referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă
| Dosar nr. 1.861/1/2021 | |
|---|---|
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Bianca Elena Țăndărescu | - judecător la Secția I civilă |
| Mioara Iolanda Grecu | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Elena Popoiag | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Curelea | - judecător la Secția I civilă |
| Georgeta Stegaru | - judecător la Secția I civilă |
| George Bogdan Florescu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mărioara Isailă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Daniel Gheorghe Severin | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Iuliana Măiereanu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Năstasie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Nicoleta Ghica | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.861/1/2021, conexat cu Dosarul nr. 1.862/1/2021, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.
Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat, în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, presupune sau nu îndeplinirea condiției identității de părți.
Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și opinii ale Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universității de Vest din Timișoara, Universității din București și Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu.
Președintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 12 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.397/101/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată. Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 1.861/1/2021.
O sesizare cu privire la aceeași chestiune de drept, dispusă de Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, prin Încheierea din 12 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.394/101/2020, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 1.862/1/2021.
Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.862/1/2021 la Dosarul nr. 1.861/1/2021, urmând ca sesizările conexe să fie soluționate de același complet de judecată.
Codul de procedură civilă din 2010
Articolul 430Autoritatea de lucru judecat
(1)Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2)Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (…)
Articolul 431Efectele lucrului judecat
(1)Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.
(2)Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.
Articolul 435Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii
(1)Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.
(2)Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.
Prin Cererea înregistrată la 24 iunie 2020 cu nr. 1.397/101/2020 pe rolul Tribunalului Mehedinți - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți, solicitând obligarea acesteia la acordarea sporului pentru condiții de muncă deosebit de periculoase în cuantum de 50% din salariul de bază cuvenit personalului care oferă servicii de asistență socială persoanelor adulte cu handicap psihic sau mintal, plata la zi a acestui spor începând cu 1 octombrie 2018, actualizarea sumelor cu rata inflației până la data plății efective și daune-interese, începând cu data scadenței lunare și până la data plății efective.
Tribunalul Mehedinți - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 795 din 15 octombrie 2020, a respins acțiunea, reținând că salarizarea reclamantei este prevăzută în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017), iar prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 a fost aprobat Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a condițiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupațională de funcții bugetare „Sănătate și asistență socială“ (denumit în continuare regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018).
În raport cu dispozițiile art. 5 din regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, la nivelul unității pârâte s-a efectuat, de către Direcția de Sănătate Publică Mehedinți, expertizarea locurilor de muncă din cadrul serviciilor sociale care funcționează în cadrul B, a fost emis un buletin de expertizare, iar ulterior, conform prevederilor art. 12 din regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, a fost încheiat un proces-verbal de ședință între ordonatorul de credite și sindicat privind nominalizarea personalului care beneficiază de sporuri pe locuri de muncă, categorii de personal, mărimea concretă a sporului, precum și condițiile de acordare a acestuia.
Conform acestui acord, pentru personalul din subunitatea unde își desfășoară activitatea reclamanta, serviciu social cu cazare ai cărui beneficiari sunt persoanele cu dizabilități încadrate în grad mediu, accentuat și grav și care nu pot fi îngrijite în propria familie sau în comunitatea din care provin, sa stabilit acordarea unui spor de 15%, așa cum acesta se regăsește în anexa nr. 9 pct. V lit. B subpunctul 4 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, acordat pentru personalul din unitățile de asistență socială/centre cu sau fără personalitate juridică/servicii sociale, cu sau fără cazare, care acordă servicii persoanelor cu handicap (adulți și copii), altele decât cele menționate la pct. I.
Sporul de la 50% până la 75% din salariul de bază se acordă personalului din unitățile de asistență socială/centre cu sau fără personalitate juridică/servicii sociale, cu cazare/fără cazare, care acordă servicii persoanelor (adulți și copii) cu handicap psihic sau mintal.
Împrejurarea că de serviciile subunității beneficiază și unele persoane cu handicap psihic sau mintal nu este de natură să justifice acordarea sporului de 50%, acest centru fiind acreditat ca unitate de asistență socială în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, care definește categoriile de servicii sociale organizate ca centre de servicii sociale, precum și destinația, serviciile și activitățile principale pe care le desfășoară fiecare centru.
Din analiza dispozițiilor anexei nr. 9 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 reiese clar opțiunea legiuitorului de a diferenția acordarea sporului pentru condiții deosebit de periculoase, condiții grele de muncă și condiții periculoase sau vătămătoare în raport cu locurile de muncă și destinația fiecărei/fiecărui unități de asistență socială/centru social, iar expertizările efectuate cu ocazia stabilirii condițiilor de muncă au natură tehnică, științifică, și nu de încadrare a unui personal într-o categorie de sporuri sau alta, aceasta realizându-se exclusiv în temeiul dispozițiilor legale care au fost respectate.
În ceea ce privește invocarea, în susținerea acțiunii reclamantei, a practicii judiciare a Tribunalului Mehedinți, menținută de Curtea de Apel Craiova în spețe similare, s-a apreciat că dezlegarea problemei de drept sesizate revine exclusiv judecătorului care soluționează litigiul, raportat la circumstanțele particulare ale cererii, precum și la prevederile legale pe care se sprijină fiecare hotărâre dată de instanță.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, susținând că prima instanță a ignorat Decizia nr. 156 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.338/101/2019, invocată ca temei al acordării sporului în procent de 50%, prin care s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că încadrarea realizată de subunitatea C a fost eronată, cea corectă fiind stabilită de dispozițiile anexei nr. 9 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018.
În aceste condiții au fost invocate dispozițiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care reglementează prezumția legală de lucru judecat, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate, de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Astfel, chestiunea litigioasă care a făcut obiectul dezbaterii și al verificării jurisdicționale anterioare poate fi opusă de reclamanta de față, care își desfășoară activitatea în același centru, argumentele din această hotărâre fiind pe deplin valabile.
În cadrul soluționării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
Prin Sentința civilă nr. 690 din 22 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.394/101/2020, Tribunalul Mehedinți - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a respins acțiunea formulată de reclamanta B în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți, cu aceeași motivare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B, susținând că prin Decizia civilă nr. 156 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.338/101/2019, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că încadrarea corectă a subunității este cea prevăzută la anexa nr. 9 pct. I lit. A subpct. 1 la regulamentul-cadru.
Prin cele două încheieri s-a constatat admisibilitatea sesizărilor, motivată de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
În acest sens s-a reținut că procesele sunt în curs de judecată la Curtea de Apel Craiova, care judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, și este competentă material și teritorial să judece calea de atac, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
De lămurirea modului de interpretare și aplicare a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, câtă vreme, în aplicarea acestor dispoziții, reclamantele se prevalează de efectele Deciziei nr. 156 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.338/101/2019, pentru a justifica îndreptățirea la acordarea sporului de 50% pentru condiții deosebit de periculoase, prevăzut de anexa nr. 9 pct. I lit. A subpct. 1 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, susținând că prin aceasta s-ar fi stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că și Centrul de Îngrijire și Asistență Strehaia - subunitate din cadrul entității pârâte - face parte din categoria unităților de asistență socială/centrelor cu sau fără personalitate juridică/serviciilor sociale, cu cazare/fără cazare, care acordă servicii persoanelor (adulți și copii) cu handicap psihic sau mintal, intrând astfel în sfera de reglementare a normelor anterior menționate.
Chiar dacă sesizarea vizează interpretarea unor norme de drept procedural, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le-ar produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății, ipoteză care este incidentă în prezenta cauză.
Chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă pentru că vizează interpretarea și aplicarea unor texte din Codul de procedură civilă care, deși au intrat în vigoare de 8 ani, sunt susceptibile a crea în continuare controverse, cu atât mai mult în contextul generat de modificările aduse recent art. 513 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în vigoare din 21 decembrie 2018, cu potențiale consecințe asupra modului de interpretare a dispozițiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări.
S-a constatat că nu s-a conturat o jurisprudență constantă în care să se fi statuat asupra acestei probleme, inclusiv din perspectiva modificărilor recente aduse Codului de procedură civilă, chestiunea în discuție fiind diferită de cea asupra căreia s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 18/2020.
Astfel, dispozițiile legale supuse analizei instanței supreme în respectiva sesizare au vizat aspecte referitoare la efectele hotărârii judecătorești, însă sub aspectul opozabilității față de terți situația particulară avută în vedere fiind cea a coproprietarului, terț în raport cu o hotărâre judecătorească nefavorabilă, pronunțată într-o acțiune în revendicare imobiliară a unui bun aflat în coproprietate, fără a se fi statuat expres asupra interpretării art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Aceste dispoziții nu au fost analizate nici în considerentele Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.
Obiectul acestei sesizări a vizat inclusiv efectele hotărârilor judecătorești față de terți, însă din perspectiva creării unei stări de discriminare susceptibile a fi remediate în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, și nu raportat la reglementarea conținută de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, astfel cum rezultă din datele publice afișate pe portalul de internet al instanței supreme.
Chestiunea de drept vizează în ce măsură dispozițiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă impun sau nu îndeplinirea condiției identității de părți între litigiul pendinte și cel în care s-a pronunțat hotărârea ale cărei efecte se invocă, fiind evident că în cazul unui răspuns negativ la această întrebare, ca urmare a valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat, instanța este ținută de cele statuate în hotărârea anterioară, fără ca intimata-pârâtă să mai poată face dovada contrară celor constatate prin Decizia nr. 156/22.01.2020 a Curții de Apel Craiova cu privire la încadrarea centrului în care își desfășoară reclamantele activitatea în categoria unităților care acordă servicii persoanelor (adulți și copii) cu handicap psihic sau mintal și fără a putea tranșa diferit în ceea ce privește consecințele acestei încadrări asupra îndreptățirii reclamantelor la plata sporului în discuție.
Astfel, art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că „oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă“, referirea expresă a legiuitorului la „oricare dintre părți“ justificând la prima vedere presupunerea că, pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat, este necesară îndeplinirea condiției identității de părți; prin urmare, este vorba despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atunci când nu sunt întrunite condițiile excepției autorității de lucru judecat, dar, potrivit hotărârii judecătorești definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți.
Pe de altă parte însă, având în vedere deosebirea dintre cele două alineate ale art. 431 din Codul de procedură civilă, s-a conturat opinia că, spre deosebire de efectul negativ, pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu este necesară întrunirea triplei identități de elemente (părți, obiect, cauză), astfel încât, pornind de la această premisă generală, aplicarea acestui text ar fi posibilă și în ipoteza în care doar una dintre părțile din litigiul pendinte a avut calitatea de parte și în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea definitivă invocată cu autoritate de lucru judecat.
În aceste condiții, referirea legiuitorului la „oricare dintre părți“ ar putea fi interpretată ca având în vedere calitatea de parte în litigiul în care se invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, care are interesul să se prevaleze de constatările instanței dintrun litigiu în care adversarul său a pierdut procesul și care îi sunt favorabile, chiar dacă ea însăși nu a avut calitatea de parte în respectivul litigiu.
În susținerea acestei opinii s-a reținut și faptul că dispozițiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reglementează puterea de lucru judecat sub forma prezumției, obligând instanța sesizată ulterior să țină seama de ceea ce printr-o primă judecată s-a statuat.
Deși la nivel de doctrină opiniile sunt împărțite, chiar și în ipoteza în care se admite că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existența identității de părți pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat, se susține în același timp că terțul față de proces se poate prevala de hotărârea pronunțată anterior împotriva adversarului său în considerarea unui „efect reflex“ al opozabilității hotărârii față de acesta, pe temeiul căreia are posibilitatea de a o invoca (atunci când statuarea anterioară îi este favorabilă), partea fiind în imposibilitatea să demonstreze contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior, pentru că, în caz contrar, ar însemna să pună în discuție însuși lucrul judecat [Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. 1, pag. 1193].
O asemenea distincție a fost avută în vedere inclusiv în considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a reținut că „(...) principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare“ (paragraful 95), făcându-se referire în continuare însă și la „(...) distincția făcută doctrinar în ceea ce privește înțelegerea noțiunii de terț, în spațiul opozabilității. În acest sens, este terț desăvârșit acela în raport cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terțul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranșării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, față de el, efectele unei judecăți care îl prejudiciază, astfel cum este și cazul litigiului pendinte, în care reclamantul coproprietar este un terț interesat în raport cu hotărârea potrivnică pronunțată în primul proces de revendicare“ (paragraful 100).
Prin prisma acestor argumente se pune problema în ce măsură un asemenea beneficiu recunoscut la nivel teoretic în favoarea unui terț interesat ar putea justifica o interpretare extensivă a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că nu ar impune condiția identității de părți, putând astfel constitui temei legal pentru valorificarea în favoarea acestuia a efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii în care acesta nu a fost parte, iar partea adversă a căzut în pretenții.
Dincolo de aceste divergențe, opinia autorilor sesizării este în sensul că dispozițiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate restrictiv, în sensul că impun îndeplinirea condiției identității de părți pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat.
Argumentele avute în vedere în acest sens vizează, în primul rând, aspecte referitoare la obligativitatea inter partes a hotărârii judecătorești și principiul relativității efectelor acesteia, astfel cum au fost reținute și în considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care posibilitatea terților interesați de a se prevala de efectele unei hotărâri judecătorești favorabile a fost avută în vedere de instanța supremă doar în contextul reglementării exprese cuprinse în art. 643 alin. (2) din Codul civil.
Faptul că reclamantele - salariate ale unității pârâte - se află într-o situație similară cu celălalt salariat care a avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea invocată nu presupune îndeplinirea condiției referitoare la identitatea de părți, cele două litigii fiind în mod evident diferite sub aspectul cadrului procesual, fiecare salariat figurând în calitate de parte în virtutea raporturilor de muncă proprii cu angajatorul.
O asemenea împrejurare prezintă relevanță exclusiv sub aspectul identității de chestiune litigioasă, câtă vreme, în mod evident, salariaților din cadrul aceleiași unități, aflați în situații similare, li se aplică, de regulă, aceleași prevederi legale sau contractuale.
Din această perspectivă, problema de drept în discuție prezintă o importanță particulară în situația litigiilor de muncă în care, în mod frecvent, aceeași chestiune litigioasă este supusă analizei instanței în mod repetat, în cauze diferite, dar în contradictoriu cu același angajator, raportat la salariați diferiți, aflați în situații similare.
În aceste condiții, reclamantul ar putea invoca interesul său de a se prevala de dezlegările favorabile date într-o altă cauză în care a fost parte un alt salariat aflat într-o situație similară, în timp ce hotărârile nefavorabile date în alte cauze similare nu i-ar fi opozabile, în virtutea dispozițiilor art. 435 din Codul de procedură civilă.
Un asemenea beneficiu nu ar putea rezulta însă din aplicarea prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care trebuie interpretate coroborat cu cele ale 435 alin. (1) din același act normativ; pe de altă parte, calitatea de terț interesat nu ar trebui, în niciun caz, apreciată ca rezultând din caracterul favorabil al unei anumite jurisprudențe, ci în funcție de obiectul litigiului dedus judecății în fiecare caz în parte și de legătura existentă între situația juridică a părților și, respectiv, a terțului, numai într-un asemenea context putându-se aprecia în ce măsură dezlegările date de instanță sunt sau nu susceptibile a afecta situația juridică a terțului.
Mai mult, o asemenea posibilitate nu ar putea fi recunoscută nici în contextul modificărilor recente aduse art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, în vigoare din 21 decembrie 2018, care au confirmat intenția legiuitorului de a crea posibilitatea remedierii încălcării autorității de lucru judecat în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii și sub aspectul efectului pozitiv al acesteia.
Or, o interpretare extensivă a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă în ceea ce privește condiția referitoare la identitatea de părți ar crea premisele extinderii nepermise a cadrului procesual în judecata căii extraordinare de atac, dând părții posibilitatea să invoce efectele unei hotărâri judecătorești față de care este terț, pentru a obține revizuirea propriei hotărâri, ceea ce nu ar putea fi admis.
Din această perspectivă, dincolo de potențialele efecte favorabile ale unei interpretări extensive ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă asupra unificării practicii judiciare, argumentele referitoare la necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice capătă o dublă valență, câtă vreme ar putea fi reținute în egală măsură ca un argument contrar unei asemenea interpretări.
Aceasta în condițiile în care, în contextul aplicării art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ar fi suficientă existența unei singure hotărâri judecătorești favorabile salariatului pentru ca hotărârile ulterioare pronunțate în contradictoriu cu alți salariați aflați în situații similare și nefavorabile acestora să fie susceptibile a fi desființate în cadrul revizuirii, cu evidente consecințe asupra securității raporturilor juridice.
Față de aceste considerente, reținând incidența dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Craiova a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept expusă, dispunând suspendarea judecății conform prevederilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Intimata-pârâtă a arătat că din interpretarea dispozițiilor art. 431 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă există lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.
În consecință, a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece instanța dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a prevederilor legale care reglementează autoritatea de lucru judecat, nefiind vorba, în mod real, despre dispoziții neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol pentru judecătorii curții de apel.
Reclamantele apelante din cele două pricini nu au depus puncte de vedere argumentate asupra admisibilității declanșării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, dar au afirmat inadmisibilitatea acestui demers, în cadrul susținerilor orale formulate în ședința publică în care s-a pus în discuție incidentul procedural.
Analiza jurisprudenței înaintate de curțile de apel a relevat două orientări:
–dispozițiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate restrictiv, în sensul că impun îndeplinirea condiției identității de părți pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat, așa cum rezultă din punctele de vedere ale Judecătoriei Beiuș, Judecătoriei Oradea, Tribunalului Suceava - Secția a II-a civilă și Secția contencios administrativ și fiscal, Judecătoriei Gura Humorului, Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Huși, Curții de Apel Galați - Secția I civilă, Curții de Apel Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal și hotărârile înaintate de Judecătoria Siliște, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, Judecătoria Botoșani, Judecătoria Darabani, Judecătoria Săveni, Tribunalul Timiș - Secția civilă, Judecătoria Timișoara, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul București, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov și Tribunalul Teleorman;
–reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu presupune îndeplinirea condiției identității de părți, în acest sens fiind punctele de vedere ale Tribunalului Dâmbovița - Secția civilă, Judecătoriei Rădăuți, Tribunalului Suceava - Secția I civilă, Judecătoriei Fălticeni, Judecătoriei Dorohoi, Judecătoriei Timișoara, Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția I civilă, Tribunalului Cluj - Secția civilă și Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, Judecătoriei Sălaj, Judecătoriei Zalău, Tribunalului Giurgiu, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Zimnicea și Judecătoriei Turnu Măgurele, precum și hotărârile înaintate de Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Tribunalul Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Timiș - Secția civilă, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, Tribunalul Covasna - Secția civilă, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a litigii de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Năsăud, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Iași, Judecătoria Iași, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, iar noțiunea „oricare dintre părți“, prevăzută de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se referă la litigiul actual, așa cum rezultă din hotărârile înaintate de Curtea de Apel București.
La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, decizie prin care s-a statuat că, în cazul acțiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părți (coproprietate), dispozițiile art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil instituie o excepție de la opozabilitatea hotărârii judecătorești reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În considerentele acestei hotărâri prealabile s-a reținut că „principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare.
Însă această relativitate nu antrenează consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți.
Tocmai de aceea, completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilității hotărârii judecătorești dă expresie respectului datorat și impus tuturor de către o situație juridică“.
Prezintă relevanță, de asemenea, jurisprudența identificată la nivelul secțiilor instanței supreme, în cadrul unor decizii de speță.
Astfel, prin Decizia nr. 1.893 din 10 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a arătat că hotărârile judecătorești au valențe absolute, fiind reflecții ale adevărului judiciar, fără a ține cont de principiul relativității efectelor lor (instituție care nu se confundă cu opozabilitatea, prima ipoteză însemnând că o hotărâre judecătorească nu produce efecte juridice în câmpul drepturilor subiective ale unor persoane care nu au participat în proces, iar cea de-a doua ipoteză că terții sunt prezumați a cunoaște conținutul hotărârii, așa cum reiese și din textul nou-introdus al art. 435 din Codul de procedură civilă).
Prin Decizia nr. 1.893 din 10 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că „nu este întemeiată critica potrivit căreia efectele hotărârilor judecătorești menționate se manifestă doar inter partes, dat fiind că art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că oricare dintre părțile unui proces poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, fără ca textul legal să impună condiția ca cel ce invocă lucrul anterior judecat să fi avut calitatea de parte în acel litigiu, iar hotărârea să fi fost pronunțată în favoarea sa. După cum s-a arătat și în doctrină, părțile sunt prizoniere, față de terți, cu privire la conținutul deciziei pe care au obținut-o. Aceasta înseamnă că terțul se poate prevala de hotărârea pronunțată împotriva adversarului său, care nu poate contesta temeinicia și legalitatea hotărârii definitive pronunțate împotriva sa (aceasta fiindu-i în mod evident opozabilă), pentru că astfel s-ar repune în discuție lucrul judecat, ceea ce nu este admisibil“.
În fine, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin deciziile nr. 2.497 din 1 octombrie 2014 și nr. 122 din 16 ianuarie 2015 ale Secției I civile, nr. 2.433 din 11 iunie 2015 a Secției de contencios administrativ și fiscal și nr. 198 din 31 ianuarie 2018 a Secției a II-a civile, că prevederile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în următoarele condiții cumulative:
a)hotărârea inițială, care produce efectele pozitive ale autorității lucrului judecat, să fie pronunțată după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă;
b)această hotărâre să fie invocată de către o parte din litigiul inițial, parte și în noul litigiu, căreia hotărârea pronunțată îi este favorabilă;
c)între primul și cel de al doilea litigiu să existe o legătură, fără a fi necesară identitatea de obiect sau de cauză.
Doar dacă aceste condiții sunt îndeplinite, hotărârea inițială va produce efectele pozitive ale autorității de lucru judecat.
Nu a fost identificată jurisprudență relevantă la nivelul Curții Constituționale.
Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, prin punctul de vedere înaintat, a opinat în sensul că sesizările sunt inadmisibile, deoarece nu este vorba de un text de lege care să necesite lămurire, fiind clar și fără echivoc, nesusceptibil de interpretări diferite, deoarece textul indică în mod expres că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, lămurind în mod explicit că nu se vor putea prevala de efectele autorității lucrului judecat (indiferent dacă vorbim de autoritatea negativă sau cea pozitivă a lucrului judecat) decât părțile litigante, una împotriva celeilalte, într-un litigiu subsecvent celui dintâi, la care se raportează chestiunea autorității lucrului judecat.
S-a exprimat și o opinie în sensul că, deși în mod formal problema de drept a fost ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al curții de apel, utilizarea mecanismului prevăzut la art. 519 din Codul de procedură civilă este inadmisibilă atât timp cât nu se identifică în mod corect chestiunea de drept care se impune a fi lămurită, aceasta nefiind astfel aptă să conducă la soluționarea pe fond a cauzei pendinte, chestiunea de drept nefiind nouă, relevante fiind și cele statuate la pct. 59 al Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Astfel, se poate susține că art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă indică doar cine poate opune lucrul anterior judecat, fără să limiteze (cel puțin în mod expres) față de cine se poate opune lucrul anterior judecat. Cu toate acestea, cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile este inadmisibilă prin faptul că instanța de trimitere nu identifică în mod corect chestiunea de drept care se impune a fi lămurită.
Pe fondul cauzei au fost exprimate două puncte de vedere, după cum urmează:
–pentru invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat trebuie îndeplinită condiția identității de părți;
–pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesară îndeplinirea condiției identității de părți.
În opinia Facultății de Drept din cadrul Universității din București, invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat presupune condiția identității de părți, neputând fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pentru soluționarea unui raport juridic distinct decât cel dedus judecății inițiale, chiar dacă trebuie rezolvată în substanță aceeași chestiune de drept.
Facultatea de Drept din cadrul Universității din Iași a arătat că, pentru a putea fi invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, trebuie ca partea căreia îi este opus acest efect să fi fost parte în litigiul în care a fost pronunțată hotărârea respectivă, iar autoritatea de lucru judecat să vizeze aceeași situație litigioasă [simplul fapt că partea căreia îi este opus efectul pozitiv a fost parte și în litigiul anterior nefiind suficient pentru a justifica aplicarea art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă].
Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a considerat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu presupune obligatoriu identitatea tuturor părților, ci doar cel puțin a uneia dintre acestea.
Facultatea de Drept a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu a apreciat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat operează de regulă între părți; acestea nu pot opune terților autoritatea pozitivă de lucru judecat (pot face proba contrară). Terții pot opune autoritatea pozitivă de lucru judecat a unei hotărâri persoanelor care au fost părți în procesul soluționat prin acea hotărâre ori pot fi ținuți de autoritatea absolută de lucru judecat.
Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizările nu sunt admisibile.
Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea cu prioritate a condițiilor de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aceste condiții fiind stabilite prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul următor: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Condițiile care rezidă din menționata normă juridică, necesar a fi cumulativ îndeplinite, sunt următoarele:
–existența unei cauze care se află în curs de judecată în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau al unui tribunalul învestit să soluționeze cauza;
–ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
–chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, și– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra acesteia și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Procedând la verificarea sesizării prezente din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ a condițiilor menționate, se constată următoarele:
Primele două condiții sunt îndeplinite.
Titularul sesizării este Curtea de Apel Craiova, această instanță făcând parte dintre categoriile de entități cărora art. 519 din Codul de procedură civilă le conferă dreptul de a declanșa procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Menționata instanță este învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, în litigii care se poartă în materia conflictelor de muncă, iar hotărârile ce urmează a le pronunța nu sunt supuse recursului în raport cu prevederile art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, așa încât acestea vor avea caracter definitiv în sensul prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
În legătură cu cea de-a treia condiție, conform jurisprudenței create în materia sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept, „Întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția ce se va da să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege“ (Decizia nr. 50/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020).
Se observă că litigiile asupra cărora instanța de trimitere are a se pronunța sunt conflicte de muncă aflate în etapa judecății devolutive a fondului pricinii, respectiv în apel.
Unul dintre aspectele litigioase invocate în susținerea respectivelor apeluri este acela prin care se reclamă reținerea efectului pozitiv al autorității lucrului judecat decurgând dintr-o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a soluționat un litigiu similar, dar în care apelantele nu au avut calitatea de parte.
Prin raportare la acest element ce se circumscrie coordonatelor litigiilor aflate pe rolul instanței de trimitere, trebuie constatat că dezlegarea solicitată are aptitudinea de a fi utilă soluționării pe fond a cauzelor respective în măsura în care privește acele trăsături/elemente ale efectului pozitiv al lucrului judecat care interesează valorificarea ca mijloc de probă, într-o etapă procesuală care permite judecata pe fond a litigiului, a hotărârii judecătorești anterioare ce s-a pronunțat într-un proces distinct în care nu a participat și partea ce invoca această hotărâre.
În concluzie, cerința de a exista o legătură de dependență între, pe de o parte, problema în privința căreia se solicită a se da o dezlegare de principiu și, pe de altă parte, soluționarea pe fond a pricinii în cadrul căreia s-a formulat sesizarea se constată - din perspectiva ansamblului argumentelor pe care instanța de trimitere și-a fundamentat demersul - că este îndeplinită.
În ceea ce privește a patra condiție de admisibilitate, cea referitoare la noutatea chestiunii de drept, se constată că, în absența unei definiții legale a noțiunii de „noutate“, verificarea acestei condiții rămâne atributul completului învestit cu soluționarea sesizării, așa cum instanța supremă a decis în mod constant în jurisprudența sa (în acest sens, deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, etc.).
S-a statuat că cerința noutății este îndeplinită nu doar atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, de o anumită întindere sau consistență, ci și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi, în ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei - astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 și 60) - sau ale unei norme mai vechi a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).
Niciuna dintre situațiile anterior menționate nu se verifică însă în cadrul sesizărilor prezente.
Un prim argument expus de instanța de trimitere în justificarea condiției noutății a fost acela că, deși norma procedurală a cărei interpretare se solicită - art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă - a intrat în vigoare de circa 8 ani, ea este susceptibilă de a crea în continuare controverse. În aceeași ordine de idei, a precizat că jurisprudența Curții de Apel Craiova este neunitară relativ la problema de drept în discuție.
Însă argumentele astfel expuse nu reliefează noutatea problemei sesizate, ci tocmai contrariul, anume că este vorba de o normă juridică ce a intrat în vigoare cu multă vreme înainte de data formulării prezentei sesizări și că reglementarea și-a găsit aplicare în activitatea jurisdicțională, conducând la cristalizarea unei jurisprudențe neunitare.
În acest punct al analizei se cere a fi observat ca element relevant, din perspectiva condiției analizate, un argument care se regăsește în secțiunea ce conține opinia completurilor de judecată care au dispus sesizarea prezentă, anume acela că „problema de drept în discuție prezintă o importanță particulară în situația litigiilor de muncă în care, în mod frecvent, aceeași chestiune litigioasă este supusă analizei instanței în mod repetat, în cauze diferite, dar în contradictoriu cu același angajator, și raportat la salariați diferiți, dar aflați în situații similare“. Acest ultim argument relevă cu evidență împrejurarea că, cel puțin în materia în care se judecă litigiile în care s-au formulat sesizările, sunt dese situațiile în care se invocă, în mod similar, efectele unor hotărâri judecătorești prin care s-au soluționat pricini în care a participat (în calitate de parte) numai una dintre părțile cauzei în care se solicită valorificarea lor, anume angajatorul, în timp ce partea care invocă respectivele efecte - angajatul - este terț față de primul proces.
Prin urmare, nu se poate vorbi de noutatea problemei sesizate câtă vreme aceasta a format și anterior obiect de evaluare judiciară, ca urmare a invocării ei de către părțile interesate procesual, instanțele fiind astfel ținute să tranșeze într-un sens sau altul cu privire la efectele hotărârilor invocate.
În acest context trebuie amintit și faptul că este îndeobște cunoscut, în practica instanțelor judecătorești, că și în litigii care privesc alte materii juridice s-a apelat la invocarea efectelor unor hotărâri judecătorești de către participanți care nu au fost părți în litigiile în care au fost pronunțate respectivele hotărâri. Cu titlu exemplificativ pot fi amintite: acțiunile în contencios administrativ având ca obiect restituirea taxei speciale de primă înmatriculare sau a taxei de poluare ce se percepeau pentru anumite categorii de autovehicule; acțiunile civile de drept comun având ca obiect fie revendicarea unor apartamente diferite din imobile preluate abuziv de către stat și ulterior înstrăinate către chiriași, fie constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu privire la asemenea apartamente.
Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că instituția juridică a autorității de lucru judecat și efectele (pozitiv și negativ) pe care lucrul judecat le produce nu sunt chestiuni juridice nouintroduse în ordinea juridică națională, acestea existând și aplicându-se și sub imperiul legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Elementul de noutate adus prin noul Cod de procedură civilă este reprezentat de maniera formală de reglementare a acestei instituții, în sensul că ea este în prezent integrată în legea procedurală, în capitolul referitor la efectele hotărârilor judecătorești, spre deosebire de vechea legislație care, prin art. 1.200 pct. 4 și art. 1.201 din Codul civil adoptat în anul 1864 și prin art. 166 din Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, îi atribuiau în mod explicit numai valoarea de prezumție legală absolută și de excepție procesuală.
Chiar dacă reglementarea veche sugera opțiunea legiuitorului de a atribui lucrului judecat, în mod prevalent, rolul de prezumție ori de excepție procesuală menită să paralizeze o nouă acțiune cu identitate de părți, obiect și cauză, doctrina a semnalat caracterul defectuos al menționatului mod de reglementare, evidențiind că autoritatea de lucru judecat are efecte semnificativ mai largi decât cele de excepție procesuală (care ar însemna subordonarea existenței ei de promovarea unei acțiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema lucrului judecat deja) ori de simplu mijloc de probă (o prezumție care se sprijină, ca orice altă prezumție, pe probabilitatea conformității cu realitatea). Plecând de la realitatea că hotărârea judecătorească reprezintă un act jurisdicțional ce emană de la o putere publică a statului cu funcțiuni specifice, doctrina a evidențiat faptul că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătorești, fiind o trăsătură ce deosebește fundamental acest act jurisdicțional de alte acte juridice.^1
^1 A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura Universul juridic 2008, p. 71.
Deosebirile anterior menționate existente în reglementările succesive relative la instituția juridică a autorității lucrului judecat au însă doar o natură tehnică și nu au adus vreo schimbare în privința modalității în care această instituție este privită și interpretată în practica instanțelor judecătorești și chiar în lucrările doctrinare ale autorilor consacrați.
Prin urmare, problema care formează obiectul sesizării nu poate fi apreciată ca una ce are caracter de noutate nici din perspectiva evolutivă a conținutului normativ al acestei instituții juridice, noua reglementare constituind doar un remediu de tehnică legislativă care nu afectează elementele/trăsăturile ce dădeau conținut acestei instituții juridice sub imperiul vechii legislații.
De aceea, împrejurarea că subzistă controversele privitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, evocată de titularii sesizărilor, are și din această ultimă perspectivă semnificația cristalizării unei practici neunitare, constituind un obstacol legal pentru parcurgerea procedurii de unificare a priori, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Cu alte cuvinte, fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, dar și fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, trebuie reținut că importante sub acest aspect sunt: existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue în legătură cu aplicarea art. 166 din Codul de procedură civilă din 1865 corelat cu art. 1.200 și 1.201 din Codul civil din 1864, reglementare comparabilă (din punctul de vedere al conținutului) cu cea a art. 431 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche - dar, în acest din urmă caz, doar dacă instanțele nu au mai fost anterior chemate să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept, ceea ce nu este cazul.
Prin urmare, caracterul de noutate s-a pierdut întrucât chestiunea de drept a primit dezlegări din partea instanțelor în urma unei interpretări adecvate a reglementărilor legale succesive, iar opiniile jurisprudențiale diferite nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale în dosarele nr. 1.397/101/2020 și nr. 1.394/101/2020, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat, în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, presupune sau nu îndeplinirea condiției identității de părți.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
