Decizie nr. 261 din 22 februarie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Petrea Alecu în Dosarul nr. 5.884/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 7 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5.884/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă.

Excepţia a fost invocată de Petrea Alecu într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de strămutare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 37 alin. 2 din Codul de procedură civilă încalcă principiile şi drepturile constituţionale privind statul de drept, egalitatea în drepturi, dreptul la apărare şi înfăptuirea justiţiei. Astfel, se arată că, deşi potrivit Codului civil şi Codului de procedură civilă, părţile sunt obligate să îşi dovedească temeinicia drepturilor pretinse sau a cererilor formulate, iar simplele afirmaţii referitoare la bănuielile uneia dintre ele cu privire la presupusa nepărtinire a judecătorilor, fără a fi probată, precum şi procedura inchizitorială, dictatorială, de soluţionare a cererilor de strămutare, produc un dezechilibru major în exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor, petentul fiind crezut pe simple afirmaţii, iar intimatul trebuind să facă dovada contrarie. În cazul admiterii cererii de strămutare, se înfrânge prezumţia de nevinovăţie, întrucât partea adversă e obligată să îşi apere interesele în altă instanţă decât cea de domiciliu, ceea ce îi îngreunează nejustificat exercitarea drepturilor procesuale, iar posibilitatea părţilor de a formula nelimitat cereri de strămutare produce o inechitate în exercitarea drepturilor procesuale.

De asemenea, dispoziţiile art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu încalcă principiul publicităţii şedinţei de judecată consacrat de art. 127 din Constituţie. Posibilitatea preşedintelui de a ordona suspendarea cauzei, fără citarea părţilor, contravine principiilor dreptului la apărare, al publicităţii, contradictorialităţii şi oralităţii şedinţelor de judecată, iar pronunţarea hotărârii fără a fi motivată şi inexistenţa unei căi de atac încalcă dispoziţiile constituţionale privind statul de drept, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare şi folosirea căilor de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

–Art. 37 alin. 2: "Strămutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică. Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale. Constituie motive de siguranţă publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice.";

–Art. 40 alin. 1, 2 şi 4: "Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu.

Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective.

[...]

Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi respectarea Constituţiei, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) şi (2) privind dreptul la apărare, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor şi art. 129 privind folosirea căilor de atac din Constituţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. 2, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Curtea reţine că hotărârea pronunţată de instanţă cu ocazia soluţionării cererii de strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiţiei, iar nu de soluţionare în fond a unei cauze civile. Astfel, de vreme ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate susţine că interesele celor în cauză ar fi prejudiciate, ştirbindu-se în acest fel exerciţiul drepturilor constituţionale invocate. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 39 alin. 2, cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă [...] se judecă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o instanţă superioară ce beneficiază, la rândul ei, de toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate, astfel încât este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora strămutarea operează în baza unor simple afirmaţii ale părţii care are interes.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 1.108 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Curtea a statuat că strămutarea procesului civil reprezintă un incident procedural referitor la instanţa sesizată cu judecarea pricinii şi are ca finalitate înlăturarea suspiciunilor ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea acesteia. Cererea de strămutare formează obiectul unei judecăţi distincte şi se adresează instanţei competente, potrivit art. 39 din Codul de procedură civilă, care, soluţionând acest incident procedural, se desesizează în mod definitiv. În situaţia în care instanţa a dispus strămutarea, prin hotărârea pronunţată va arăta şi în ce măsură actele îndeplinite înainte de strămutare urmează a fi păstrate.

Cu privire la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate conform cărora prevederile art. 40 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă împiedică accesul liber la justiţie, întrucât cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu, iar hotărârea asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, dar aceasta nu înseamnă însă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite.

Astfel, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin această instanţă nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justiţiabili.

De altfel, asupra constituţionalităţii alin. 4 al art. 40 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat prin mai multe decizii, ca, de exemplu, Decizia nr. 79 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2007, Decizia nr. 624 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 24 august 2007, şi Decizia nr. 468 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iulie 2007.

De asemenea, stabilirea de către legiuitor a regulii potrivit căreia judecarea cererii de strămutare se face în camera de consiliu nu contravine art. 21 din Constituţie, legiuitorul acţionând în virtutea competenţelor sale stabilite de art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, soluţia legislativă criticată este justificată de faptul că în această procedură nu se tranşează fondul litigiului, ci exclusiv o chestiune ce vizează buna administrare a actului de justiţie.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 573 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.143 din 19 decembrie 2005, reţinând că soluţia legislativă adoptată prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate de a lăsa la latitudinea preşedintelui instanţei învestită cu soluţionarea cererii de strămutare suspendarea judecării pricinii nu relevă nicio contradicţie cu textele constituţionale de referinţă. Astfel, prerogativa preşedintelui instanţei învestite cu soluţionarea cererii de strămutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcţie de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea şi credibilitatea lor, să aprecieze asupra măsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluţie părtinitoare. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu contravin textului art. 21 alin. (3) din Constituţie, ci, dimpotrivă, posibilitatea recunoscută preşedintelui de a decide asupra suspendării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, precum şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile anterioare îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Petrea Alecu în Dosarul nr. 5.884/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 februarie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae