Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ionela Maria Rusan și Darius Bogdan Martonca în Dosarul nr. 954/186/2017/a1 al Tribunalului Bistrița Năsăud - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 587D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepției, domnul avocat Claudiu Mincic, din cadrul Baroului Cluj. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepției, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, susținând că prevederile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor art. 20 și 21 din Constituție și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată că își întemeiază critica pe trei premise, reținute și în alte decizii ale Curții Constituționale, prin raportare la dreptul la un proces echitabil, respectiv că: procesul-verbal întocmit de organul de constatare are valoarea unui act de sesizare al organelor de urmărire penală și nu valoarea unui mijloc de probă; legiuitorul a adoptat principiul liberei aprecieri a mijloacelor de probă; nu există mijloace de „contrabalansare“ prevăzute de Codul de procedură penală.

4.Cu privire la cea dintâi premisă anterior menționată, se arată că, în cuprinsul procesului-verbal pe care îl încheie, organele de constatare au obligația să consemneze toate aspectele constatate, incluziv constatările personale, dar că, astfel consemnate, aspectele din cuprinsul procesului-verbal nu ar trebui să poată servi la pronunțarea unei soluții de condamnare. Se susține că instanța de contencios constituțional a făcut, în jurisprudența sa, distincția dintre mijloacele de sesizare a organelor de urmărire penală și mijloacele de probă. Așa fiind, constatările personale ale organului de constatare pot fi utilizate doar pentru deschiderea unui dosar penal. Se susține că ipoteza juridică este asemănătoare cu cea a formulării unui denunț sau a unei plângeri prealabile.

5.Referitor la cea de-a doua premisă enunțată, se susține că pe baza declarației unei singure persoane se poate dispune condamnarea inculpatului. Se arată că, din acest punct de vedere, se impune a fi analizat în ce măsură aceleași constatări personale ale organului de constatare, ulterior consemnate într-o declarație de martor, respectă dreptul la un proces echitabil, întrucât situația este identică cu cea consemnată în actul de constatare, dar pe baza acestei declarații de martor se poate dispune condamnare inculpatului. Se susține că legiuitorul a acordat această posibilitate de a audia organele de constatare în calitate de martor, deși poziția acestor persoane care sunt în subordinea unor instituții publice și care formulează acuzații se aseamănă mai degrabă cu cea a unei persoane vătămate.

6.Referitor la cea de-a treia premisă enunțată, se susține că în Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, la art. 19 alin. (2), se menționează că nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator. Se arată că, de multe ori, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acest regim contravențional a fost asimilat unor acuzații în materie penală. Or, dacă în cadrul regimului contravențional nu poate fi audiat ca martor un alt agent constatator, în sfera dreptului penal, care ar trebui să intervină ca ultimo ratio, această posibilitate există fără ca legislația în vigoare să prevadă garanții procesuale corespunzătoare. În acest sens, se arătă că art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează garanții doar în situația unor colaboratori sau a unor investigatori sub acoperire, în cazul cărora se prevede că o soluție de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunțare la aplicarea pedepsei nu se poate baza, în mod determinant, pe o declarație a unui colaborator sau a unui investigator.

7.Se susține că, în condițiile în care organele de constatare formulează actul care stă la baza deschiderii procedurii, acel act capătă ulterior valența unei acuzații în materie penală și că, în condițiile în care organele de constatare sunt în subordinea unei autorități publice, uneori chiar a Ministerului Public, acestea nu pot avea o poziție obiectivă în momentul în care sunt audiate, întrucât ele vor tinde să confirme aspectele consemnate în actul inițial. Se mai arată că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit la sensul noțiunii de „probă determinantă“ și al noțiunii de „probă exclusivă“. Or, dispozițiile legale criticate permit ca, pe baza principiului liberei aprecieri a probelor, declarația unui organ de constatare să fie o probă determinantă sau exclusivă în cauză, fără ca persoanele acuzate să beneficieze de garanții procedurale, lăsându-se totul la aprecierea judecătorului de scaun, care pronunță soluția pe fondul cauzei. Se susține că această soluție juridică ridică probleme din perspectiva dreptului la un proces echitabil în componenta sa referitoare la principiul egalității armelor.

8.Se susține că există cel puțin două soluții pentru înlăturarea viciului de neconstituționalitate invocat: cea de modificare a textului criticat, așa încât să nu mai existe posibilitatea audierii ca martor a organelor de constatare, soluție care era prevăzută de Codul de procedură penală din 1968; cea de pronunțare de către Curtea Constituțională a unei decizii interpretative, prin care să se arate că declarațiile organelor de constatare trebuie să aibă o valoare probatorie condiționată și că acestea nu pot fi folosite în mod determinat pentru dispunerea unei soluții de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunțare la aplicarea pedepsei.

9.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocându-se, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, paragrafele 22-24, Decizia nr. 97 din 1 martie 2018 și Decizia nr. 343 din 22 mai 2018. Se solicită menținerea jurisprudenței anterior menționate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

10.Prin Încheierea din 17 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 954/186/2017/a1, Tribunalul Bistrița Năsăud - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ionela Maria Rusan și Darius Bogdan Martonca, în fața judecătorului de cameră preliminară, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorilor excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de mărturie mincinoasă și, respectiv de conducere a unui vehicul fără permis de conducere și de refuz sau sustragere de la recoltarea de probe biologice.

11.În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că audierea în calitate de martor sau administrarea ulterioară ca probă a declarațiilor agentului constatator care a întocmit procesul-verbal de constatare în cauza dedusă judecății încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare ale inculpatului, fiind contrară dispozițiilor constituționale și convenționale invocate. Se susține că este inadmisibil ca într-un stat de drept să se preconstituie probe în maniera anterior arătată, care este de natură a determina condamnarea unei persoane pe baza declarațiilor unui martor aflat în subordinea acuzării. Se susține că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, au fost formulate acuzații în materie penală și s-a dispus trimitere în judecată, în mod exclusiv, pe baza procesului-verbal întocmit de un agent constatator și a declarațiilor acestuia.

12.Tribunalul Bistrița Năsăud - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că, din coroborarea dispozițiilor legale criticate cu cele ale art. 103, art. 114 alin. (1)-(3) și art. 155 din Codul de procedură penală, rezultă dreptul oricărei persoane de a avea calitatea de martor, câtă vreme nu este parte sau persoană vătămată în respectiva cauză. Se arată, totodată, că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, fiind evaluate și apreciate în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Se susține că, în aceste condiții, audierea în calitate de martor a persoanelor care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 din Codul de procedură penală constituie o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil al părților.

13.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14.Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se susține că, pe de o parte, la art. 114 și art. 115 din Codul de procedură penală, legiuitorul a definit noțiunea de „martor“ și a reglementat sfera persoanelor care pot avea această calitate, iar, pe de altă parte, că prevederile art. 19 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, conform cărora „nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator“, sunt incidente în cazul constatării contravențiilor, în ipoteza angajării răspunderii penale fiind aplicabile dispozițiile art. 61 din Codul de procedură penală.

15.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentanților autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62.“18. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

19.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 20 iulie 2018, și Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

20.Prin Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, precitată, Curtea a reținut că, potrivit art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar potrivit art. 114 alin. (4) din același cod, pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și art. 62 din același act normativ. În continuare, Curtea a constatat că dispozițiile art. 61 din Codul de procedură penală stabilesc în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Curtea a observat că, potrivit alin. (5) al art. 61, procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Totodată, art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală dispune că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.

21.De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să-l disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării; el constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

22.Totodată, Curtea Constituțională, plecând de la cele statuate de instanța europeană, a reținut că noțiunea de „martor“ are un înțeles autonom în sistemul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunțată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41).

23.Plecând de la aceste premise, Curtea Constituțională a reținut că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Curtea a observat că, în esență, procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declarații, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudența de principiu în materie a instanței de la Strasbourg, Curtea Constituțională a apreciat că procesul-verbal întocmit în condițiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui „mărturie în acuzare“, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de „martori“ în sensul Convenției (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 47).

24.Având în vedere aceste aspecte, Curtea Constituțională a constatat că posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 din Codul de procedură penală, se constituie într-o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.

25.În ceea ce privește susținerea potrivit căreia organele de cercetare penală au fost audiate ca martori, Curtea a constatat că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci, în realitate, privește modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituționalitate nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“.

26.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionela Maria Rusan și Darius Bogdan Martonca în Dosarul nr. 954/186/2017/a1 al Tribunalului Bistrița Năsăud - Secția penală și constată că dispozițiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bistrița Năsăud - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop