Decizia nr. 422 din 4 iulie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 488 și ale art. 492 din Codul de procedură civilă și ale art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Ștefan Agafiței în Dosarul nr. 2.696/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 730D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Normele legale criticate reprezintă norme de procedură, ce pot fi stabilite de legiuitor în virtutea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție. Arată că, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care recursul exercitat împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară este o cale devolutivă de atac.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 13 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.696/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488 și ale art. 492 din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Ștefan Agafiței într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători, prin care sa dispus suspendarea din funcția de judecător a acestuia pe o perioadă de trei luni, ca urmare a săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că admisibilitatea în principiu a recursului împiedică atacarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba despre o cale de atac formală, iar nu efectivă, recursul declarat putând fi respins ca inadmisibil în principiu ori anulat, aspect ce arată că, în fapt, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt supuse unui recurs efectiv, ci potențial și condiționat de încadrarea sa în una dintre situațiile expres prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, instanța supremă neputând să soluționeze cauza pe fond. Arată că și dreptul la apărare este formal, recursul fiind declarat în condițiile în care partea nu cunoaște dacă acesta este admisibil în principiu. Mai arată, în același sens, că înscrisurile noi nu pot fi obținute de judecătorul sancționat decât din dosarul instrumentat disciplinar, la care însă acesta nu este parte, astfel că nu are dreptul să îl studieze sau să ceară eliberarea de copii conforme cu originalul. Prin urmare, înscrisurile noi nu pot fi depuse odată cu cererea de recurs sau cu întâmpinarea, ci doar la solicitarea instanței de recurs, recurentul fiind astfel privat de dreptul la apărare. Or, de vreme ce este decăzut din administrarea probei cu înscrisuri noi, recursul reprezintă o cale de atac iluzorie, și nu efectivă.

6.În ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, autorul excepției susține că sunt neconstituționale în măsura în care Inspecția Judiciară sau o altă instituție administrativă cu atribuții de control aduce critici motivărilor hotărârilor judecătorești, prin aprecierea că acestea lipsesc în totalitate, deși acesta este strict atributul instanțelor de control judiciar. Competența Inspecției Judiciare privește doar constatarea lipsei totale a motivării hotărârilor judecătorești, iar nu aprecieri sau critici referitoare la conținutul acestora ori constatarea unor inadvertențe în cuprinsul lor. Altminteri, Inspecția Judiciară preia rolul de instanță de judecată, contrar prevederilor Legii fundamentale. Analiza „inadvertențelor“ dintro hotărâre judecătorească este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, al instanțelor de control judiciar ori al judecătorului de cameră preliminară de la instanța de control judiciar, iar nu al Inspecției Judiciare.

7.Referitor la dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se arată că sunt neconstituționale întrucât sintagma „în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil“ nu este previzibilă. În acest sens, se susține că un magistrat nu are posibilitatea obiectivă de a ști în ce condiții o anumită acțiune sau omisiune poate dobândi caracterul unei abateri disciplinare, astfel că orice hotărâre care este reformată în totalitate sau în parte de instanța de control judiciar poate constitui abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, deși în cauză este vorba de controlul judiciar al hotărârilor judecătorești.

8.Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la dispozițiile art. 488 și ale art. 492 din Codul de procedură civilă, opinează că nu încalcă prevederile Legii fundamentale privind accesul liber la justiție, dreptul la apărare, egalitatea în drepturi și nici pe cele convenționale privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu judiciar efectiv. Și în privința dispozițiilor art. 492 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte consideră că formula legislativă consacrată satisface exigențele principiilor constituționale. De asemenea, în opinia sa, nu pot fi reținute nici criticile referitoare la depășirea competenței Consiliului Superior al Magistraturii sau a Inspecției Judiciare în ceea ce privește stabilirea existenței abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004. Invocă, mutatis mutandis, cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, prin care a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004. Apreciază, totodată, că nu sunt întemeiate nici criticile formulate de autorul excepției din perspectiva încălcării principiului independenței judecătorului.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.Guvernul apreciază, în esență, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că dispozițiile de lege criticate sunt, în sine, în concordanță cu prevederile constituționale și convenționale invocate de autorul excepției.

11.Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituționale.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 488 și ale art. 492 din Codul de procedură civilă și ale art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005. Din motivarea excepției, rezultă că autorul acesteia înțelege să critice și dispozițiile art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce privește prevederile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, Curtea observă că, ulterior sesizării sale, au fost modificate substanțial prin art. I pct. 152 din Legea nr. 242/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, dar acestea sunt relevante în cauză în redactarea inițială, care va fi analizată de Curtea Constituțională, în considerarea celor statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011. Conținutul normativ al textelor de lege criticate este următorul:

–Art. 488 din Codul de procedură civilă - Motivele de casare

(1)Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

1.când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;

2.dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3.când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii;

4.când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

5.când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

6.când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7.când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

(2)Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.“;

–Art. 492 din Codul de procedură civilă - Probe noi în recurs

(1)În instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.

(2)În cazul în care recursul urmează să fie soluționat în ședință publică, pot fi depuse și alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată.“;

–Art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004:

Constituie abateri disciplinare: (…)

r)lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, în condițiile legii; (...)

t)exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.“;

–Art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: „(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.“15. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 vizând dreptul la apărare și art. 134 referitor la dreptul de a ataca la Înalta Curte de Casație și Justiție hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară. Prin raportare la art. 20 din Legea fundamentală, se invocă, de asemenea, și prevederile art. 6 și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care statuează cu privire la dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv.

16.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în ceea ce privește prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, autorul excepției susține, în esență, că neîncadrarea în cazurile de casare enumerate de textul menționat a recursului formulat împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară împiedică, în realitate, atacarea acestora, calea de atac exercitată fiind formală, iar nu efectivă. Arată că nu se poate realiza o analiză în fond a pricinii, Înalta Curte de Casație și Justiție urmând să soluționeze cauza doar prin verificarea unor aspecte pur formale.

17.Față de aceste critici, Curtea observă că obiectul litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepția îl reprezintă contestarea unei hotărâri pronunțate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestui tip de hotărâri este reglementată în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, în temeiul căruia împotriva hotărârilor mai sus amintite ale secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs, competența de soluționare a acestuia fiind atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători. Așadar, prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, care enumeră cazurile de casare, nu sunt aplicabile în speță, de vreme ce legea specială stabilește în mod distinct de regula generală calea de atac specifică pentru situația dată.

18.De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că recursul prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu trebuie calificat ca fiind calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă, exercitată împotriva hotărârii organului disciplinar, soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare. Totodată, Curtea a observat că acesta este și sensul art. 134 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție“. Relevante, sub acest aspect, sunt Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, și Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018.19. De asemenea, referindu-se la atribuția Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia acesta îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, că această dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această „instanță extrajudiciară“.

20.Curtea a conchis, prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, paragrafele 18 și 19, că, îndeplinind exigențele dreptului la un proces echitabil, prin exercitarea unei căi efective de atac la o instanță judecătorească, consacrată prin art. 21 alin. (3) din Constituție și prin art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „recursul“ din materia disciplinară a magistraților este o veritabilă și efectivă cale de atac prin care instanța de judecată, ținând seama de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluționa cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalității procedurii disciplinare, cât și al temeiniciei hotărârii.

21.Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, Curtea a accentuat forța acestei jurisprudențe, pronunțând o soluție de admitere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin care a statuat că acestea sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că „recursul“ la care se referă este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară.

22.În sprijinul aceleiași idei, în sensul că recursul prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 diferă, ca procedură și efecte, de cel reglementat de Codul de procedură civilă, Curtea a reținut (prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, paragraful 20) că numai hotărârile judecătorești sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac, având în vedere că legiuitorul, în reglementarea obiectului recursului prin art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sa îndepărtat de la formularea fostului art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 și nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională care sunt susceptibile de recurs, drept cale extraordinară de atac.

23.În considerarea celor arătate, Curtea constată că, în cauza de față, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488 din Codul de procedură civilă, care enumeră limitativ motivele de casare, este inadmisibilă, întrucât textul de lege ce formează obiectul acesteia nu are legătură cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în condițiile în care temeiul legal al acțiunii este art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, care consacră recursul împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care se soluționează acțiunile disciplinare și care, așa cum s-a statuat în deciziile mai sus citate, reprezintă o veritabilă și efectivă cale de atac, iar nu doar o cale extraordinară de atac, limitată la anumite motive de nelegalitate.

24.În ceea ce privește prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă, care interzic producerea de noi probe în fața instanței de recurs, cu excepția înscrisurilor noi, pronunțându-se asupra dispozițiilor similare cuprinse în art. 305 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea a statuat, prin mai multe decizii, că „reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție, și nu încalcă drepturile fundamentale ale justițiabililor. Atât în sistemul nostru procesual, cât și în alte țări, legea poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, cum sunt probele, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale“. În acest sens, sunt, de exemplu, Decizia nr. 130 din 3 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2009, Decizia nr. 164 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, Decizia nr. 724 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 5 septembrie 2011, sau Decizia nr. 1619 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012.25. Autorul prezentei excepții de neconstituționalitate susține, totodată, că prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă îi îngrădesc dreptul la apărare, ca urmare a faptului că nu are posibilitatea de a depune înscrisuri doveditoare odată cu cererea de recurs, deoarece în etapa procedurii disciplinare desfășurată în fața Inspecției Judiciare nu a fost parte și, ca atare, nu are cunoștință de înscrisurile pe care s-a întemeiat soluția pronunțată de Inspecția Judiciară. Curtea constată că nu pot fi reținute aceste critici de neconstituționalitate, întrucât, de vreme ce calea de atac exercitată este devolutivă, așa cum s-a arătat mai sus, textul de lege supus controlului de constituționalitate trebuie interpretat coroborat cu prevederile art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care enumeră situațiile în care, chiar dacă nu au fost propuse odată cu cererea de chemare în judecată, respectiv cu întâmpinarea, probele vor fi totuși încuviințate. Este vorba despre ipoteze precum acelea potrivit cărora nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; administrarea probei nu duce la amânarea judecății sau există acordul expres al tuturor părților. Aceasta, deoarece, în judecarea căii de atac a recursului prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, se pot propune, prin chiar cererea de recurs, orice probe sunt considerate de parte necesare și utile soluționării cauzei, existând, suplimentar, și posibilitatea ca, pentru ipotezele prevăzute de art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, mai sus menționate, să fie acceptată producerea de probe, inclusiv înscrisuri, și la un moment ulterior declarării recursului. Prin urmare, nu se poate susține nesocotirea dispozițiilor art. 24 din Legea fundamentală, întrucât dreptul la apărare nu este îngrădit, neputând fi reținută existența limitărilor la care face referire autorul excepției.

26.Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, se susține, în esență, că textul este neconstituțional, întrucât încalcă independența judecătorilor, pe considerentul că Inspecția Judiciară sau o altă instituție administrativă cu atribuții de control are posibilitatea de a aduce critici motivărilor hotărârilor judecătorești, prin aprecierea că acestea lipsesc în totalitate. Or, acesta este strict atributul instanțelor de control judiciar.

27.Referitor la problematica independenței judecătorilor, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, că legiuitorul constituant a consacrat-o, prin art. 124 alin. (3), pentru a-l apăra pe acesta de influența autorităților politice și, în special, a puterii executive. Curtea a apreciat că această garanție nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilității judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative care se circumscriu conceptului de „independență“, ci stabilește și limite pentru exercitarea acestora, care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii“, din cuprinsul textului constituțional menționat. Curtea a arătat că instituționalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanță cu exigențele principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție. Una dintre formele răspunderii juridice, personale și directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligația de fidelitate a acestuia față de rolul și funcția sa, precum și din exigența pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligațiilor față de justițiabili și față de stat. Totodată, Curtea a apreciat că principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Așadar, independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară.

28.Totodată, prin decizia citată, Curtea a analizat susțineri similare celor ce se constituie în critici de neconstituționalitate în cauza de față. Astfel, principala afirmație a autorilor obiecției de neconstituționalitate soluționate prin decizia menționată viza faptul că, prin modul de formulare a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004, se pune în discuție conținutul hotărârilor judecătorești, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca verificări privind aceste aspecte să fie efectuate în afara activității jurisdicționale. S-a mai susținut, cu acel prilej, că, în exercitarea activității lor, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și că nici măcar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu își arogă dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către instanța națională, interpretarea și aplicarea corectă a legii în cauza dedusă judecății fiind atributul exclusiv al instanței interne.

29.Față de aceste critici, Curtea Constituțională a constatat, mai întâi, că niciunul dintre textele de lege criticate nu prevede sancționarea judecătorului pentru modul în care interpretează și aplică legea, ci reglementează ca abatere disciplinară nerespectarea de către acesta a unor obligații impuse de lege, de Constituție, de tratate internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte. Astfel, cât privește prevederile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, Curtea a constatat că acestea sancționează lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești în considerarea obligației impuse instanțelor judecătorești de dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotărârile pe care le pronunță. În acest context, Curtea a subliniat că nerespectarea acestei obligații a condus la condamnarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât reglementarea abaterii disciplinare menționate este circumscrisă scopului general al legii, așa cum este acesta precizat în expunerea de motive. Ca atare, Curtea a considerat că susținerea potrivit căreia lipsa totală a motivării hotărârii judecătorești nu poate fi reținută ca abatere disciplinară, întrucât constituie temei pentru formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești respective, este lipsită de fundament juridic. Sub acest aspect, Curtea a precizat că răspunderea disciplinară poate fi angajată în cu totul alte condiții decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac. Așa fiind, formularea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești nu exclude, de plano, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului pentru aceeași faptă. Tot astfel, recurgerea la mecanismul răspunderii disciplinare nu împiedică formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești. Mai mult, Curtea a observat că lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești este reglementată ca abatere disciplinară și în legislațiile altor țări cu tradiție democratică, de exemplu cea spaniolă (art. 417 pct. 15 din Legea organică a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985) sau italiană [art. 3 pct. 1 lit. l) din Decretul legislativ italian nr. 109/2006 privind răspunderea magistraților]. Aceste considerente dezvoltate de Curtea Constituțională în jurisprudența citată își mențin valabilitatea și în ceea ce privește criticile formulate în cauza de față.

30.Referitor la critica privind pretinsa lipsă de precizie și claritate a dispozițiilor art. 99 lit. t) coroborate cu art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care precizează conceptul de „gravă neglijență“, existentă în situația în care judecătorul sau procurorul „nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual“, Curtea constată că nu poate fi reținută, semnificația termenilor utilizați în conținutul normativ al textului de lege criticat putând fi în mod rezonabil percepută și înțeleasă de destinatarii normei, pe de o parte, și de subiectul care analizează comportamentul susceptibil de a fi încadrat în sfera de aplicare a normei criticate, pe de altă parte. Analiza conduitei magistratului, prin prisma posibilei „grave neglijențe“, urmează să fie analizată în funcție de circumstanțele concrete, caracteristice fiecărei situații în parte. De altfel, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018 paragraful 228, Curtea a constatat că definirea relei-credințe și a gravei neglijențe este realizată întrun mod care aduce în discuție, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât și a celor de drept procesual.

31.Din această perspectivă, Curtea reamintește că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat, în mai multe cauze ca, de exemplu, Hotărârea din 25 august 1998, pronunțată în Cauza Hertel împotriva Elveției, sau Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat însoțită de certitudini absolute, iar „certitudinea, chiar dacă este de dorit, este însoțită câteodată de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație“. De asemenea, în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului, Curtea de la Strasbourg a reținut că „există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi ale căror interpretare și aplicare depind de practică“. Totodată, prin Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Curtea europeană a apreciat că legiuitorul nu poate opera cu concepte absolute, motiv pentru care folosește uneori noțiuni vagi, care vor fi definite de jurisprudență.

32.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ștefan Agafiței în Dosarul nr. 2.696/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă și cele ale art. 99 lit. r) și t), precum și ale art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbățeanu