Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 924/1/2025, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent-șef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 17.928/300/2023.

Magistratul-asistent-șef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fără a fi formulate puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 26 februarie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 17.928/300/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă, în cazul solicitării formulate în condițiile art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, de către poliția rutieră sau cea locală, referitoare la obținerea datelor de identificare ale persoanei căreia i-a fost încredințat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, atunci când comunicarea, realizată prin poștă, s-a restituit cu mențiunea „expirat termen de păstrare“, iar proprietarul sau deținătorul mandatat al unui vehicul nu a optat pentru modalitatea de comunicare prin platforme informatice destinate furnizării de servicii electronice, comunicarea se realizează prin afișare la sediul sau domiciliul contravenientului conform art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001?

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002)

Articolul 39

(1)La solicitarea poliției rutiere sau a poliției locale, proprietarul sau deținătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice acesteia, în termenul indicat în cuprinsul solicitării, datele de identificare ale persoanei căreia i-a încredințat vehiculul pentru a-l conduce pe drumurile publice. Poliția locală poate solicita aceste date de identificare numai în legătură cu exercitarea competențelor în domeniul circulației pe drumurile publice.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001)

Articolul 27

(1)Comunicarea procesului-verbal se face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează întrun proces-verbal, semnat de cel puțin un martor.

(2)Nu este necesară semnarea procesului-verbal de către un martor atunci când procedura de afișare este înregistrată cu mijloace audio-video ale organului din care face parte agentul constatator.

Prin Plângerea contravențională înregistrată la data de 11.07.2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București cu nr. 17.928/300/2023, petenta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Poliția Locală Sector 2 București, anularea Procesului-verbal seria PLA nr. 57.630 încheiat la data de 16.05.2023.

În motivare a arătat că în data de 22.06.2023 i-a fost comunicat, prin afișare, Procesul-verbal de contravenție seria PLA nr. 57.630 din 16.05.2023, prin care petenta a fost sancționată cu amendă, dat fiind faptul că nu a comunicat intimatei datele de identificare ale persoanei căreia i-a încredințat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 822 ALO pentru a-l conduce pe drumurile publice, în termenul indicat în cuprinsul Solicitării nr. 6.741 din 2.02.2023.

Petenta a susținut că fapta reținută prin procesul-verbal nu există, întrucât acesteia nu i s-au solicitat informații cu privire la persoana care a condus autoturismul, neprimind nicio comunicare scrisă ori solicitare verbală în acest sens, respectiv că, în lipsa unui termen legal în care contravenientul are obligația de a comunica informațiile solicitate, intimata nu poate stabili un astfel de termen.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 2.147 din 21.02.2024, Judecătoria Sectorului 2 București a admis plângerea contravențională și a anulat Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției seria PLA nr. 57.630 din 16.05.2023.

La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere că textul de lege în discuție a fost interpretat prin Decizia nr. 10/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, reținându-se că modalitatea de comunicare a procesului-verbal prin afișare este subsidiară comunicării prin poștă, iar aceasta trebuie făcută de fiecare dată când comunicarea prin poștă nu este posibilă, iar în cazul în care persoana sancționată, deși avizată prin oficiul poștal, nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenței, organul constatator trebuie să apeleze la modalitatea subsidiară de comunicare, prin afișare, deoarece dispozițiile legale au în vedere primirea efectivă a procesului-verbal.

A mai reținut că în situația unei astfel de comunicări nu se poate reține conduita culpabilă a persoanei prin simplul fapt al neprezentării la oficiul poștal, respectiv că și în cazul comunicării solicitării, prevăzută de art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, ar trebui urmată aceeași procedură, în caz contrar reținându-se necomunicarea acesteia.

Totodată, instanța de fond a avut în vedere lipsa unei reglementări în privința modalității de comunicare a notificării în discuție.

În același sens a observat că, în condițiile în care adresa nu a fost afișată, există dificultăți în a se stabili data săvârșirii contravenției, în condițiile în care chiar dacă procesul-verbal cuprinde o asemenea dată, aceasta nu este corectă din moment ce termenul de 5 zile curge de la primirea adresei, iar în cauză nu se poate determina momentul în care a început acest termen să curgă. Astfel, pentru a se reține vinovăția petentei în conduita adoptată - necomunicarea datelor organelor de poliție - trebuie să se poată reține că petenta a cunoscut efectiv conținutul notificării.

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel ambele părți, intimata solicitând admiterea apelului, casarea sentinței civile, schimbarea în tot a hotărârii și respingerea plângerii contravenționale, iar petenta solicitând schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-petentă A S.R.L. a depus o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv dacă, în cazul solicitării formulate în condițiile acestui text de lege de către poliția rutieră sau cea locală, referitoare la obținerea datelor de identificare ale persoanei căreia i-a fost încredințat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, atunci când comunicarea, realizată prin poștă, s-a restituit cu mențiunea „expirat termen de păstrare“, iar proprietarul sau deținătorul mandatat al unui vehicul nu a optat pentru modalitatea de comunicare prin platforme informatice destinate furnizării de servicii electronice, comunicarea se realizează prin afișare la sediul sau domiciliul contravenientului conform art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

La termenul din data de 26 februarie 2025, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură civilă), sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde în tot soluționarea cauzei, iar din verificările efectuate rezultă că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a mai pronunțat.

De asemenea, problema de drept menționată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare sau al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluționare.

În ceea ce privește caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare, instanța de trimitere a apreciat că textul de lege nu impune o modalitate suplimentară de comunicare, respectiv cea privind comunicarea prin afișare la sediul sau domiciliul contravenientului conform art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în plus față de cea privind comunicarea prin poștă, cu scrisoare recomandată și confirmare de primire.

Referitor la acest aspect, instanța de trimitere a avut în vedere faptul că, în cazul neprezentării destinatarului la poștă pentru ridicarea corespondenței, destinatarul nu poate lua cunoștință efectiv de conținutul comunicării, astfel că textul legal poate fi unul confuz cu privire la acest aspect, impunându-se ca petentul să cunoască efectiv conținutul adresei intimatei.

V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apelanta-petentă A S.R.L. a susținut faptul că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, iar chestiunea de drept este una veritabilă.

A susținut că instanțele au statuat diferit cu privire la aplicarea mutatis mutandis a dispozițiilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, reținând că se impune comunicarea solicitării și prin afișare ori că este suficientă simpla comunicare a unei scrisori recomandate cu confirmare de primire.

Totodată, a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Referitor la problema de drept, a considerat că, în ceea ce privește procedura de comunicare a Adresei nr. 6.741 din 2.02.2023, sunt aplicabile prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 10/2013, în sensul că persoana căreia nu i-a fost comunicată în mod legal solicitarea poliției locale nu putea fi amendată.

VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce privește punctul de vedere al completului de judecată asupra problemei de drept a cărei lămurire se solicită s-a avut în vedere faptul că, în speță, adresa a fost trimisă prin poștă, cu scrisoare recomandată și confirmare de primire, iar petenta a fost avizată pentru a ridica corespondența de la oficiul poștal, astfel că intimata a depus diligențele necesare pentru comunicarea adresei, iar dispozițiile legale nu impun în sarcina intimatei întreprinderea de demersuri suplimentare în cazul în care scrisoarea recomandată nu este ridicată de destinatar.

De asemenea, s-a reținut că legiuitorul a reglementat în mod expres situațiile în care a înțeles să instituie o protecție suplimentară drepturilor destinatarilor normelor legale, precum în cazul comunicării procesului-verbal de contravenție, pentru care a fost prevăzută afișarea, sau în cazul actelor administrativ fiscale, pentru care a fost prevăzută comunicarea prin publicitate. Însă, în privința solicitării ce face obiectul cauzei, nu au fost prevăzute obligații suplimentare în sarcina instituției emitente, astfel că nu se poate reține o eventuală neîndeplinire de către aceasta a procedurii de comunicare a solicitării adresate apelantului.

Completul care a formulat sesizarea a avut în vedere și practica neunitară existentă la nivel național în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Într-o primă opinie, Curtea de Apel Alba Iulia a transmis hotărâri judecătorești relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, pronunțate de Tribunalul Sibiu, din care reiese că nu se poate considera ca fiind îndeplinită obligația comunicării solicitării formulate în condițiile art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 câtă vreme persoana vizată nu s-a prezentat să o ridice de la oficiul poștal, fiind necesară comunicarea respectivei solicitări și prin afișare, în condițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

S-a argumentat că, în ipoteza restituirii solicitării de comunicare a datelor persoanei care a condus autovehiculul, nu se poate reține că petentului i s-a comunicat în mod efectiv adresa, întrucât nu a semnat de primire și nici nu a refuzat primirea corespondenței, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției reținute, având în vedere că intimatul avea obligația să comunice înștiințarea prin afișare la sediul/domiciliul contravenientului, această modalitate de comunicare fiind subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire.

De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că, potrivit art. 109 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, prevederile acestei ordonanțe referitoare la contravenții se completează cu cele ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, dacă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 nu se dispune altfel, că, deși art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 vizează comunicarea procesului-verbal de contravenție, reglementarea de drept comun admite analogia atunci când problema litigioasă nu poate fi soluționată în baza legii sau a uzanțelor, că se impun a fi reținute sub acest aspect și considerentele din Decizia nr. 10/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri ale Tribunalului Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și ale Judecătoriei Brașov.

În sensul aceleiași opinii au fost exprimate puncte de vedere de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Câmpeni, Judecătoriei Zărnești, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ilfov, Curții de Apel Bacău și Curții de Apel Târgu Mureș.

Într-o altă opinie s-a apreciat că, în această ipoteză, comunicarea solicitării datelor persoanei care a condus autovehiculul este legal îndeplinită, chiar dacă persoana nu a ridicat înștiințarea de la oficiul poștal.

S-a argumentat că modalitatea de comunicare prin afișare, prevăzută de art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, nu poate fi reținută ca fiind incidentă în ceea ce privește comunicarea la care se referă art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, având în vedere că dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 vizează comunicarea procesului-verbal de contravenție, acestea fiind de strictă interpretare și neputând fi aplicate prin analogie.

În sensul acestei opinii au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate de Judecătoria Brașov și de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

În susținerea acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către judecătorii din cadrul Tribunalului Ilfov (instanță la nivelul căreia s-au exprimat puncte de vedere în sensul ambelor opinii), Tribunalului Iași, Tribunalului Vaslui, Curții de Apel Iași, Tribunalului Ialomița.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu a fost identificată jurisprudență a instanței de contencios constituțional care ar putea prezenta relevanță în ceea ce privește problema de drept pusă în discuție.IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Având în vedere competența de soluționare a cauzelor cu obiect similar, care aparține judecătoriilor, respectiv tribunalelor în calea de atac, nu au fost identificate hotărâri judecătorești ale Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție relevante din perspectiva problemei de drept supuse interpretării.

Cu privire la mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-au statuat următoarele:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 teza I, raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) și art. 31 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că:

Modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire.

Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal.

Din această decizie pot prezenta relevanță următoarele considerente: În situația neprezentării contravenientului la oficiul poștal, după avizare, există un dubiu asupra luării la cunoștință a actului comunicat. Nu se poate afirma de plano că persoana avizată, prin atitudinea sa, încearcă să amâne la nesfârșit comunicarea procesului-verbal. Nu poate fi aplicat nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece nu poate fi cunoscut motivul neprezentării persoanei avizate la oficiul poștal. În ipoteza prezentată, reiese că nu poate fi considerată ca fiind valabilă comunicarea, dacă persoana sancționată nu s-a prezentat la oficiul poștal pentru ridicarea actului.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranșată chestiunea de drept sesizată, în condițiile în care nu este îndeplinită condiția privind noutatea problemei de drept.XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Asupra admisibilității sesizării

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

În mod constant, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, au fost decelate următoarele condiții de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile:

(i)existența unei cauze aflate în curs de judecată;

(ii)cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza;

(iii)instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

(iv)ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

(v)chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

(vi)asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În cauză sunt îndeplinite primele trei condiții de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal care este învestit în ultimă instanță cu soluționarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, conform cărora hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În ceea ce privește a patra condiție de admisibilitate, una dintre componentele sale se referă la cerința ca soluționarea pe fond a cauzei în care este formulată sesizarea să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, fiind deopotrivă admisibilă sesizarea și atunci când obiectul dezlegării este reprezentat de o chestiune de drept procesual, dar care influențează decisiv modalitatea de soluționare a fondului cauzei.

Condiția de admisibilitate vizând noutatea chestiunii de drept însă nu este îndeplinită în cazul prezentei sesizări, având în vedere considerentele arătate în continuare.

Referitor la cerința noutății chestiunii de drept, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reținut următoarele:

a)În absența unei definiții legale a noțiunii de noutate, verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 79).

b)Noutatea chestiunii de drept există în condițiile în care legislația care a suscitat interpretări diferite este relativ recentă, iar examenul jurisprudențial și opiniile teoretice exprimate de instanțele din țară au relevat că nu s-a cristalizat o practică unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariției unei jurisprudențe neunitare (Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021, paragraful 54). Sau, altfel spus, cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 80).

c)În evaluarea cerinței noutății, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casație și Justiție, ci dezvoltarea unei jurisprudențe în materie, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 și 78).

d)Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă. Această concluzie se impune și atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării (Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 83-86).

Or, în cauză, așa cum rezultă din expunerea de la paragrafele 14-21 din prezenta decizie, se constată că există o practică judiciară neunitară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, suficient de consistentă pentru a se aprecia că nu mai poate fi atins scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, acela al preîntâmpinării unor divergențe de jurisprudență.

În acest context se constată că instanțele au comunicat decizii pronunțate în această chestiune, astfel:

–un număr de 4 hotărâri, în sensul că nu se poate considera ca fiind îndeplinită obligația comunicării solicitării formulate în condițiile art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 câtă vreme persoana vizată nu s-a prezentat să o ridice de la oficiul poștal, fiind necesară comunicarea respectivei solicitări și prin afișare, în condițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001;

–un număr de 14 hotărâri, în sensul că într-o asemenea ipoteză comunicarea solicitării datelor persoanei care a condus autovehiculul este legal îndeplinită, chiar dacă persoana nu a ridicat înștiințarea de la oficiul poștal.

Pentru aceste argumente, condiția noutății nu este îndeplinită, deoarece chestiunea de drept supusă dezlegării a fost soluționată în mod diferit prin numeroase hotărâri judecătorești definitive - cum sunt cele pronunțate de tribunal, în apel, conform art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, astfel că este depășit stadiul unei practici incipiente, în curs de formare, și este deja conturată o practică neunitară în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și, prin urmare, nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare prin intermediul hotărârii prealabile, fiind create premisele necesare pentru recurgerea la mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de recursul în interesul legii.

În concluzie, reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate reglementate de art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge prezenta sesizare, ca inadmisibilă.