referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
Dosar nr. 1.391/1/2019
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Eugenia Voicheci | - președintele Secției a II-a civile |
| Ionel Barbă | - președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Carmen Georgeta Negrilă | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Curelea | - judecător la Secția I civilă |
| Aurelia Rusu | - judecător la Secția I civilă |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Tăbârcă | - judecător la Secția I civilă |
| Ruxandra Monica Duță | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Zaharia | - judecător la Secția a II-a civilă |
| George Bogdan Florescu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Maria Hrudei | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Cezar Hîncu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Adriana Elena Gherasim | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.391/1/2019 este constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse de către părți puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecății. La dosar au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.
Președintele completului constată că nu există chestiuni prealabile, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 17 aprilie 2019, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?“.
Dispozițiile din Codul de procedură civilă care fac obiectul sesizării sunt următoarele:
Articolul 472
(1)Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.
Articolul 491
(1)Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.
Prin Sentința civilă nr. 3.860 din 17 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 16.854/196/2013, a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de societatea reclamantă în contradictoriu cu pârâtele persoană juridică (societate) și persoană fizică. A fost obligată pârâta societate să plătească reclamantei suma de 9.747,69 lei, reprezentând daune-interese rezultate din lipsa de folosință parțială a unei ferme pentru perioada mai 2012 - martie 2014, precum și suma de 19.409,89 lei, reprezentând penalități contractuale de întârziere pentru plata cu întârziere a produselor petroliere livrate potrivit Contractului nr. xx din 27.04.2012. A fost respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție.
Prin aceeași sentință au fost obligate în solidar cele două pârâte să plătească reclamantei suma de 43.716 lei, reprezentând prejudiciu rezultat din diferența de preț a cantității de 145,72 tone de grâu, sumă actualizată cu rata inflației și la care se va adăuga dobânda legală.
Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta societate și s-a dispus obligarea reclamantei să restituie societății pârâte tractorul L445 și 4 remorci, fiind respinse pretențiile formulate prin cererea reconvențională privind lipsa de folosință a inventarului agricol și contravaloarea distrugerii inventarului agricol.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, a fost obligată pârâta societate la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel cele două pârâte, iar prin Decizia nr. 39 din 21 februarie 2018 Tribunalul Brăila a admis în parte apelul și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins capătul de cerere din acțiunea principală privind obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 9.747,69 lei, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosință a fermei, ca nefondat, fiind admis însă capătul de cerere din cererea reconvențională și obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 228.899,87 lei, reprezentând prejudiciu creat ca urmare a lipsei de folosință a inventarului agricol reținut. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate și s-au compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul Brăila au declarat recurs principal reclamanta, la data de 28 iunie 2018, și recurs incident pârâta societate, la 28 ianuarie 2019, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați - Secția a II-a civilă.
Prin recursul principal, reclamanta a solicitat casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâta-reclamantă, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică.
Prin recursul incident, pârâta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a deciziei din apel, în sensul respingerii capetelor de cerere privind obligarea la plata în solidar a pârâtelor a sumei de 43.716 lei, reprezentând prejudiciu rezultat din diferența de preț a cantității de 145,72 tone de grâu, sumă actualizată cu rata inflației și la care se va adăuga dobânda legală, și obligarea la plata sumei de 19.409,89 lei, reprezentând penalități contractuale de întârziere pentru plata cu întârziere a produselor petroliere livrate potrivit Contractului nr. xx din 27.04.2012, și în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea reclamantei la plata prejudiciului cauzat ca urmare a distrugerii inventarului agricol.
Instanța de recurs Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, la cererea recurentei-reclamante, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Prin Încheierea de sesizare din data de 17 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 16.854/196/2013, completul de judecată al Curții de Apel Galați - Secția a II-a civilă a apreciat ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:
Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
În acest sens s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată depusă la Judecătoria Brăila, cerere completată succesiv, reclamanta a solicitat obligarea societății pârâte la:
a)plata daunelor-interese rezultate din lipsa de folosință a unui bun imobil (fermă);
b)recunoașterea unui drept de retenție asupra bunurilor pârâtei aflate în imobil, până la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință;
c)plata penalităților contractuale pentru plata cu întârziere a unor produse livrate potrivit Contractului nr. xx din 27.04.2012.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei societate în solidar cu pârâta persoană fizică la:
d)plata prejudiciului rezultat din diferența de preț a unui bun contractat (145,72 tone de grâu).
La rândul său, pârâta-reclamantă societate a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la:
e)plata daunelor-interese rezultate din lipsa de folosință a unor bunuri mobile (inventar agricol) reținute de reclamanta-pârâtă în imobilul său fermă;
f)plata daunelor-interese rezultate din distrugerea unor bunuri mobile (inventar agricol) reținute de reclamanta-pârâtă în imobilul său fermă; șig) restituirea mai multor bunuri mobile (inventar agricol) reținute de reclamanta-pârâtă în imobilul său fermă.
Prin Sentința civilă nr. 3.860 din 17 iunie 2016, Judecătoria Brăila a admis în parte cererea principală - capetele de cerere a), c) și d) de mai sus -, dar a respins capătul de cerere b). De asemenea, a admis în parte cererea reconvențională, numai în ceea ce privește capătul de cerere g), respingând capetele de cerere e) și f).
Împotriva sentinței au declarat apel pârâta-reclamantă societate și pârâta persoană fizică, iar Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 39 din 21 februarie 2018, a admis în parte apelul și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins capătul de cerere a) din cererea principală a reclamantei-pârâte și a admis, în schimb, capătul de cerere e) din cererea reconvențională a pârâtei-reclamante. Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Împotriva deciziei a declarat recurs principal intimata-reclamantă-pârâtă, solicitând casarea deciziei și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâta-reclamantă, cu menținerea sentinței Judecătoriei Brăila, recursul său privind așadar capetele de cerere a) și e).
La rândul său, apelanta-pârâtă-reclamantă a declarat recurs incident împotriva deciziei Tribunalului Brăila, prin care a solicitat schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii capetelor de cerere c) și d), dar al admiterii capătului de cerere f).
Instanța de trimitere a arătat că aspectele litigiului puse în discuție prin cele două cereri de recurs sunt complet diferite: recursul principal privește capetele de cerere a) și e), în vreme ce recursul incident se referă la capetele de cerere c), d) și f).
Dată fiind această situație, recurenta-reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului incident formulat de societatea pârâtă, susținând că recursul incident nu poate privi soluțiile asupra acelor aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal, pentru că acestea au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs.
Curtea de Apel Galați, instanța de sesizare, a arătat că, dacă acceptă argumentul recurentei-reclamante, urmează să respingă fără o analiză pe fond recursul părții adverse; în caz contrar, urmează să analizeze și recursul incident, astfel că soluționarea pe fond a recursului incident depinde de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
S-a menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod constant în jurisprudența sa că obiectul sesizării pentru o hotărâre prealabilă l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural (cum este situația în cauza de față), dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, adică rezolvarea raportului de drept dedus judecății.
Problema de drept enunțată este nouă, sub aspect formal, textul de lege fiind cuprins într-un act normativ adoptat relativ recent, respectiv actualul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare abia la 15 februarie 2013. Chiar dacă și în legislația anterioară, și anume Codul de procedură civilă din 1865, a existat o soluție legislativă similară, problema de drept nu a pierdut caracterul de noutate pentru că, pe de o parte, dispoziția anterioară, reprezentată de art. 293 din Codul de procedură civilă din 1865, a fost reintrodusă abia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, iar, pe de altă parte, chestiunea în discuție nu a primit o dezlegare nici din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici din partea altor instanțe, printr-o practică judiciară consacrată.
De altfel, reglementarea actuală nu este identică celei anterioare, în prezent fiind conturat mai precis caracterul accesoriu al recursului incident; astfel, anterior, recursul incident (ca și apelul incident) se putea declara și înăuntrul termenului de recurs principal, iar în acest caz era considerat și el recurs principal, deci nu mai era afectat de actul de dispoziție al recurentului principal (care putea renunța la propria cale de atac) sau de soluția dată asupra recursului principal. Or, în prezent, această ipoteză nu mai este posibilă, recursul incident putând fi exercitat numai după expirarea termenului recursului principal, deci are întotdeauna caracter accesoriu.
S-a arătat și că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat în scris puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecății.
Completul de judecată al Curții de Apel Galați Secția a IIa civilă a arătat că problema de drept aflată în dezbatere - posibilitatea de atacare printr-un recurs incident a unei părți din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal - nu este reglementată cu claritate de textele de lege incidente, respectiv art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind posibile două interpretări.
Într-o primă interpretare, recursul incident (ca, de altfel, și apelul incident) nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin recursul principal. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că recursul incident are un pronunțat caracter accesoriu, reieșit din faptul că nu se poate în niciun caz declara și înăuntrul termenului pentru recursul principal, deci nu va putea fi niciodată calificat drept recurs principal, astfel că soluția asupra acestuia va depinde întotdeauna de actul de dispoziție al recurentului principal sau de soluția dată asupra recursului principal, în temeiul art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
De asemenea, se poate aprecia că soluțiile asupra acelor aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs, deci înainte ca recursul incident să poată fi declarat.
În cea de-a doua interpretare, recursul incident poate privi și părți din hotărâre care nu au fost atacate cu recurs principal. În acest sens, trebuie avută în vedere situația premisă pentru care a fost reglementată instituția recursului incident. Astfel, prin definiție, hotărârea susceptibilă de recurs trebuie să nu fi dat satisfacție deplină (să nu fi admis în întregime pretențiile) niciuneia dintre părți, astfel că ambii litiganți ar avea, simultan, și interesul de a ataca hotărârea pentru a obține admiterea în întregime a propriei pretenții, dar și interesul ca ea să nu fie atacată de partea adversă pentru a menține, cel puțin, ceea ce au câștigat deja. Atitudinea părților de a nu ataca hotărârea echivalează cu tranzacționarea asupra litigiului, în sensul că prin cedări reciproce la pretențiile care nu au fost admise se evită o nouă etapă procesuală (analiza din recurs). Însă atitudinea uneia dintre părți de a ataca hotărârea cu recurs principal echivalează cu refuzul tranzacționării, astfel că este echitabil ca și adversarul să beneficieze de egalitate de arme, în sensul de a avea posibilitatea de a declara, la rândul său, recurs.
Or, în cazul tranzacției, art. 2.267 din Codul civil arată expres că prevenirea sau stingerea litigiului se poate face prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă, deci are în vedere și drepturi diferite, și, mai mult chiar, prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți. Dacă se acceptă aplicarea acestei condiții și pentru recursul incident, în baza art. 1 alin. (2) din Codul civil (potrivit căruia, în cazurile neprevăzute de lege, se aplică dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, conform căruia Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, atunci obiectul acestui recurs incident nu mai poate fi limitat.
De altfel, textele de lege înseși [art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă] nu exprimă o astfel de limitare, ci, dimpotrivă, prin formularea generală - „printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe“, adică schimbare sub orice aspect - par să sugereze că limitarea la obiectul recursului principal nu este urmărită. Altfel spus, o astfel de limitare ar rezulta doar din interpretarea textului, iar nu din formularea sa expresă; or, afectarea unui drept (cum este cel la declararea căii de atac) trebuie să rezulte din formularea explicită a textului de lege, iar nu doar din interpretarea sa (potrivit art. 10 din Codul civil).
Dată fiind existența mai multor argumente în favoarea fiecăreia dintre cele două interpretări, instanța de sesizare a apreciat că este necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru lămurirea chestiunii de drept.
Din datele comunicate de curțile de apel, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că opiniile exprimate au fost în sensul ambelor interpretări prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare, după cum urmează:
Într-o opinie s-a considerat că dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu condiționează formularea recursului/apelului incident de invocarea unor motive de recurs/apel care să vizeze doar dispozițiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin cererea de recurs/apel principal, apreciindu-se că motivele recursului/apelului incident pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident.
S-a argumentat că aceste dispoziții privesc și ipoteza în care intimatul din recursul principal nu are un interes pregnant de a formula el însuși recurs principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și luând cunoștință de motivele acesteia, poate considera că apărarea poziției sale necesită formularea unui recurs incident prin intermediul căruia să repună în discuție soluțiile cuprinse în decizie/sentință, în încheieri premergătoare și pe care nu le-ar fi putut supune dezbaterii prin întâmpinare întrucât, prin neatacare, ar fi intrat sub autoritatea lucrului judecat.
Această opinie a fost împărtășită de judecătorii de la Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Bacău, Tribunalul Neamț, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, opinia majoritară la Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, opinia minoritară la Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, parțial Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Cluj - Secția civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a IIa civilă, opinia majoritară la Tribunalul Galați - Secția I civilă, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă și parțial Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă.
Această chestiune de drept a fost supusă dezbaterii în cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul I al anului 2018 pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă la nivelul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș, iar opinia majoritară a judecătorilor a fost că este admisibil recursul incident având ca obiect soluția pronunțată de instanța de fond privind reducerea onorariului avocațial, în contextul în care recursul principal vizează soluția pronunțată asupra cererii principale.
În susținerea acestei opinii s-a arătat că opțiunea legiuitorului nu este aceea de a limita recursul incident la cadrul procesual stabilit prin recursul principal, din perspectiva obiectului acestuia. Trimiterea făcută de dispozițiile art. 491 din Codul de procedură civilă în sensul aplicabilității și ale art. 488 din Codul de procedură civilă subliniază că recursul incident trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază partea, fără însă a se face vreo altă distincție, sens în care rezultă cu evidență că aceste motive sunt proprii recursului incident și determină independența acestuia față de recursul principal.
Practica judiciară identificată în sensul acestei opinii, respectiv că obiectul recursului/apelului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, a fost ilustrată prin următoarele hotărâri judecătorești: Decizia nr. 224 din 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.601/83/2016; Decizia nr. 107 din 20 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă în Dosarul nr. 526/265/2015, nedefinitivă; Decizia nr. 897 din 4 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Sălaj - Secția civilă în Dosarul nr. 5.758/337/2015; Decizia nr. 265 din 2 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Sălaj - Secția civilă în Dosarul nr. 4.298/337/2017; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.413/94/2014*; Decizia nr. 26A din 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 39.076/3/2014; Decizia nr. 73 din 23 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 30.717/3/2017.
În cealaltă opinie s-a apreciat că recursul incident (ca, de altfel, și apelul incident) nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin recursul principal.
S-a argumentat că recursul incident are un pronunțat caracter accesoriu, care rezultă din faptul că nu se poate în niciun caz declara și înăuntrul termenului pentru recursul principal, deci nu va putea fi niciodată calificat drept recurs principal, astfel că soluția asupra sa va depinde întotdeauna de actul de dispoziție al recurentului principal sau de soluția dată asupra recursului principal. Acele aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal se poate aprecia că au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs, deci înainte ca recursul incident să poată fi declarat.
Această opinie a fost exprimată de judecătorii de la Tribunalul Bihor - Secția I civilă, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, Tribunalul Neamț, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Judecătoria Iași, opinia majoritară la Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, parțial Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă și parțial Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă.
Practica judiciară identificată în sensul acestei opinii, respectiv că recursul/apelul incident nu poate privi decât acea parte a hotărârii care a fost atacată prin recursul/apelul principal, a fost ilustrată prin următoarele hotărâri judecătorești: Decizia nr. 241A din 14 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 845/112/2017; Decizia nr. 201 din 13 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Vrancea - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.098/231/2013; Decizia nr. 480 din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Vrancea - Secția I civilă în Dosarul nr. 10.432/231/2013; Decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.210/173/2016; Decizia nr. 340 din 16 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea - Secția I civilă în Dosarul nr. 13.769/231/2017.
Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Pitești au comunicat că nu au identificat practică judiciară, nefiind exprimate nici puncte de vedere teoretice.
Curtea de Apel Ploiești a identificat o singură hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 315 din 13 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.296/315/2017 al Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, prin care a fost respins recursul incident ca inadmisibil, față de caracterul accesoriu al acestuia, constatându-se că pârâta ar fi trebuit să își formuleze criticile pe calea unui recurs principal, deoarece decizia instanței de apel îi era defavorabilă sub aspectul respingerii apelului incident, iar riscul unei soluții defavorabile trebuie examinat prin raportare la recursul principal declarat de reclamantă.
La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate următoarele decizii, cu titlu de practică judiciară relevantă:
Prin Decizia nr. 1.399 din 20 aprilie 2018, pronunțată de Secția I civilă în Dosarul nr. 20.760/3/2013, recursul incident a fost analizat numai în limitele criticilor ce au făcut obiectul recursului principal. În acest sens, instanța a reținut următoarele: „Recursul incident exercitat în condițiile art. 472 și 474 din Codul de procedură civilă - la care trimit în mod expres prevederile art. 491 din Codul de procedură civilă - are caracter accesoriu în raport cu recursul principal, în sensul că, prin declararea recursului principal, există riscul pentru partea care a câștigat procesul, în tot sau în parte, de a i se înrăutăți situația prin eventuala admitere a recursului principal și are, astfel, interesul de a formula o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii recurate. Caracterul accesoriu este accentuat de dispozițiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, din care rezultă dependența soluției date recursului incident de soluția dată de instanță recursului principal.
Așadar, recursul incident este admisibil numai în măsura existenței riscului schimbării soluției date în apel într-un sens favorabil recurentului principal, prin aderarea la recurs urmărindu-se împiedicarea adoptării unei asemenea soluții în calea extraordinară de atac. Recursul incident nu este deschis în absența acestui risc sau, dacă a fost exercitat, rămâne fără efect atunci când riscul nu mai există, față de nesoluționarea în fond a recursului principal.
În cauză, se reține că, prin decizia recurată, apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, cu obligarea apelantului-reclamant la cheltuieli de judecată într-un cuantum mai mic decât cel solicitat de către intimatul-intervenient.
Reclamantul nu a declarat recurs principal împotriva soluției de respingere a apelului său, ci recurs incident, prin care a criticat atât dispoziția de respingere a apelului, cât și dispoziția privind cheltuielile de judecată, urmărind, dacă nu înlăturarea acestora, cel puțin diminuarea cuantumului stabilit în sarcina sa. În schimb, intervenientul a declarat recurs principal, nemulțumit fiind de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.
Față de considerentele anterior expuse în legătură cu caracterul accesoriu al recursului incident, se constată că riscul unei soluții defavorabile există doar în privința soluției vizând cheltuielile de judecată, criticate prin recursul principal. Dacă acesta din urmă ar fi admis, casarea deciziei recurate, pe temeiul art. 497 din Codul de procedură civilă, ar fi una parțială, conducând la rejudecare exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, nu și cu privire la apelul însuși.
În aceste condiții, urmează a se constata că recursul incident este admisibil, însă doar în limitele criticilor din recursul principal, astfel încât nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la soluția de respingere ca nefondat a apelului reclamantului și nu vor fi cercetate.“
De asemenea, prin Decizia nr. 1.625/23.09.2016, pronunțată de Secția I civilă în Dosarul nr. 5.476/118/2014, s-a reținut caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal.
Prin Decizia nr. 2.749 din 21 octombrie 2016, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 917/36/2013, Decizia nr. 1.860 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Secția I civilă în Dosarul nr. 36.556/3/2013, Decizia nr. 1.400 din 20 aprilie 2018, pronunțată de Secția I civilă în Dosarul nr. 40.819/3/2014, și Decizia nr. 957 din 20 martie 2018, pronunțată de Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 45.345/3/2014, față de caracterul accesoriu al recursului incident, acesta a fost admis alături de recursul principal, în situația în care soluția adoptată a fost cea de casare a hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare.
Prin Decizia nr. 1.013 din 31 martie 2016, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 5.712/2/2013, s-a respins recursul incident, întrucât în raport cu soluția preconizată în privința recursului principal (respingere ca nefondat) analiza acestuia nu mai este necesară.
Au fost identificate soluții jurisprudențiale recente în cadrul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a considerat că nu este limitat obiectul recursului incident la partea din hotărâre ce formează obiectul recursului principal, relevante în acest sens fiind: Decizia nr. 268 din 23 ianuarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.678/2/2016, Decizia nr. 2.149 din 17 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 383/33/2018, și Decizia nr. 3.750 din 3 iulie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 768/57/2017/a1.
În același sens au fost identificate decizii ale Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost soluționate pe fond recursurile incidente: Decizia nr. 98 din 27 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.615/1/2016; Decizia nr. 311 din 4 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 288/1/2017; Decizia nr. 312 din 4 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 291/1/2017.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.169/C/1.789/III-5/2019 din 5 iunie 2019, a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, s-au reținut următoarele:
25.Odată formulat, apelul incident poate fi exercitat numai cu respectarea condițiilor impuse de lege, respectiv acesta se poate exercita doar de intimatul care justifică un interes în promovarea căii de atac; cererea se poate face după împlinirea termenului de apel, dar numai odată cu depunerea întâmpinării la apelul principal; scopul apelului incident fiind acela de a obține reformarea hotărârii, prin apelul incident trebuie să fie probat și motivat un interes propriu al intimatului, el putându-se face numai la apelul introdus de partea cu interese contrare în proces; apelul incident trebuie să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru cererea de apel. Mai mult, în cazul în care apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efecte.
26.Prin urmare, apelul incident nu reprezintă o instituție procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelație cu apelul principal formulat în cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat tinde la găsirea echilibrului în respectarea ansamblului drepturilor procesuale recunoscute părților în procesul civil, fără a contraveni prevederilor art. 16 și art. 21 alin. (3) din Constituție (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 1.092 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 2 noiembrie 2011). (...)
28.De altfel, Curtea observă faptul că instituția apelului incident se regăsea sub denumirea de aderare la apel și în Codul de procedură civilă din 1865 la art. 293, dispoziții legale care au format obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare celor formulate în prezenta cauză, Curtea constatând constituționalitatea acestora.IX. Raportul asupra chestiunii de drept
Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, toți cei trei judecători-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia a doi dintre judecătorii-raportori a fost că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, obiectul recursului incident nu poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, în timp ce opinia celui de-al treilea judecător-raportor a fost că aceste dispoziții legale trebuie interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal.X. Înalta Curte de Casație și Justiție
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată;
–cauza să fie soluționată în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–lămurirea chestiunii de drept să fie esențială pentru soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
–chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Primele patru condiții de admisibilitate menționate sunt îndeplinite, în sensul că litigiul se află în curs de judecată pe rolul Curții de Apel Galați, învestită în mod legal cu soluționarea în ultimă instanță a cauzei, chestiunea de drept sesizată fiind esențială pentru soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.
În privința condiției referitoare la caracterul esențial al lămuririi chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a respectivei cauze, în cadrul căreia s-a ivit chestiunea prejudicială, poate forma obiect al sesizării și o chestiune de drept procedural, dacă, prin consecințele produse, o asemenea chestiune poate determina pronunțarea asupra fondului raportului juridic dedus judecății.
Întrebarea adresată în cuprinsul sesizării formulate de către Curtea de Apel Galați vizează, în esență, admisibilitatea unui recurs incident, în raport cu interpretarea conferită asupra condiției ca obiectul său să se suprapună obiectului recursului principal sau să poată fi independent de obiectul recursului principal. Dezlegarea acestei chestiuni de ordin procedural este aptă să conducă la pronunțarea unei soluții pe fondul raportului juridic litigios supus controlului judiciar în fața instanței judecătorești învestite cu soluționarea recursurilor declarate în cauză.
Ca o chestiune prealabilă, se reține că din modalitatea în care instanța de trimitere a înțeles să formuleze întrebarea prealabilă nu rezultă cu claritate la ce se referă sintagma „o parte din hotărârea instanței de apel“, creându-se confuzie între petitele cererii de chemare în judecată și soluțiile cuprinse în dispozitivul hotărârii pronunțate în apel.
În jurisprudența sa anterioară, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că poate forma obiectul unei astfel de sesizări, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, și o chestiune de drept procedural, nu doar una de drept material, relevante fiind în acest sens considerentele cuprinse în paragrafele 21 și 22 din Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, în care se arată următoarele: „21. De asemenea se constată că, în jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății.
22.În speță, această condiție este îndeplinită, deoarece modul în care ar urma să fie interpretat și aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile influențează și soluția pe fond a cererii deduse judecății.“
În privința condiției referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, se impun anumite precizări care conduc la concluzia neîndeplinirii cerinței menționate.
Evaluarea acestei condiții, în absența unei definiții legale a noutății chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a statuat în jurisprudența constantă a instanței supreme (Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). În egală măsură, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv, să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept.
În această privință, în jurisprudența sa constantă (Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), instanța supremă a subliniat că, prin mecanismul reglementat de dispozițiile legale anterior menționate, trebuie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, pentru interpretarea unei norme legale îndoielnice, lacunare sau neclare, deoarece scopul acestei proceduri îl constituie împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materia chemată să se pronunțe.
Pentru determinarea caracterului noutății trebuie verificat dacă o instanță este învestită să se pronunțe asupra chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită pentru prima dată sau problema de drept a primit deja o dezlegare din partea instanțelor învestite cu soluționarea unor cauze similare. Analiza are relevanță în considerarea funcției mecanismului hotărârii prealabile, comparativ cu mecanismul recursului în interesul legii, pentru a evita paralelismul și suprapunerea celor două proceduri de asigurare a unei practici judiciare unitare.
În acest context, în considerarea scopului, finalității și condițiilor de admisibilitate distincte ale celor două proceduri instituite de legiuitor pentru asigurarea practicii judiciare unitare, trebuie reamintite elementele de diferențiere dintre cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței. Astfel, dacă hotărârea prealabilă are ca scop preîntâmpinarea apariției unei practici judiciare neunitare, prin exercitarea unui control a priori, recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja existentă, efectuând un control a posteriori.
Hotărârile judecătorești identificate în cuprinsul cap. VII „Jurisprudența instanțelor naționale în materie“ din prezenta decizie relevă existența unei practici judiciare consistente, dar neunitare, inclusiv la nivelul instanței supreme, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită și-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuție și eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă - mecanismul la care s-ar fi putut apela, în această situație, fiind recursul în interesul legii.
Prin urmare, în acord cu jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.018 din 19 decembrie 2016, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), în considerarea specificului procedurii reglementate prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată a mai fost anterior dedusă judecății, iar instanțele naționale, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legii, au procedat deja la interpretarea normei juridice considerate ca prezentând dificultăți ce ar necesita o rezolvare de principiu, rezultă că nu este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.
În consecință, sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând a fi respinsă.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?“.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2019.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Mitroi
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
