Decizie nr. 241 din 15 martie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală şi ale art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, excepţie ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 2.674/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 391D/2011.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de apărătorul ales Gheorghiţă Mateuţ, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a transmis concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul apărătorului ales al autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, expunând, pe larg, motivele invocate în faţa instanţei de judecată cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, care, în opinia sa, încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât permit preluarea în procesul penal a unor mijloace de probă obţinute în proceduri administrative neaflate sub controlul garanţiilor unui proces echitabil. Face trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a decis că utilizarea mijloacelor de probă obţinute prin constrângere în cadrul procedurilor administrative de control aduce atingere caracterului echitabil al procedurii penale ulterioare, prin încălcarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare. Apreciază, în concluzie, că înscrisurile cu valoare "probatorie" menţionate de textele de lege criticate pot doar să furnizeze informaţii organelor de urmărire penală, iar folosirea lor ca mijloace de probă aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi pune în pericol independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, referitor la prevederile art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Arată că aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003, introduse prin art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005, întrucât procesele-verbale de constatare întocmite de Garda Financiară, la solicitarea procurorului, prin care acest organ al statului evaluează prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate, nu au valoare mai dinainte stabilită şi pot fi combătute prin orice mijloc de probă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 22 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 2.674/300/2010, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală şi ale art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană.

Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Copos cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile de lege criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil, unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, precum şi independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, deoarece permit preluarea în procesul penal a unor mijloace de probă obţinute în proceduri ce excedează procedurii penale, scăpând de sub controlul garanţiilor care trebuie să însoţească principiile directoare ale procesului penal, şi anume egalitatea de arme, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a actelor judiciare, comunicarea probelor, posibilitatea exercitării căilor de atac, publicitatea, independenţa şi imparţialitatea autorităţilor justiţiei, respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi garantarea exercitării drepturilor apărării. Invocă în acest sens evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia aplicabilităţii art. 6 din Convenţie în procedurile administrative de control şi în privinţa folosirii mijloacelor de probă în procedurile penale ulterioare, respectiv cauzele Funke împotriva Franţei (1993), Fayed împotriva Regatului Unit (1994), Saunders împotriva Regatului Unit (1996). Arată că, în esenţă, Curtea de la Strasbourg a decis că utilizarea mijloacelor de probă obţinute prin constrângere în cadrul procedurilor administrative de control aduce atingere caracterului echitabil al procedurii penale ulterioare, prin încălcarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare. În acest fel, Curtea delimitează obţinerea mijloacelor de probă în procedurile administrative de folosirea lor ulterioară în procedurile penale. Concluzionează că, în ipoteza înscrisurilor cu valoare "probatorie" menţionate de art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală, singura consecinţă admisibilă, în raport de principiul echităţii procesului penal, este aceea a furnizării de informaţii organelor de urmărire penală, acestea neputând fi convertite în mijloace de probă fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi fără a pune în pericol independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Legea fundamentală invocate de autorul excepţiei. Face trimitere în acest sens la deciziile Curţii Constituţionale nr. 589/2011 şi nr. 779/2011.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală şi ale art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.179 din 28 decembrie 2005. Având în vedere că, prin art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 au fost introduse dispoziţiile art. 4 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003, Curtea se va pronunţa asupra prevederilor art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală şi ale art. 4 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, aceste din urmă dispoziţii de lege fiind modificate, cu păstrarea soluţiei legislative criticate, prin art. III pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 25 mai 2009. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală: "De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.";

–Art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală: "Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.";

–Art. 4 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003: "Garda Financiară poate, la solicitarea procurorului, să efectueze constatări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, întocmind procese-verbale, prin care poate evalua prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate, acte procedurale care pot constitui mijloace de probă, potrivit legii."

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor prevederi de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 alin. (2) şi (3) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, respectiv independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitoare la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 524 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală, reţinând că împotriva înscrisurilor menţionate de textele din Codul de procedură penală enunţate se poate formula contestaţie ce se soluţionează atât pe cale administrativă de către organul competent, cât şi de către o instanţă de judecată independentă şi imparţială, instituită de lege, iar persoana ce se consideră lezată în drepturile sale beneficiază de două grade de jurisdicţie. De asemenea, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură.

Totodată, prin Decizia nr. 331 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 28 iulie 2005, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a statuat că nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare, prin textul de lege criticat, a dreptului învinuitului de a nu se autoincrimina, ca dimensiune a dreptului la un proces echitabil. Aceasta întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-un proces penal, acuzarea să formuleze şi să dovedească învinuirea fără a recurge la probe obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrar voinţei acuzatului [Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord]. Or, actele la care fac referire dispoziţiile de lege criticate nu constituie asemenea probe, incompatibile cu dreptul la un proces echitabil. Procesele-verbale şi actele de constatare prevăzute de art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt întocmite de organe ale statului, în exercitarea competenţei acestora stabilite de lege şi în conformitate cu normele speciale aplicabile în materie, iar folosirea lor în cadrul procesului penal se realizează cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege.

Prin aceeaşi Decizie nr. 331 din 28 iunie 2005, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere unicităţii şi imparţialităţii justiţiei şi nici independenţei judecătorilor, întrucât instanţa judecătorească este cea care apreciază asupra concludenţei şi utilităţii probelor, inclusiv ale proceselor-verbale încheiate de alte organe ale statului, iar, cu ocazia deliberării, tot instanţa de judecată este cea care face aprecierea definitivă a probelor care, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură penală, nu au valoare mai dinainte stabilită.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 589 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 11 iulie 2011, Decizia nr. 779 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 4 august 2011, şi Decizia nr. 861 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 14 septembrie 2011.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru motivele arătate mai sus, nici dispoziţiile art. 4 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, faţă de care nu au fost formulate critici distincte, nu aduc vreo atingere dispoziţiilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Într-adevăr, constatările efectuate de Garda Financiară, la solicitarea procurorului, cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, constatări prin care acest organ al statului evaluează prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate, reprezintă acte procedurale întocmite în exercitarea competenţei stabilite de lege şi în conformitate cu normele speciale aplicabile în materie, iar folosirea lor ca mijloace de probă în cadrul procesului penal se realizează cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege, instanţa de judecată fundamentând soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea tuturor probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la respectivele procese-verbale ale Gărzii Financiare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală şi ale art. 4 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, excepţie ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 2.674/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică