concursului de infracţiuni se face aplicând legea penală mai favorabilă pe instituţii autonome, respectiv:

–în raport cu instituţia pedepsei vizând fiecare infracţiune în parte din structura concursului de infracţiuni se va aplica art. 6 din noul Cod penal, reducându-se acele pedepse ce depăşesc maximul special inferior prevăzut de legea nouă la nivelul acestuia;

–în raport cu instituţia sancţionării concursului de infracţiuni se va menţine sistemul de contopire a pedepselor din legea veche, mai favorabil.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei este prevăzută în art. 6 din noul Cod penal, iar ceea ce interesează în problema ce face obiectul sesizării este alin. (1) al acestui text, conform căruia: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim."

Prin urmare, judecătorul-raportor a arătat că, într-o primă fază, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, se compară pedepsele stabilite pentru fiecare din infracţiunile ce compun pluralitatea infracţională cu maximul special prevăzut de legea nouă, operând reducerea acelor pedepse concret stabilite, care depăşesc limita maximului special, la nivelul acestuia.

Această primă fază este unanim apreciată, atât în practică, dar şi în doctrină.

Obiectul sesizării îl constituie cea de-a doua etapă, şi anume mecanismul de recontopire incident în cauză.

În susţinerea punctului de vedere formulat, judecătorul-raportor a precizat că s-a arătat, pe bună dreptate, că "raţiunea dispoziţiilor art. 6 din noul Cod penal nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă*1), precizând că opinia de faţă nu îl aduce pe condamnatul definitiv în situaţia celui ce se află în curs de judecată întrucât pentru condamnatul definitiv nu este posibilă o individualizare a pedepsei conform limitelor din legea penală mai favorabilă, ci doar reducerea pedepsei până la maximul special inferior prevăzut de legea nouă, chiar dacă pentru acesta pedeapsa stabilită fusese orientată spre minimul prevăzut de legea veche."

*1) F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013.

Art. 3 din noul Cod penal reia dispoziţiile art. 10 din Codul penal din 1969 privind "Activitatea legii penale", potrivit căruia: "Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare". Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal susţine acelaşi principiu. Conform acestui text: "Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă".

Prin interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că, atunci când toate infracţiunile aflate în concurs au fost comise sub legea veche, pentru stabilirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică dispoziţiile din legea veche, mai favorabile.

În acest context s-a opinat că aplicarea regulilor de contopire stabilite de noul Cod penal faţă de pedepse stabilite anterior şi definitive nu este posibilă din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţia României, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Din această perspectivă s-a apreciat că textul constituţional nu permite aplicarea retroactivă a unor prevederi legale mai puţin favorabile.

Totodată, judecătorul-raportor a arătat că nu este posibil să se compare nivelul pedepsei rezultante la care s-ar putea ajunge potrivit regulilor de contopire din noul Cod penal cu vechea pedeapsă rezultantă, întrucât vechea pedeapsă rezultantă a fost determinată, conform art. 34 din Codul penal anterior, prin aplicarea pedepsei cea mai grea, ori această pedeapsă poate fi chiar cea în limita nelegală raportat la dispoziţiile art. 6 din noul Cod penal.

A crea un mecanism diferit de aplicare a legii penale mai favorabile în funcţie de data rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare ar însemna un tratament diferenţiat în situaţii egale, fără o justificare rezonabilă şi obiectivă, sancţionat în jurisprudenţa CEDO şi a Curţii Constituţionale.

Totodată, judecătorul-raportor a reţinut că aplicarea regulilor de sancţionare a concursului prevăzut de noul Cod penal ar însemna aplicarea unui spor de pedeapsă mai mare decât cel aplicat de către instanţe prin hotărârea de condamnare, spor ce a intrat în puterea de lucru judecat.

În acest context s-a opinat că legiuitorul a înţeles să extindă aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile şi în cazul pedepselor executate integral, prevăzând că, atunci "când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acestuia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6)."

Şi acest text subliniază necesitatea ca fiecare pedeapsă din compunerea concursului de infracţiuni să fie analizată şi redusă atunci când depăşeşte maximul special din noua lege, la nivelul acesteia, fiind nelegală menţinerea unei pedepse ce depăşeşte acest maxim printr-o aplicare retroactivă, contrară Constituţiei, a unor dispoziţii penale mai puţin favorabile.

Prin urmare, în raport cu argumentaţia sus-arătată, judecătorul-raportor a apreciat că contopirea pedepselor definitive, reduse conform art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, se face potrivit tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de Codul penal din 1969.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 289/120/2014, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Constatând, deci, îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată

Problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infracţiuni.

În contextul cauzei, Înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din noul Cod penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Potrivit art. 6 alin. (1)-(3) din Codul penal, când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă, dacă sancţiunea aplicată este mai mare decât acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru aceasta, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de legea nouă pentru aceasta.

Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezultă condiţiile în care operează aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, şi anume:

–să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative;

–înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală să intervină o lege penală nouă;

–legea penală nouă să prevadă o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă;

–pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să depăşească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau să fie mai grea.

O primă observaţie pe care o facem este aceea că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul Cod penal.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aşa cum rezultă din cele de mai sus, prezintă unele particularităţi faţă de aplicarea legii mai favorabile faptelor în curs de judecată.

Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, legea mai favorabilă nu poate fi decât legea nouă care retroactivează (cu excepţia pedepselor complementare), pe când în cazul faptelor în curs de judecată, legea mai favorabilă poate fi legea nouă, care retroactivează sau legea veche care ultraactivează.

Este, de asemenea, important, să observăm că legiuitorul a renunţat la instituţia aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive care era reglementată de art. 15 din vechiul Cod penal*2).

*2) Codul penal anterior.

"Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Art. 15. - Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.

Dispoziţiile art. 14 alin. 5 se aplică şi în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime."

Aceste dispoziţii ale legii vechi erau singurele care permiteau reducerea unei pedepse definitive în funcţie de modul în care ea a fost individualizată, chiar dacă pedeapsa nu depăşea maximul prevăzut de legea nouă.

Instituţia nu a mai fost prevăzută de noul Cod penal din raţiuni ce ţin de respectarea principiului autorităţii de lucru judecat. Sunt concludente obiectului cauzei argumentele din expunerea de motive a noii legi: "În contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituţional enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. În consecinţă, s-a optat pentru obţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii."(s.n.)

Considerăm că aceste argumente, înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal, legate de reducerea la minimum a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, sunt valabile atât în cazul infracţiunii unice şi al pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru unica infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni şi al pedepsei rezultante aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru pluralitatea de infracţiuni.

Conchidem că, pe de o parte, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă."*3)

*3) F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013.

Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancţiuni definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste limite) şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este superior celui de-al doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita inferioară a acestui maxim.

Din cele de mai sus se poate stabili că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul şi cuantumul pedepsei, este acela al "celei mai grele situaţii la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi".

Doctrina este în acelaşi sens: "Raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din noul Cod penal nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă."

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile nou-create prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.

Întrucât condamnarea are efecte şi după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecvenţă şi echitate juridică, ci şi ca o consecinţă a principiului legalităţii pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are corespondent în legea nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecinţe.

Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.

Acest mecanism implică eliminarea "plusului" de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi, şi fiind singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.

Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă prin urmare, în cazul în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii şi în cazul în care legea nouă ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Aşadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul că rezultanta aplicată potrivit legii vechi poate ajunge să rămână la cuantumul iniţial nu conduce la concluzia potrivit căreia condamnatul ar fi privat de efectele aplicării dispoziţiilor art. 6 din noul Cod penal, deoarece, dincolo de eventuala influenţă asupra pedepselor rezultante, de reducere a pedepselor individuale la maximul prevăzut de legea nouă, se leagă şi alte consecinţe cum ar fi calculul termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei graţieri etc.

În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în ipoteza concursului de infracţiuni, se realizează în două etape succesive, potrivit următorului mecanism:

1.Într-o primă etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se constată că depăşeşte acest maxim special.

Această operaţiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte poate avea semnificaţii de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte legi mai favorabile, incidenţa unui act de graţiere etc.

2.În a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se va proceda la analiza pedepsei rezultante.

Astfel, şi în privinţa acesteia, se va porni de la premisa potrivit căreia cuantumul ei, intrat în autoritatea de lucru judecat şi care constituie sancţiunea pusă efectiv în executare, urmează a fi modificat numai prin raportare la criteriul enunţat în consideraţiile generale, respectiv acela privind tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea din cauză.

Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va fi supusă comparaţiei cu pedeapsa rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul primei operaţiuni (descrisă la pct. 1).

Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât raţiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (această raţiune se regăseşte numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă.

Faptul că instanţa nu poate recurge la o contopire efectuată potrivit mecanismului din legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este ţinută să se raporteze la maximul rezultantei aplicabile nu înseamnă că se renunţă la aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu fiecare instituţie autonomă şi că s-ar ajunge la o evaluare globală.

Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal.

În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii care s-a făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar înfrânge autoritatea de lucru judecat.

De aceea, Înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi, contopirea să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul procesului penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter definitiv.

Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor fi ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul obţinut va fi comparat cu pedeapsa rezultantă şi numai atunci când aceasta din urmă este mai mare, ea va fi redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal.

De altfel, acest mecanism a fost explicat deja şi în doctrină care a identificat, de asemenea, cele două etape distincte şi a formulat punctul de vedere potrivit căruia cea de-a doua etapă constă în compararea pedepsei rezultante stabilite cu pedeapsa rezultantă la care s-ar putea ajunge potrivit dispoziţiilor noului Cod penal.*4)

*4) F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 37-38.

În mod concret, Curtea reţine că mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, poate avea rezultate diferite, după cum urmează:

1.În ipoteza în care se ajunge la concluzia existenţei unei egalităţi între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Codul penal şi, prin urmare, nu se impune modificarea hotărârii definitive, o eventuală contestaţie formulată pe acest temei legal urmând a fi respinsă.

2.În ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul urmează a constata lipsa de efect a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal.

Şi în această situaţie o eventuală contestaţie urmează a fi respinsă.

3.În ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicată conform legii vechi urmând a fi redusă la acest maxim special.

În această situaţie, o eventuală contestaţie trebuie admisă.

Hotărârea definitivă va fi modificată prin reducerea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente până la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul, după care pedeapsa rezultantă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

Ca şi consecinţă a acestei modificări se va impune anularea formelor de executare emise în baza vechii hotărâri şi emiterea unor noi forme, inclusiv a unui nou mandat de executare a pedepsei.

Aceasta va constitui pedeapsa dată spre executare, pedeapsă de care se leagă toate consecinţele altor instituţii de drept (cu titlu de exemplu: liberarea condiţionată, graţierea, reabilitarea).

Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că, în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

Dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depăşeşte pedeapsa rezultantă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal înseamnă că pedeapsa rezultantă aplicată definitiv este cea legală şi potrivit dispoziţiilor legii noi, astfel că legea nouă nu îşi găseşte aplicabilitatea, nefiind favorabilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea din data de 7 februarie 2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni şi stabileşte:

În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.

În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.

În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE

A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Adina Andreea Ciuhan Teodoru