Decizie nr. 599 din 20 mai 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marinela Mincă - procuror

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 281 din Codul penal, excepţie ridicată de Romeo-Gabriel Gheţaru în Dosarul nr. 14.336/280/2006 al Judecătoriei Piteşti.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 14.336/280/2006, Judecătoria Piteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 281 din Codul penal.

Excepţia a fost ridicată de Romeo-Gabriel Gheţaru cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, infracţiune prevăzută de art. 281 din Codul penal, raportat la art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, care reglementează mandatul de aducere, înfrâng dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (2), care garantează inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, permiţând doar percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. În acest sens, arată că aducerea, realizabilă inclusiv prin constrângere, a învinuitului sau a inculpatului în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată reprezintă o privare de libertate, fără a fi nici reţinere, nici arestare, în condiţiile în care în Legea fundamentală nu este prevăzută instituţia mandatului de aducere. Pentru aceleaşi raţiuni, consideră că art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală încalcă şi prevederile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 9 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, texte ce reglementează dreptul persoanei la libertate şi la siguranţă. Întrucât art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierii de şedinţă prin care s-a dispus emiterea mandatului de aducere, apreciază că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei lipsite de libertate la un recurs în faţa unui tribunal. Autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat înfrânge şi prevederile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederi referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina, întrucât "declaraţia în procesul penal este o armă în apărare, ca atare, inculpatul poate să refuze acest drept, poate alege să nu declare nimic".

Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală, prin faptul că permit ca "judecătorul să se substituie procurorului şi să dispună în mod arbitrar inculparea unui cetăţean găsit nevinovat de către toţi procurorii care l-au cercetat", contravin prevederilor constituţionale ale art. 131 referitoare la rolul Ministerului Public. Arată că, în baza textului de lege criticat, judecătorul poate să reţină cauza spre judecare fără a pune în mişcare acţiunea penală, încălcându-se astfel art. 24 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la apărare, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. În sprijinul susţinerilor, citează jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că "este [...] necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului" (Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999). De asemenea, consideră că art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, prin ignorarea principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio în pejus, atât timp cât există posibilitatea ca persoana faţă de care procurorul a dat o soluţie de netrimitere în judecată, prin propria cale de atac, să îşi agraveze situaţia, redobândind calitatea de învinuit sau, chiar mai rău, dobândind calitatea de inculpat.

În fine, autorul excepţiei susţine că sintagma "legea specială" din art. 281 al Codului penal este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi şi în art. 115 alin. (1) referitor la delegarea legislativă. Consideră că "Parlamentul nu poate adopta decât o singură lege specială - legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Prin urmare, legea specială la care face trimitere art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât "legea avocaturii este lege organică, nu specială".

Judecătoria Piteşti apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Astfel, arată că prevederile art. 183 din Codul de procedură penală, în integralitatea lor, sunt menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi nu încalcă libertatea individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a măsurilor preventive. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, instanţa consideră că acestea sunt susceptibile de îmbunătăţiri, însă nici în acest stadiu al reglementării nu vin în contradicţie cu vreuna din prevederile constituţionale invocate. De asemenea, arată că sintagma "lege specială" este folosită în contextul art. 281 din Codul penal pentru a da eficienţă principiului de drept specialia generalibus derogant.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit încheierii de sesizare a Curţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi prevederile art. 281 din Codul penal. Însă, din examinarea concluziilor scrise depuse în motivarea excepţiei, reiese că în realitate critica de neconstituţionalitate priveşte şi dispoziţiile art. 278^1 alin. 9 din Codul de procedură penală. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală: "O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.";

–Art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate aceste dispoziţii prin Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006: "Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

În cazul prevăzut în alin. 8 lit. c), actul de sesizare a instanţei îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. 1.";

–Art. 281 din Codul penal: "Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă."

Autorul excepţiei susţine că aceste texte de lege sunt neconstituţionale astfel:

–prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) referitoare la libertatea individuală din Legea fundamentală, precum şi prevederile art. 5 paragrafele 1 şi 4 privind dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9 cu privire la dreptul persoanei de a nu fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 9 paragraful 1 privind dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

–dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală înfrâng prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 131 cu privire la rolul Ministerului Public, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil;

–prevederile art. 281 din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi şi ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate referitor la sintagma "lege specială" din cuprinsul art. 281 al Codului penal. În realitate, critică modul de aplicare de către organele de urmărire penală şi de către instanţa de judecată a textului de lege menţionat. Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea litigiului.

II. Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 183 din Codul de procedură penală prin raportare la o serie de texte din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 885 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 5 noiembrie 2007, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevederilor art. 183 din Codul de procedură penală, reţinând că regulile procedurale instituite prin dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură penală sunt menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absenţa sau refuzul persoanelor a căror ascultare sau prezenţă este apreciată ca fiind necesară de către instanţa de judecată. Prin dispoziţiile criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancţiunilor privative de libertate, astfel cum în mod eronat apreciază autorul excepţiei. De altfel, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns pentru desfăşurarea instrucţiei penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în faţa instanţei de judecată atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de drept.

Cu acelaşi prilej Curtea a statuat că nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. 3 din Codul de procedură penală, persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul în care s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. De asemenea, nu se aduce atingere dreptului acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare, întrucât acesta nu este constrâns în niciun fel să facă vreo declaraţie în acest sens.

Pentru considerentele arătate mai sus, prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ale art. 5 paragrafele 1 şi 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu dispoziţiile art. 9 paragraful 1 şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În ceea ce priveşte art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală, aceste dispoziţii legale au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 172 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22 aprilie 2005, Curtea a statuat că susţinerea autorului excepţiei privind contrarietatea dintre dispoziţiile legale atacate şi prevederile art. 24 din Constituţie este nefondată, deoarece procedura de judecare a plângerilor împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, prevăzută de art. 278^1 din Codul de procedură penală, este o procedură contradictorie în care toate părţile, inclusiv persoana acuzată de comiterea unei fapte penale, au posibilitatea de a se apăra şi de a cere fie menţinerea soluţiei procurorului, fie învestirea instanţei cu judecarea infracţiunii reclamate. În aceasta din urmă ipoteză, inculpatul beneficiază, se înţelege, de toate mijloacele de apărare şi de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege. Cu acelaşi prilej, Curtea nu a reţinut nici susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 131 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, întrucât judecarea cauzei de către instanţă după desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată implică participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al acţiunii publice şi exercitarea tuturor atribuţiilor decurgând din această calitate.

De asemenea, prin Decizia nr. 864 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.786 din 20 noiembrie 2007, Curtea a reţinut că procedura prezentării materialului de urmărire penală este specifică primei faze a procesului penal, care, spre deosebire de faza a doua, este nepublică. Acest argument are drept urmare instituirea obligaţiei procurorului de a chema învinuitul sau inculpatul în cel mai important moment al urmăririi penale - trimiterea în judecată şi îşi găseşte raţiunea tocmai în asigurarea posibilităţii învinuitului sau inculpatului de a fi asistat de un apărător şi de a dispune de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea. Cu acest prilej Curtea a statuat că prevederile legale criticate nu opresc persoana interesată de a lua cunoştinţă de întreg materialul probator existent la dosar şi de a formula cereri noi în cadrul noii faze procesuale căreia i se aplică dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac prevăzute de lege.

Cu aceeaşi ocazie Curtea a mai arătat că eventualele probleme practice care s-ar fi putut ivi cu privire la modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor contestate de autor au fost dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. XV din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, "în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia". Aşa fiind, nu se poate susţine că prevederile legale criticate contravin principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte.

Totodată, prin Decizia nr. 574 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 7 august 2007, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală, reţinând că plângerea prevăzută de art. 278^1 reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio în pejus. Într-adevăr, deşi legea nu prevede în mod expres aplicarea acestui principiu cu prilejul soluţionării plângerii împotriva actelor procurorului, raţiuni identice cu cele care determină extinderea aplicabilităţii acestui principiu şi în alte situaţii decât cele prevăzute în art. 372, art. 385^8 sau art. 414^1 alin. 1 din Codul de procedură penală justifică luarea sa în considerare şi în cazul procedurii reglementate de art. 278^1 din acelaşi cod.

Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor amintite mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, excepţie ridicată de Romeo-Gabriel Gheţaru în Dosarul nr. 14.336/2006 al Judecătoriei Piteşti.

II. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 mai 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică