Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cecilia Jabre şi Amer Jabre în Dosarul nr. 2.604/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 180D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece aceasta nu a fost invocată în cadrul unei proceduri privitoare la o plângere împotriva soluţiei procurorului, ci în cadrul unei plângeri formulate împotriva actelor procurorului. Aşadar, textul legal contestat nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea nr. 102/CP din 19 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.604/93/2015, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cecilia Jabre şi Amer Jabre într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva ordonanţei din 14 iulie 2015 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 705/P/2014 şi a ordonanţei din 25 septembrie 2015 dispusă de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 112/II-2/2015, prin care au fost respinse cererile formulate de autorii excepţiei, de distrugere a înregistrărilor audiovideo obţinute cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului în Dosarul nr. 705/P/2015. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie. Astfel, dispoziţiile art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care exclud posibilitatea de a introduce plângere la instanţa de judecată şi împotriva soluţiei de respingere, în condiţiile art. 339 din Codul de procedură penală, a plângerii formulate împotriva actelor şi măsurilor procurorului. Capacitatea actelor şi măsurilor de urmărire penală de a vătăma interesele legitime ale unor persoane este recunoscută chiar de legiuitor în art. 336 alin. (1) şi art. 339 alin. (1) din Codul de procedură penală care prevăd dreptul oricărei persoane de a formula plângere împotriva acestor acte şi măsuri, fie la procurorul care supraveghează urmărirea penală, fie la prim-procurorul parchetului, după caz. Cu alte cuvinte, legiuitorul a acceptat posibilitatea vătămării unor drepturi şi interese legitime ale unei persoane printr-un act sau o măsură de urmărire penală, dar îi neagă dreptul de acces la justiţie, sau, cel puţin, îl trece sub tăcere. Or, această excludere a controlului judecătoresc a unei categorii de acte şi măsuri ale procurorului contravine prevederilor constituţionale mai sus menţionate.

6.Chiar dacă s-ar admite că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut şi că poate cunoaşte anumite limitări, este necesar ca respectivele limitări să fie conforme, pe de o parte cu art. 53 din Constituţie, iar pe de altă parte cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mai exact, se impune ca ingerinţa constând în negarea/nerecunoaşterea dreptului de acces la justiţie, în privinţa actelor şi măsurilor procurorului să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie proporţională atât cu scopul urmărit (adecvată şi necesară), cât şi cu efectele produse. Or, în cauză, susţin autorii excepţiei, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.

7.Astfel, legea procesual penală nu neagă expres dreptul de acces la justiţie, dar sugerează inexistenţa acestui drept şi îndeamnă organele judiciare la o astfel de interpretare, prin reglementarea expresă doar a posibilităţii de a contesta în instanţă soluţiile de clasare. Ca atare, legea procesual penală nu este clară, ci, dimpotrivă, ambiguă şi echivocă, evitând să precizeze expres dacă un astfel de drept există sau nu. Ambiguitatea este cu atât mai mare cu cât în articolele anterioare - art. 336 alin. (1) şi art. 339 alin. (1) din Codul de procedură penală - se prevede posibilitatea de a contesta la procuror actele şi măsurile de urmărire penală. Dimpotrivă, având în vedere această posibilitate, rezultă că legea recunoaşte existenţa interesului de a contesta aceste măsuri. Eliminarea/nerecunoaşterea dreptului de acces la justiţie în privinţa actelor şi măsurilor procurorului nu este proporţională cu scopul urmărit, neputându-se verifica nici condiţia adecvării (adică a aptitudinii acestei măsuri de a atinge scopul urmărit) şi nici condiţia necesităţii (adică a demonstrării faptului că fără această ingerinţă, scopul nu putea fi atins în alt fel, precum şi a demonstrării faptului că forma ingerinţei era cea mai mică formă posibilă pentru atingerea scopului).

8.Tribunalul Ilfov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru considerentele expuse detaliat de către petenţi în cuprinsul plângerii formulate, pe care şi le însuşeşte în întregime.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

10.Guvernul apreciază că autorii excepţiei urmăresc, practic, completarea textelor legale, soluţia legislativă nemulţumindu-i din perspectiva unor omisiuni referitoare la norme a căror existenţă ar fi dorit-o. Aşa fiind, ţinând seama de exigenţele art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia instanţa de contencios constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

11.Avocatul Poporului apreciază că îşi menţine opinia exprimată cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 663 din 11 noiembrie 2014, potrivit căreia dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, cât priveşte procedura camerei preliminare, aceasta are în vedere soluţionarea aspectelor ce ţin în mod special de legalitatea trimiterii în judecată şi a administrării probelor, asigurându-se premisele soluţionării cu celeritate a cauzei în fond care sunt strâns şi exclusiv legate de asigurarea caracterului echitabil al procedurii.

12.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 340 alin. (1) şi (2) cu denumirea marginală Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării lor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Prin urmare, prevederile de lege criticate au următorul conţinut:

(1)Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

(2)Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.

15.Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie.

16.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin ordonanţa din 4 august 2014, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) s-a dispus clasarea cauzei în Dosarul penal nr. 705/P/2014. Ulterior, la data de 23 martie 2015, faţă de împrejurarea că suspiciunile iniţiale legate de săvârşirea unei presupuse infracţiuni de omor nu s-au confirmat, petenţii Cecilia Jabre şi Amer Jabre au solicitat distrugerea suportului optic pe care erau stocate imaginile surprinse cu ocazia cercetării la faţa locului. În susţinerea acestei cereri s-a arătat că au fost prelucrate date cu caracter personal, fără acord, şi că formulează cererea de distrugere, în temeiul dreptului la opoziţie prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, din motive întemeiate şi legitime legate de situaţia sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare. În caz de opoziţie justificată prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză.“ Totodată, s-a mai arătat că nu a fost justificat transferul acestor înregistrări audio către alte instituţii publice, în speţă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

17.Prin ordonanţa procurorului din 14 iulie 2015 s-a dispus respingerea cererii, comunicându-se petenţilor că filmarea reprezintă un mijloc de probă ce a fost realizată în cadrul cercetării la faţa locului, în condiţiile art. 192 şi 195 din Codul de procedură penală şi că, fiind administrată în cadrul unui proces penal, proba se arhivează conform Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 22 aprilie 2014. Totodată, s-a mai arătat de către procuror prin ordonanţa emisă că, în cauză era aplicabilă situaţia de excepţie la dreptul de opoziţie prevăzut de art. 15 din Legea nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume erau incidente prevederile art. 16 raportat la art. 2 alin. (5) din aceeaşi lege, în sensul că prelucrările şi transferurile de date cu caracter personal au fost realizate în cadrul activităţilor de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii publice, precum şi al altor activităţi desfăşurate în domeniul dreptului penal, în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege.

18.Această soluţie a fost validată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov cu prilejul pronunţării ordonanţei din Dosarul nr. 112/II-2/2015 din data de 25 septembrie 2015.19. La data de 11 august 2015 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. 2.068/93/2015, plângerea formulată de petenţii Cecilia Jabre şi Amer Jabre împotriva ordonanţei procurorului din data de 14 iulie 2015 pronunţată în Dosarul penal nr. 705/P/2014.20. Prin Încheierea penală nr. 93 din 12 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.068/93/2015, Tribunalul Ilfov - Secţia penală, în temeiul art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, a respins ca inadmisibilă plângerea formulată împotriva ordonanţei procurorului din data de 14 iulie 2015 şi a menţinut ordonanţa dată de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 112/II-2/2015. 21. La data de 20 octombrie 2015 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. 2.604/93/2015 o nouă plângere formulată de către autorii excepţiei atât împotriva aceleiaşi ordonanţe din 14 iulie 2015 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 705/P/2014, cât şi a ordonanţei din 25 septembrie 2015 dispusă de către prim- procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 112/II-2/2015 prin care au fost respinse cererile formulate de petenţii Cecilia Jabre şi Amer Jabre de distrugere a înregistrărilor audiovideo obţinute cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului în Dosarul nr. 705/P/2015. Cu acest prilej, petenţii au invocat, totodată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.

22.În cadrul acestui din urmă dosar, prin Încheierea nr. 102/CP din 19 noiembrie 2015, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi respingerea ca inadmisibilă a plângerii formulate, deoarece cauza avea ca obiect plângerea formulată împotriva ordonanţei din 14 iulie 2015, plângere ce a fost deja soluţionată prin Încheierea penală nr. 93 din 12 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.068/93/2015, tribunalul constatând că cererea are acelaşi obiect, priveşte aceiaşi petenţi şi este întemeiată pe aceleaşi motive de fapt şi de drept, astfel că, în conformitate cu principiul unicităţii căilor de atac, sancţiunea care intervine este inadmisibilitatea.

23.Ţinând seama de aceste împrejurări, Curtea constată că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unei noi plângeri, identice cu cea introdusă la data de 11 august 2015, conferă acesteia valenţele unei acţiuni principale în faţa instanţei de judecată de drept comun. Or, în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care partea care le ridică, instanţa de judecată din oficiu sau procurorul urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. În aceeaşi ordine conceptuală, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007).

24.Deşi în jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, Curtea constată că, în cazul de faţă, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, autorii trebuind să o invoce cu prilejul soluţionării Dosarului nr. 2.068/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea formulată împotriva ordonanţei procurorului din data de 14 iulie 2015 şi prin care a fost menţinută ordonanţa dată de către primprocurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 112/II2/2015 (a se vedea Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011 şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016).

25.De asemenea, ţinând seama de criticile potrivit cărora este afectat dreptul la un proces echitabil prin aceea că autorii excepţiei nu au posibilitatea de a supune cenzurii unui judecător condiţiile şi consecinţele unor acţiuni de natură a afecta dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea constată că, dimpotrivă, aceştia ar fi putut pretinde o eventuală încălcare a dreptului mai sus menţionat şi o reparare a sa, atât pe cale penală, uzând de dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la Violarea vieţii private, cât şi pe cale civilă, în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. În acest sens, se poate observa că, potrivit art. 18 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea oricăror drepturi garantate care le-au fost încălcate, putându-se adresa instanţei competente din raza teritorială în care domiciliază, cererea de chemare în judecată fiind scutită de taxă de timbru. O situaţie similară a fost dezlegată identic de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 2 februarie 2016 în Cauza Corneliu Bîrsan şi Gabriela Bîrsan împotriva României. Astfel, în acea cauză reclamanţii au susţinut că percheziţia şi interceptările efectuate împotriva lor au constituit o încălcare a art. 8 din Convenţie, deoarece, în pofida imunităţii de care se bucurau în conformitate cu art. 51 al Convenţiei, aceste măsuri nu au fost „prevăzute de lege“ în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 8. Curtea de la Strasbourg a reţinut că, de vreme ce instanţele interne au stabilit că percheziţia şi interceptările în discuţie au fost ilegale, atunci ingerinţa în exercitarea dreptului consacrat de art. 8 din Convenţie este evidentă. Prin urmare, în aceste condiţii, reclamanţii ar fi trebuit să epuizeze căile de recurs interne şi să pună instanţele naţionale în poziţia nu doar de a recunoaşte încălcarea dreptului lor, ci şi de a-l repara, sesizând instanţa civilă cu o acţiune în răspundere delictuală, cadru în care ar fi putut ridica problema încălcării art. 8. De aceea Curtea de la Strasbourg a statuat că cererea este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.

26.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cecilia Jabre şi Amer Jabre în Dosarul nr. 2.604/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru