Decizia nr. 637 din 17 octombrie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Liviu Răzvan Temeșan în Dosarul nr. 26.510/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.183D/2016.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, prin domnul avocat Ioan Vladimir Olteanu, din cadrul Baroului București. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. Cu titlu prealabil depune, la dosarul cauzei, Încheierea din 8 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 514 din 7 iulie 2015, despre care afirmă că privea excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale criticate, însă pentru o altă ipoteză juridică. Se arată că criticile de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză sunt circumscrise ipotezei în care se limitează posibilitatea formulării contestației în anulare exclusiv de către inculpatul condamnat, nu și de inculpatul sau suspectul față de care, în mod greșit, nu s-a dispus o soluție de clasare pentru lipsa vinovăției. Se observă că punctele de vedere ale Guvernului și ale Avocatului Poporului au în vedere, în mod special, diferența dintre situația juridică a inculpatului condamnat și cea a suspectului sau inculpatului care nu a fost condamnat. Se susține că, dintr-o regretabilă eroare, au fost avute în vedere sensurile colocviale sau populare ale noțiunii de „condamnat“, care ar presupune o pedeapsă privativă de libertate, în timp ce noțiunea de „inculpat condamnat“, conform art. 53 din Codul penal, se poate referi și la o persoană condamnată penal și sancționată cu amendă. Mai mult, conform art. 80 din Codul penal, cu prilejul individualizării sancțiunii amenzii se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Prin urmare, se susține că nu există nicio diferență între un inculpat condamnat la pedeapsa amenzii, cu privire la care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei și o persoană care a fost cercetată penal, care a fost trimisă în judecată, dar, în cazul căreia, dosarul a fost restituit la parchet. Se arată că, în cazul de față, dosarul a fost restituit la parchet în urmă cu două decenii. Se mai susține că, pentru un condamnat căruia i s-a aplicat sancțiunea penală a amenzii, consecințele nu sunt nici de restrângere a libertății de mișcare, nici de ordin pecuniar, întrucât s-a renunțat la aplicarea amenzii, ci exclusiv de ordin moral. Însă, aceleași consecințe morale, constând în oprobiul public, apar și în cazul persoanelor urmărite penal, dar în sarcina cărora nu s-a reținut vinovăția pentru săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, împrejurarea că a intervenit prescripția răspunderii penale, din alte motive decât vina persoanei în cauză, duce la suportarea de către aceasta a unor repercusiuni de natură morală mult mai evidente decât cele suportate de către o persoană condamnată penal și sancționată cu pedeapsa amenzii. Se conchide că persoanei, în privința căreia se constată prescrierea răspunderii penale și care nu poate să solicite continuarea procesului penal, îi este încălcat accesul liber la justiție, reglementat la art. 21 din Constituție. Pentru aceleași motive, se apreciază că textul criticat încalcă art. 20 din Constituție, raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În fine, se arată că dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 514 din 7 iulie 2015, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate, însă sesizarea care a condus la pronunțarea deciziei anterior menționate pleca de la o cu totul altă ipoteză juridică. Se arată că poziția Curții Constituționale, exprimată în Decizia nr. 514 din 7 iulie 2015, este susținută de autorul excepției, dar că această posibilitate, de a solicita continuarea procesului penal, trebuie extinsă și la alți participanți la procesul penal, care să aibă dreptul să își demonstreze nevinovăția.

4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se arată că o persoană condamnată nu poate solicita să i se constate nevinovăția, în temeiul textului criticat, ci poate declara contestație în anulare pentru a se constata că, în cauză, exista o cauză de încetare a procesului penal. Prin urmare, o persoană în privința căreia a fost dispusă clasarea pentru împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale se află în aceeași situație juridică cu cea în privința căreia s-a dispus încetarea procesului penal pentru împlinirea prescripției răspunderii penale, niciuna neputând declara contestație în anulare.

5.În replică, reprezentantul autorului excepției susține faptul că există două categorii de urmări ale răspunderii penale, unele în plan material, altele în plan moral, și că, din punct de vedere moral, există mari diferențe între diferite situații de clasare. Pentru acest motiv, se arată că situația concretă în care se găsește autorul excepției de neconstituționalitate trebuie să îi permită acestuia, pentru respectarea principiului egalității de tratament juridic, să poată solicita dispunerea încetării urmăririi penale sau clasarea cauzei pentru constatarea nevinovăției, și nu din alte motive, care ar menține aceeași pată morală asupra sa.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.Prin Încheierea din 8 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 26.510/3/2016, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, excepție invocată de Liviu Răzvan Temeșan, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații în anulare, formulată de autorul excepției, față de care s-a dispus clasarea, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

7.În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală creează discriminare între persoanele condamnate și cele cu privire la care a fost dispusă clasarea, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, întrucât oferă doar celor dintâi posibilitatea de a formula contestație în anulare pentru motivul că există probe cu privire la lipsa vinovăției persoanei în cauză. Se arată că de esența acestui motiv de contestație în anulare este reținerea, în mod greșit, a vinovăției unei persoane, aspect ce trebuie corectat pe cale judiciară, indiferent dacă persoana în cauză a fost condamnată sau dacă, în privința acesteia, a fost dispusă clasarea. Se susține că, prin raportare la considerentele anterior arătate, legiuitorul, prin textul criticat, a creat un regim juridic favorabil persoanelor condamnate și defavorabil celor care se află în situații similare persoanei condamnate, care nu are acces, în acest fel, la o instanță pentru a-și dovedi nevinovăția. Pentru aceste motive, se susține că dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, încălcând, totodată, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Pentru aceleași considerente, se arată că textul criticat încalcă dreptul la un recurs efectiv. Se susține că prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală ar fi constituționale în următoarea formulare: „când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal ori când față de suspect/inculpat, în mod greșit, nu s-a dispus o soluție de clasare pentru lipsa vinovăției, deși existau probe la dosar cu privire la lipsa vinovăției și inexistența faptei“.

8.Tribunalul București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, apreciind că dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, care prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, sunt constituționale. În acest sens, se apreciază că este eronată susținerea autorului excepției conform căreia, prin aceste dispoziții legale, legiuitorul creează un tratament juridic diferențiat în favoarea condamnatului, în comparație cu persoanele care au o situație similară condamnatului, cărora nu le este recunoscută nevinovăția și față de care, în mod greșit, se reține săvârșirea infracțiunii, deoarece, în mod evident, persoana față de care se dispune o soluție de clasare sau de încetare a procesului penal întemeiată pe intervenția prescripției răspunderii penale nu se află în aceeași situație juridică cu o persoană care a fost condamnată definitiv. Se arată că prescripția răspunderii penale reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ceea ce înseamnă că incidența acesteia conduce la imposibilitatea exercitării acțiunii penale față de persoana cercetată pentru fapta prescrisă, raportul juridic penal de conflict stingându-se, astfel încât față de acea persoană nu poate fi aplicată nicio sancțiune cu caracter penal, fiind așadar exclusă orice comparație cu persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă. Se susține, de asemenea, că este eronată afirmația autorului excepției, în sensul că o soluție de constatare a prescripției, după ce anterior fusese pusă în mișcare acțiunea penală, echivalează cu menținerea acuzației, în condițiile în care persoana care se află într-o astfel de situație nu suferă nicio consecință penală, acțiunea penală fiind practic stinsă. Or, existența unei situații juridice radical diferite între persoanele condamnate definitiv și cele față de care s-a dispus clasarea sau încetarea procesului penal pentru intervenția prescripției răspunderii penale justifică opțiunea legiuitorului de a acorda posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar persoanelor condamnate definitiv.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 514 din 7 iulie 2015. În plus, se susține că persoana față de care s-a dispus o soluție de clasare sau de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, nu se află în aceeași situație juridică cu cea care a fost condamnată definitiv, motiv pentru care nu poate fi susținută existența unei discriminări între cele două categorii de persoane anterior menționate, sub aspectul dreptului de a promova calea de atac a contestației în anulare.

11.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 77 din 20 februarie 2003 și nr. 623 din 8 octombrie 2015 și se susține că persoanele față de care se dispune clasarea, ca urmare a constatării împlinirii termenului prescripției răspunderii penale, se află într-o situație diferită de cea a persoanelor condamnate definitiv. Pentru acest motiv, se arată că reglementarea, doar în privința celor din urmă, a dreptului de a promova calea de atac a contestației în anulare nu este de natură a încălca principiul egalității în drepturi. Se susține, totodată, că textul criticat nu încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât oferă persoanei în privința căreia a fost dispusă clasarea suficiente garanții specifice drepturilor fundamentale anterior menționate, care, de altfel, trebuie evaluate prin raportare la întregul ansamblu al procesului penal. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală constituie opțiunea legiuitorului, exprimată potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție și în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală. 12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: [...] b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; [...]“.

15.Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 referitoare la dreptul de acces liber la justiție, precum și prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv.

16.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Astfel, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor, tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efectele. Prin aceasta, legiuitorul nu a permis reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat, decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, paragrafele 18 și 19).

17.Curtea reține, de asemenea, că persoanele condamnate și cele cu privire la care a fost dispusă clasarea se află în situații juridice diferite, în primul rând sub aspectul faptului că, în privința celor dintâi, a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, existând, prin urmare, un proces penal încheiat. Spre deosebire de această ipoteză juridică, clasarea reprezintă, conform dispozițiilor art. 327 coroborate cu cele ale art. 315 din Codul de procedură penală, o soluție dată în rezolvarea cauzelor aflate într-o etapă procesuală anterioară judecății, respectiv atunci când nu poate fi începută urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele esențiale ale sesizării, sau, în cursul urmăririi penale, atunci când se constată existența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, situație în care se află și autorul excepției, în favoarea căruia a fost constatată împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

18.Or, pentru persoanele aflate în această ultimă ipoteză juridică, ce au calitatea de suspect sau de inculpat, legiuitorul a reglementat, la art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, dreptul de a cere continuarea procesului penal, respectiv de a solicita continuarea urmăririi penale. Aceasta nu reprezintă altceva decât un alt mecanism procesual penal, diferit de cel al promovării unei contestații în anulare, de obținere a unei hotărâri judecătorești definitive, prin care persoanei în privința căreia a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile, existența unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori renunțarea la urmărirea penală, îi este recunoscută nevinovăția. Cererea de continuare a procesului penal nu poate fi formulată însă de făptuitor, aspect analizat și argumentat de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017.19. Curtea constată, prin urmare, că, având în vedere situația juridică diferită în care se află cele două categorii de persoane invocate în susținerea excepției, legiuitorul a prevăzut, în privința lor, soluții juridice diferite pentru a obține hotărâri judecătorești prin care să le fie constatată nevinovăția. Acest aspect este pe deplin justificat, printre altele, de caracterul extraordinar al căii de atac a contestației în anulare, ce determină posibilitatea promovării sale numai împotriva hotărârilor judecătorești definitive, nu și împotriva actelor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, pronunțate conform art. 314 din Codul de procedură penală.

20.Această diferență de regim juridic nu este însă de natură a încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situația reglementării unor soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare, aspect ce nu poate fi reținut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

21.În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale art. 21, Curtea constată că persoanele în privința cărora a fost dispusă clasarea, ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, beneficiază, astfel cum s-a arătat mai sus, de toate mijloacele procesuale necesare dovedirii nevinovăției lor. Pentru acest motiv, prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală asigură accesul liber la justiție. De altfel, cu privire la dreptul fundamental anterior menționat, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că acesta nu presupune accesul, în toate cauzele, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005). Prin aceeași jurisprudență, s-a arătat, totodată, că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, inclusiv în privința căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești (a se vedea Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009).

22.Referitor la susținerea autorului excepției, conform căreia dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenție, Curtea reține că acesta presupune asigurarea unor garanții precum egalitatea armelor, dreptul la apărare, accesul la un tribunal imparțial și caracterul contradictoriu al procedurilor, drepturi procesuale de care persoanele aflate în situația autorului excepției se pot prevala în situația juridică invocată în prezenta cauză (a se vedea Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010).

23.În fine, cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 13 din Convenție, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunțată în Cauza Ališic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele în privința cărora au fost pronunțate soluții de clasare pot solicita continuarea procesului penal, conform dispozițiilor art. 18 și art. 319 din Codul de procedură penală.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liviu Răzvan Temeșan în Dosarul nr. 26.510/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop