Decizie nr. 517 din 25 noiembrie 2004

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Aurelia Popa - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4), art. 52 alin. (2), art. 53 alin. (2) şi (3) şi art. 55 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, ale art. 3 alin. (3), art. 5 alin. (6), art. 6 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 11 alin. (3) şi (5), art. 13 alin. (2) şi art. 22 alin. (4) din Legea nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, ale art. 1 alin. (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 90/2003 privind vânzarea spaţiilor aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, destinate sediilor partidelor politice, ale art. 21, art. 33, art. 34, art. 51, art. 88 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) şi art. 153 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, precum şi ale art. 23 alin. (4) şi (6), art. 49 alin. (2) şi art. 54 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Partidul solidarităţii democratice pentru şanse egale şi o societate mai bună, prin preşedintele său, Ion Antonescu, în Dosarul nr. 27/P/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de Ion Antonescu, preşedintele Partidului solidarităţii democratice pentru şanse egale şi o societate mai bună, prin care solicită amânarea cauzei, deoarece este citat, pentru acest termen, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauza ce face obiectul Dosarului nr. 13.004/2004 al acestei instanţe.

Având cuvântul asupra acestei chestiuni prealabile, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii, apreciind că cererea de amânare nu este temeinic motivată.

Deliberând, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă, respinge cererea de amânare.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 14/2003. În acest sens, învederează Curţii că autorul excepţiei a mai invocat în acelaşi dosar al instanţei de fond, respectiv Dosarul nr. 27/P/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege mai sus amintite, prevalându-se de aceleaşi dispoziţii constituţionale şi aceeaşi motivare ca în prezenta cauză. În urma sesizării sale cu aceste excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 119/2003 asupra constituţionalităţii art. 26 alin. (4) din Legea nr. 14/2003, iar prin Decizia nr. 65/2004, asupra dispoziţiilor art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi art. 52 alin. (2) din aceeaşi lege, respingând în ambele cazuri criticile de neconstituţionalitate ca neîntemeiate. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2, art. 53 şi art. 55 din Legea nr. 14/2003, reprezentantul Ministerului Public apreciază că acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că autorul are în vedere o omisiune legislativă atunci când se referă la art. 2, chestiune ce nu este de competenţa instanţei de contencios constituţional. De asemenea, consideră că art. 53 şi art. 55 din legea amintită nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate. În final, referindu-se la excepţia de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii legale atacate, pune concluzii de respingere a acestei excepţii ca neîntemeiată, deoarece observă că, în motivarea sa, autorul excepţiei nu invocă textele constituţionale pretins a fi încălcate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 27/P/2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii partidelor politice nr. 14/2003, ale Legii nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale ale Legii nr. 90/2003 privind vânzarea spaţiilor aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, destinate sediilor partidelor politice, ale Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Excepţia a fost ridicată de Partidul solidarităţii democratice pentru şanse egale şi o societate mai bună, prin preşedintele său, Ion Antonescu, cu prilejul soluţionării cererii de reînregistrare a partidului.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 2, art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4), art. 52 alin. (2), art. 53 alin. (2) şi (3) şi art. 55 din Legea nr. 14/2003 aduc atingere prevederilor constituţionale consacrate în art. 1 alin. (5), art. 11, art. 20, art. 21, 24, 54, 57, 124, art. 126 alin. (1), art. 129 şi art. 146 lit. d), "raportate la dispoziţiile Codului de procedură civilă", precum şi prevederilor principalelor tratate, pacte şi convenţii internaţionale la care România este parte. În critica sa, autorul insistă asupra dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi ale art. 26 alin. (4) din Legea nr. 14/2003, dispoziţii care consacră caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârilor Curţii de Apel Bucureşti pronunţate cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti de respingere a cererii de înregistrare a unui partid politic sau a celei de radiere a partidului, considerând că acestea aduc atingere accesului liber la justiţie, dreptului la apărare, prevederilor constituţionale care reglementează folosirea căilor de atac, precum şi principalelor instrumente internaţionale ratificate de ţara noastră. De asemenea, aşa cum reiese din motivarea făcută în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, precum şi din încheierea prin care această instanţă a sesizat Curtea Constituţională, critica de neconstituţionalitate vizează şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 90/2003, art. 3 alin. (3), art. 5 alin. (6), art. 6 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 11 alin. (3) şi (5), art. 13 alin. (2) şi art. 22 alin. (4) din Legea nr. 43/2003, art. 21, art. 33, art. 34, art. 51, art. 88 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) şi art. 153 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 92/1992, precum şi art. 23 alin. (4) şi (6), art. 49 alin. (2) şi art. 54 din Legea nr. 47/1992, fără a indica însă prevederile constituţionale pretins a fi încălcate. Ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional, autorul excepţiei şi-a completat motivarea printr-un înscris depus la Dosarul nr. 265D/2004 al Curţii Constituţionale, precizând textele constituţionale faţă de care înţelege să susţină neconstituţionalitatea prevederilor legale mai sus amintite. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate din Legea nr. 90/2003, apreciază că art. 1 alin. (2) "intră în coliziune" cu principiile constituţionale ale dreptăţii şi pluralismului politic, în timp ce art. 9 alin. (1) reprezintă "o mare gafă a puterii legislative care, deşi avea acte normative valide promulgate în noua ordine de drept, de după Revoluţia din Decembrie 1989, a preferat totuşi un act lovit de nulitate de pe timpul regimului totalitar [...]". Aşa fiind, aceste prevederi legale încalcă, în opinia sa, o serie de dispoziţii constituţionale, precum şi unele dispoziţii din Carta Europeană a Drepturilor Omului. Referindu-se la prevederile Legii nr. 43/2003, autorul excepţiei arată că art. 3 alin. (3), prin sintagma "sunt scutite de impozite şi taxe", contravine dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în drepturi, nediscriminarea, precum şi ale art. 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În acelaşi timp, susţine că dispoziţiile art. 5 alin. (6) din Legea nr. 43/2003, care prevăd că, "La solicitarea donatorului, identitatea sa poate rămâne confidenţială [...]", contravin art. 1 alin. (5), art. 11, 20, 56, 148 şi 149 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 25, 41 şi 42 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, deoarece afectează transparenţa procesului de finanţare a unui partid politic. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 alin. (2) din legea amintită, consideră că acestea "situează partidele politice mai presus de lege", contravenind art. 7, art. 11 alin. (3) şi (5), art. 13 alin. (2) şi art. 22 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 20 şi 21 din actul internaţional mai sus menţionat. În acelaşi timp, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 43/2003 aduce atingere art. 56 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 25, art. 26 şi 41 din Cartă. Autorul critică art. 7 din Legea nr. 43/2003 pentru excepţia instituită prin acest text de lege, având în vedere faptul că "Legea nr. 14/2003 nu precizează astfel de excepţii". Astfel, în opinia sa, sunt încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Constituţie şi prevederile art. 41 alin. (2) din Cartă. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 11 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 43/2003, autorul excepţiei arată că acestea reprezintă "o grea ofensă la adresa electoratului" şi încalcă, în consecinţă, o serie de dispoziţii constituţionale şi din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, în opinia sa, dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (4) din legea amintită sunt "abuzive şi discriminatorii", respectiv "încalcă cu premeditare Constituţia României cu privire la dreptate şi pluralism politic". În argumentarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 21, art. 117 alin. (3), art. 149 şi art. 153 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, autorul excepţiei enumeră o serie de texte constituţionale pe care le consideră ca fiind încălcate de aceste dispoziţii legale. În fine, autorul excepţiei, criticând dispoziţiile art. 49 alin. (2) şi ale art. 54 din Legea nr. 47/1992, arată că acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (4), art. 145 şi art. 154 alin. (1) din Constituţie şi "constituie dovada dependenţei economice a judecătorilor Curţii Constituţionale de puterea executivă şi contravin Constituţiei României [...]".

Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă consideră că textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. În acelaşi timp, observă că autorul excepţiei a mai supus controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 14/2003, Curtea Constituţională pronunţându-se prin Decizia nr. 119/2003 în sensul respingerii criticilor ca neîntemeiate. De asemenea, aminteşte că ulterior, prin Decizia nr. 65/2004, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor cu privire la dispoziţiile art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 14/2003. Referindu-se la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 90/2003, precum şi la prevederile Legii nr. 43/2003, supuse criticii de neconstituţionalitate, apreciază că acestea "au ca scop asigurarea transparenţei şi legalităţii finanţării partidelor politice; interzicerea finanţării acestora de către persoane fizice sau juridice străine (prin donaţii deghizate), precum şi obţinerea de facilităţi pentru cumpărarea sediilor partidelor politice de către cele care reprezintă un anumit procent din populaţia României". În continuare, Tribunalul menţionează că, în opinia sa, nu sunt întemeiate nici criticile de neconstituţionalitate care vizează anumite prevederi din Legea nr. 92/1992 şi nici cele care se referă la art. 49 alin. (2) şi art. 54 din Legea nr. 47/1992. În acest sens, arată că accesul liber la justiţie nu este în nici un caz îngrădit, existând controlul judecătoresc al instanţelor în faţa cărora s-a ridicat excepţia. Pe de altă parte, apreciază că invocarea nejustificată a unor excepţii duce la o tergiversare a soluţionării cauzelor, aglomerând instanţele de judecată. De asemenea, arată că accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege, această reglementare revenind puterii legiuitoare.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, învederând că autorul excepţiei nu-şi motivează excepţia decât cu privire la dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi art. 26 alin. (4) din Legea nr. 14/2003, apreciază că aceste texte de lege sunt constituţionale. Astfel, arată că, deşi în virtutea art. 129 din Constituţie părţile şi Ministerul Public au dreptul de a folosi căile de atac în condiţiile legii, aceasta nu înseamnă că justiţiabilii se pot bucura, în toate cazurile, de accesul la toate căile de atac, ci numai de acelea prevăzute de lege. În acest sens, aminteşte că art. 126 alin. (2) din Constituţie lasă legiuitorului competenţa de a stabili procedura de judecată şi căile de atac pe care cei interesaţi le pot folosi, fără a limita prin aceasta în vreun fel accesul liber la justiţie. De asemenea, apreciază că această reglementare este în deplină concordanţă atât cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi cu celelalte acte internaţionale ratificate de România, aşa încât nu există o încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţie. În consecinţă, consideră că dispoziţiile criticate din Legea nr. 43/2003, Legea nr. 92/1992, Legea nr. 47/1992 şi Legea nr. 90/2003 sunt constituţionale şi propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul observă că petentul a mai ridicat de două ori excepţia de neconstituţionalitate a unor texte din Legea nr. 14/2003. În acest sens, aminteşte Decizia nr. 119/2003, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (4), şi Decizia nr. 65/2004, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi ale art. 52 alin. (2). Aşa fiind, consideră că, în virtutea prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale mai sus amintite nu este întemeiată, "motivările din deciziile anterioare ale Curţii fiind aceleaşi". În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 53 alin. (2) şi art. 55 din aceeaşi lege, apreciază că, în virtutea art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât soluţionarea cauzei nu depinde de aceste texte de lege. Aceeaşi soluţie consideră că este aplicabilă şi în cazul prevederilor Legii nr. 43/2003 şi ale Legii nr. 90/2003 supuse criticii de neconstituţionalitate. De asemenea, analizând prevederile art. 21, 33, 34, art. 88 lit. a), b), c) şi d) şi ale art. 153 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 92/1992, apreciază că acestea nu sunt incidente în cauză. În ceea ce priveşte prevederile art. 23 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992, consideră că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, aşa încât critica acestor texte de lege apare ca fiind neîntemeiată. În acelaşi timp, apreciază că prevederile art. 49 alin. (2) şi ale art. 45 din Legea nr. 47/1992 nu au nici o relevanţă pentru soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate fiind, în cazul lor, inadmisibilă.

Avocatul Poporului apreciază că susţinerile autorului excepţiei referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 14/2003 nu pot fi reţinute. În acest sens, arată că acest act normativ nu îngrădeşte accesul liber la justiţie şi nici nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 129. În plus, observă că dispoziţiile art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi ale art. 52 alin. (2) din legea menţionată au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate într-o cauză în care acelaşi autor a invocat în acelaşi dosar al instanţei de fond, respectiv Dosarul nr. 27/P/2000 al Tribunalului Bucureşti, aceleaşi motive de neconstituţionalitate ca în prezenta cauză, Curtea pronunţându-se prin Decizia nr. 65/2004 în sensul respingerii excepţiei ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte celelalte texte de lege criticate, consideră că acestea "nu conţin dispoziţii care să îngrădească dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime".

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2, art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4), art. 52 alin. (2), art. 53 alin. (2) şi (3) şi ale art. 55 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, dispoziţiile art. 3 alin. (3), art. 5 alin. (6), art. 6 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 11 alin. (3) şi (5), art. 13 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (4) din Legea nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 30 ianuarie 2003, prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 90/2003 privind vânzarea spaţiilor aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, destinate sediilor partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, art. 21, art. 33, art. 34, art. 51, art. 88 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) şi art. 153 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 23 alin. (4) şi (6), art. 49 alin. (2) şi art. 54 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997, cu modificările ulterioare.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 8, art. 10, art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21, art. 24, art. 27 alin. (1), art. 28 alin. (1), art. 30 alin. (1), (2) şi (3), art. 37 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 52, art. 54, art. 57, art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (1), art. 129, art. 133 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 146 lit. d), art. 148, art. 149 şi art. 151 alin. (1).

Alături de aceste dispoziţii constituţionale, autorul invocă şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale din pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de România, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 20, 21, 25, 26, 40, 41, 52 şi 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul excepţiei a mai invocat în acelaşi dosar al instanţei de fond, respectiv Dosarul nr. 27/P/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, prevalându-se de aceleaşi dispoziţii constituţionale şi aceeaşi motivare ca în prezenta cauză. Astfel, în urma sesizării sale, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 119 din 25 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2003, asupra constituţionalităţii art. 26 alin. (4) din Legea nr. 14/2003, şi prin Decizia nr. 65 din 24 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 11 martie 2004, asupra dispoziţiilor art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi art. 52 alin. (2) din aceeaşi lege, respingând în ambele cazuri criticile de neconstituţionalitate ca neîntemeiate.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că în jurisprudenţa sa, aşa cum reiese şi din Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, Curtea Constituţională a statuat că aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, excepţia de neconstituţionalitate ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4) şi art. 54 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 2 din legea mai sus menţionată, Curtea constată că aceasta vizează faptul că textul de lege "renunţă la valori reale şi interzice sau prescrie dreptul partidelor politice de a «organiza iniţiativa legislativă a cetăţenilor»".

Aşadar, se are în vedere o omisiune legislativă, or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu poate modifica sau completa prevederile supuse controlului. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a art. 2 din Legea nr 14/2003 apare ca fiind inadmisibilă.

În continuare, examinând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) şi (3) şi ale art. 55 din Legea nr. 14/2003, Curtea apreciază că acestea nu contravin textelor constituţionale invocate. Astfel, observă că prevederile art. 53 alin. (2) obligă partidele politice existente ca, în vederea stabilirii conformităţii cu dispoziţiile Legii nr. 14/2003, să se supună procedurii judiciare necesare pentru înregistrarea partidelor, procedură ce se bucură de toate garanţiile necesare asigurării liberului acces la justiţie, a dreptului la apărare şi a dreptului de a exercita căile de atac. Aşa fiind, apare ca nesusţinută critica potrivit căreia acest text de lege contravine prevederilor art. 21, 24, 124, art. 126 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie.

Faptul că legea prevede sancţiunea radierii partidului care nu se supune obligaţiei de înscriere în termen de 6 luni nu este de natură să altereze constituţionalitatea art. 53 alin. (2) din Legea nr. 14/2003. Într-adevăr, având ca obiectiv promovarea valorilor şi intereselor naţionale, a pluralismului politic, contribuţia la formarea opiniei publice, participarea în alegeri şi constituirea unor autorităţi publice, partidele politice trebuie să fie primele subiecte de drept care să tindă la stabilirea unei depline conformităţi cu legea, inclusiv cu dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de înfiinţare şi activitatea lor. Aşa fiind, sancţiunea radierii apare nu numai ca firească, dar şi necesară într-o societate democratică, guvernată de respectul legii.

De asemenea, nici natura termenului de 6 luni pentru înscrierea partidului politic, care este un termen de decădere după cum reiese din prevederile art. 53 alin. (3) din legea amintită, nu aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie. Într-adevăr, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

În ceea ce priveşte art. 55 din Legea nr. 14/2003, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor sale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri se supun prevederilor legii partidelor politice, excepţie făcând articolele pe care le menţionează. Acest text de lege nu reprezintă, în fapt, decât o expresie a prevederilor constituţionale ale art. 62 alin. (2), potrivit cărora "Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie". Astfel, legiuitorul a urmărit aplicarea principiului egalităţii de şanse între cetăţeni, prin înlăturarea, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2), a oricăror forme de discriminare, între altele, pe criterii "de naţionalitate, de origine etnică, [...], de apartenenţă politică [...]". Constituindu-se, în consecinţă, într-o garanţie a drepturilor cetăţenilor care constituie o minoritate, acest text de lege nu numai că nu aduce atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, dar reprezintă un adevărat mijloc de protecţie a drepturilor consacrate în Legea fundamentală.

Având în vedere aceleaşi argumente reţinute în susţinerea constituţionalităţii art. 2, art. 53 alin. (2) şi (3) şi art. 55 din Legea nr. 14/2003, Curtea apreciază că aceste texte de lege nu conţin nici o prevedere contrară actelor internaţionale invocate de autorul excepţiei.

În continuare, analizând critica de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 90/2003, potrivit cărora numai partidele reînscrise potrivit Legii nr. 14/2003 pot beneficia de prevederile Legii nr. 90/2003, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate nu conţin nici o prevedere prin care se aduce atingere principiilor dreptăţii şi pluralismului, ca valori fundamentale ce caracterizează statul român. Aşa cum reiese din însuşi titlul Legii nr. 90/2003, acest act normativ urmăreşte reglementarea condiţiilor în care spaţii aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale pot fi vândute numai către o categorie anume de cumpărători, respectiv partidele politice. Destinaţia specială a acestor imobile, cea de sediu de partid, justifică opţiunea legiuitorului de a se adresa doar acelor partide prezente pe eşichierul politic românesc prin complinirea condiţiilor cerute pentru legala lor existenţă şi funcţionare şi nu celor care nu au întrunit cerinţele legale pentru a fi reînscrise. Aşa fiind, Curtea apreciază că textul legal criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale sau internaţionale invocate. De altfel, se observă că multe dintre prevederile constituţionale la care autorul excepţiei face trimitere, cum sunt cele ale art. 4 alin. (2), art. 10, art. 24 alin. (1), art. 27 alin. (1), art. 28 alin. (1), art. 30 alin. (1), (2) şi (3), art. 37 alin. (1), art. 52, art. 57, art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 148, art. 149 şi ale art. 151 alin. (1), nu au nici o relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceeaşi raţiune care fundamentează soluţia de mai sus, şi anume destinaţia specială a imobilelor la care face referire Legea nr. 90/2003, justifică şi soluţia legislativă a art. 9 alin. (2), potrivit căreia, în cazul încetării activităţii partidelor politice, sediile trebuie să fie transmise către persoane juridice cu scop identic sau asemănător, făcând ca şi în acest caz excepţia de neconstituţionalitate să apară ca neîntemeiată.

În continuare, examinând dispoziţiile atacate din Legea nr. 43/2003, precum şi conţinutul dosarului de fond, Curtea constată că prevederile art. 3 alin. (3), art. 5 alin. (6), art. 6 alin. (2) şi (3) şi ale art. 7 din acest act normativ nu au relevanţă pentru soluţionarea cauzei. Aceeaşi soluţie se păstrează şi în cazul prevederilor art. 13 alin. (2) şi art. 22 alin. (4) din Legea nr. 43/2003, potrivit cărora partidele politice sau candidaţii independenţi care nu au obţinut cu prilejul alegerilor pragul electoral impus de lege sunt obligaţi să restituie subvenţiile primite de la bugetul de stat, întrucât obiectul Dosarului nr. 27/P/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă îl constituie reînscrierea Partidului solidarităţii democratice pentru şanse egale şi o societate mai bună, iar nu un litigiu ce priveşte restituirea unor astfel de subvenţii.

De asemenea, Curtea observă că, înainte de a fi sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 43/2003 au fost abrogate prin art. 12 din Legea nr. 90/2003, soluţia legislativă criticată nefiind preluată în conţinutul acestui din urmă act normativ. Aşa fiind, în temeiul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională nu se poate pronunţa decât asupra dispoziţiilor dintr-o lege aflată în vigoare, excepţia de neconstituţionalitate a art. 11 alin. (3) din Legea nr. 43/2003 apare ca fiind inadmisibilă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 43/2003, Curtea apreciază, de asemenea, că acestea nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de către autorul excepţiei. Faptul că acesta din urmă vorbeşte despre "folosirea abuzivă a executorilor judecătoreşti" nu poate pune sub îndoială constituţionalitatea modului în care legiuitorul înţelege să înzestreze actele normative cu forţă coercitivă, ci apare, mai degrabă, ca o critică ce vizează modul în care legea a fost aplicată, problemă ce nu ţine însă de competenţa Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 92/1992, despre care autorul excepţiei pretinde că sunt neconstituţionale, Curtea observă că nici una dintre aceste dispoziţii legale nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Aşa fiind, în virtutea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională nu se poate pronunţa decât asupra constituţionalităţii unor prevederi dintr-o lege de care depinde soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21, 33, 34, 51, art. 88 lit. a), b), c) şi d) şi ale art. 153 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 92/1992 apare ca fiind inadmisibilă.

Aceeaşi concluzie de inadmisibilitate se impune şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) şi (6), art. 49 alin. (2) şi art. 54 din Legea nr. 47/1992, dispoziţii al căror conţinut a fost preluat, în urma republicării Legii nr. 47/1992 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, în art. 29 alin. (4) şi (6), art. 75 alin. (2) şi art. 78. Într-adevăr, Curtea constată că nici aceste dispoziţii nu au nici o relevanţă asupra soluţionării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 53 alin. (2) şi (3) şi ale art. 55 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 90/2003 privind vânzarea spaţiilor aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, destinate sediilor partidelor politice, excepţie ridicată de Partidul solidarităţii democratice pentru şanse egale şi o societate mai bună, prin preşedintele său, Ion Antonescu, în Dosarul nr. 27/P/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

2.Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (4), art. 51 alin. (4), art. 52 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, ale art. 3 alin. (3), art. 5 alin. (6), art. 6 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (4) din Legea nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, ale art. 21, 33, 34, 51, art. 88 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) şi ale art. 153 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, precum şi ale art. 29 alin. (4) şi (6), art. 75 alin. (2) şi art. 78 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea