Decizia nr. 39 din 31 ianuarie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281^2 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Magda Elena Demele în Dosarul nr. 15.421/99/2011 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 184D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 9 decembrie 2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281^2 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Magda Elena Demele într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unor sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Iaşi în cauze având ca obiect Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât conţin o formulare imprecisă şi neclară care produce confuzie cu privire la noţiunile utilizate în text, această neclaritate conducând la imposibilitatea justiţiabilului de a-şi face o strategie pentru apărarea drepturilor sale. Astfel, textul legal criticat nu conţine termeni clari şi precişi în ceea ce priveşte noţiunile de „omisiune de a se pronunţa pe un capăt de cerere“. Se mai arată că apare o practică divergentă a instanţelor în privinţa interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 281^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 în ceea ce priveşte problema completării hotărârii datorită omisiunii pronunţării asupra unui capăt de cerere.

6.Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate răspund cerinţei de previzibilitate, fiind redactate cu suficientă claritate şi precizie pentru a fi aplicate. Legiuitorul a arătat explicit că instituţia completării hotărârii se utilizează în cazul în care omisiunea de pronunţare priveşte un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât din motivarea acesteia reiese faptul că priveşte aspecte de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele de judecată, precum şi complinirea lacunelor dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, aspecte ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Se mai arată că, prin procedura reglementată de dispoziţiile legale criticate, partea care formulează o cerere de completare a hotărârii nu urmăreşte schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată, ci doar completarea acesteia, în situaţia în care instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, întrucât întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii. Interpretarea sistematică a textului de lege criticat în ansamblul actului normativ din care face parte, precum şi interpretarea teleologică relevă cu claritate sensul sintagmelor „omisiune“, „erori materiale“ şi „pronunţarea asupra unui capăt de cerere“, fără a lăsa vreun dubiu cu privire la voinţa legiuitorului. Problema aplicării în concret a acestui text de lege, invocată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, excedează competenţei Curţii Constituţionale.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 281^2 din Codul de procedură civilă din 1865. În realitate, din motivarea excepţiei Curtea reţine ca obiect al acesteia dispoziţiile art. 281^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, text de lege care are următorul cuprins: „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.“13. Dispoziţiile legale criticate au fost abrogate prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora „Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza dispoziţiile legale criticate.

14.În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate sunt cuprinse în secţiunea a VI-a „Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii“ a capitolului IV din titlul III al cărţii a II-a din Codul de procedură civilă din 1865 şi reprezintă norme de procedură referitoare la îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul hotărârilor şi încheierilor judecătoreşti, clarificarea înţelesului dispozitivului hotărârilor judecătoreşti sau completarea acestora. Curtea reţine că textul de lege criticat conţine norme de procedură, edictate de legiuitor în temeiul competenţei sale constituţionale, atribuite potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală.

16.Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr. 644 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006, că, prin instituţia îndreptării, lămuririi şi completării unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, evitând exercitarea unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanţei, atunci când aceasta priveşte erori materiale şi nu are incidenţă asupra fondului dreptului substanţial dedus judecăţii.

17.Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, întrucât normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. În legătură cu principiul previzibilităţii normei legale, instanţa europeană a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere unei rigidităţi excesive a reglementării. În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, instanţa europeană a arătat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică (Hotărârile din 25 mai 1993 şi din 20 mai 1999, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19).

18.De altfel, Curtea observă că, prin procedura reglementată de dispoziţiile legale criticate, partea care formulează o cerere de completare a hotărârii nu urmăreşte schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată, ci doar completarea acesteia, în situaţia în care instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. Aşadar, textul de lege criticat este reglementat cu suficientă claritate şi precizie, interpretarea sa în ansamblul actului normativ din care face parte relevând cu claritate voinţa legiuitorului.

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Magda Elena Demele în Dosarul nr. 15.421/99/2011 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 281^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin