Decizie nr. 482 din 21 noiembrie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, ale art. 373^1 din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Loredana Mihaela Simedre în Dosarul nr. 22.544/300/2012 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 457D/2013 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

În acest sens, arată că, astfel cum a fost formulată, excepţia de neconstituţionalitate nu prezintă veritabile probleme de constituţionalitate a textelor de lege criticate, ci vizează aspecte privind interpretarea şi aplicarea acestora, în raport cu situaţiile concrete specifice fiecărei cauze. Pe de altă parte, arată că dispoziţiile legale ce constituie obiect al excepţiei au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea stabilind, prin deciziile nr. 384 din 26 aprilie 2012 şi nr. 917 din 1 noiembrie 2012, că acestea nu contravin normelor constituţionale invocate şi în prezenta cauză. Prin urmare, pentru identitate de raţiune, argumentele ce au fundamentat această soluţie se impun a fi menţinute şi în această cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 22.544/300/2012, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, ale art. 373^1 din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Loredana Mihaela Simedre într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, următoarele:

1.Dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 contravin art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 15, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53, art. 57, art. 135 alin. (2) lit. f) şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, prin aceea că prevederea caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit deschide calea unor grave abuzuri ale instituţiilor de credit. În condiţiile în care contractele de credit sunt standardizate, băncile au posibilitatea ca, prin reacredinţă, să însereze clauze contrare legislaţiei în vigoare, sustrase de la negocierea părţilor semnatare şi care sunt indirect validate ca urmare a faptului că acestea reprezintă titluri executorii. Aceasta în ciuda faptului că există atât legislaţie (Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), cât şi o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a unui recurs în interesul legii (Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 referitoare la clauza penală prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părţi sau pe lângă dobânda legală) menite să împiedice includerea în contractele de credit a unor astfel de clauze. Aşa fiind, debitorii sunt nevoiţi să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor lor, iar lipsa cunoştinţelor în materie de drept şi mai ales drept procesual, dar şi a resurselor financiare (plata cauţiunii) pot reprezenta reale piedici în calea exercitării acestui drept. În plus, dreptul de proprietate al debitorului asupra sumelor plătite, deşi erau nedatorate, nu este apărat de lege (art. 1.588 din Codul civil), în condiţiile în care, datorită caracterului de titlu executoriu al contractului de credit, plăţile nu pot fi suspendate de drept pe perioada procesului de anulare a clauzelor abuzive.

Prevederea de lege criticată lasă posibilitatea punerii sub executare silită a unor creanţe ce nu îndeplinesc toate cele 3 trăsături (certe, lichide şi exigibile) pentru a fi supuse executării silite, bazându-se pe buna-credinţă a instituţiilor de credit şi a judecătorilor, ceea ce determină, în schimb, o restrângere a dreptului la apărare al debitorului, aflat într-o poziţie procesuală inferioară, dezavantajoasă.

Invocând încălcarea principiului egalităţii consacrat de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, autoarea excepţiei nu pretinde o egalitate între debitor şi creditor, înţelegând că aceştia, aflându-se în situaţii diferite, beneficiază de tratament juridic diferit corespunzător. Argumentele sale în acest sens vizează, în schimb, poziţia dintre diferite persoane juridice, cum ar fi, pe de o parte, instituţiile financiare şi cesionarii lor şi, pe de altă parte, dezvoltatorii imobiliari, furnizorii care oferă credite prin plata facturilor la termen, care, în final, au calitatea de creditori, dar care nu beneficiază de acelaşi avantaj al titlului executoriu.

Sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil şi al soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, se arată că, în ciuda prevederilor legale în materie, soluţionarea unei contestaţii la executare durează, în realitate, mult mai mult decât dacă contractele de credit nu ar fi titluri executorii, debitorii fiind nevoiţi, în tot acest timp, să plătească sume nelegale.

De altfel, lipsa de eficienţă a contestaţiei la executare ca remediu pus la dispoziţia debitorului sau, după caz, a creditorului a fost subliniată şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 14 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Flaviu şi Dalia Şerban împotriva României. Autoarea excepţiei susţine, totodată, că "unul dintre obiectivele acestei excepţii de neconstituţionalitate" este să demonstreze "veridicitatea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului privind ineficienţa contestaţiilor la executare."

În fine, pentru toate aceste motive, autoarea excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 11 alin. (1) şi (2), ale art. 20 şi ale art. 148 din Constituţie, raportat la art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 17 (dreptul de proprietate), art. 38 (protecţia consumatorilor) şi art. 47 (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la art. 1, 7, 9, 10, 17 şi 28 (referitoare, în esenţă, la principiul egalităţii şi al nediscriminării, demnitatea umană, dreptul de proprietate şi dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie să-şi găsească pe deplin realizarea) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 14 pct. 1 (accesul la instanţă şi dreptul la un proces echitabil) şi art. 26 (dreptul la egalitate şi non-discriminare) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

2.În ce priveşte dispoziţiile art. 373^1 din Codul de procedură civilă, autoarea excepţiei susţine, sintetic, că, în absenţa obligaţiei în terminis a instanţei de a respinge cererile de încuviinţare a executării silite în cazul în care creanţele nu sunt certe, lichide şi exigibile, coroborat cu lipsa citării părţilor şi pronunţarea, în camera de consiliu, printr-o singură încheiere, în termen de cel mult 7 zile de la înregistrarea cererii, se ajunge la încălcarea drepturilor debitorului referitoare la proprietate, acces la justiţie, egalitate şi proces echitabil. Aceste elemente ce caracterizează procedura încuviinţării executării silite urmăresc, într-adevăr, desfăşurarea cu celeritate a acestei faze procesuale, însă soluţionarea unei astfel de cereri necesită, în practică, mult mai mult timp. Prin urmare, autoarea excepţiei apreciază că nu se justifică restrângerile asupra exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (4), art. 1 alin. (1) şi (2), art. 15, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 57, art. 126 alin. (1) şi art. 148 din Constituţie, coroborat cu art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1, 7, 9, 10 şi 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu art. 2 pct. 3, art. 14 pct. 1 şi art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Pe tot parcursul motivării excepţiei, argumentele de drept prezentate de autoarea excepţiei sunt susţinute de exemple ce ţin de circumstanţele cauzei deduse soluţionării de către instanţa judecătorească în faţa căreia a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Totodată, pentru demonstrarea afirmaţiilor sale, autoarea prezintă detaliat situaţia a altor 3 cauze similare celei în care a invocat prezenta excepţie, aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, Judecătoriei Sectorului 3 şi a Judecătoriei Urziceni, precum şi o "privire de ansamblu" în materia cauzelor referitoare la cereri de încuviinţare a executării silite, aparţinând unei singure unităţi bancare, în calitate de creditor, utilizând un eşantion de 7.998 de astfel de dosare soluţionate de "3 dintre cele mai mari judecătorii din ţară": Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Cluj-Napoca şi Judecătoria Iaşi. Pe marginea acestei statistici, pune în discuţie aspecte legate de: "repartizarea aleatorie a dosarelor de încuviinţare a executării silite", fixarea termenelor de judecată, fixarea "unor termene foarte lungi pentru judecarea cererilor de îndreptare a erorilor materiale", "acordarea de termene subsecvente, prin amânarea judecării cauzei", amânarea pronunţării, suspendarea judecăţii, rejudecarea cererilor, admiterea parţială a cererilor de încuviinţare a executării silite, încuviinţarea executării silite pentru creanţe care nu sunt certe, lichide şi exigibile şi, respectiv, încuviinţarea executării silite asupra unor bunuri ce nu constituiau garanţie.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, Curtea Constituţională pronunţând în acest sens deciziile nr. 1.290 din 4 octombrie 2011, nr. 917 din 1 noiembrie 2012 şi nr. 1.024 din 29 noiembrie 2012.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În privinţa dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, se arată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând, în acest sens, deciziile nr. 832 din 8 iulie 2008, nr. 1.528 din 25 noiembrie 2010 şi nr. 1.024 din 29 noiembrie 2012 prin care a consacrat constituţionalitatea acestora în raport cu critici asemănătoare celor formulate de autoarea excepţiei de faţă.

Prin deciziile indicate, Curtea a reţinut, în esenţă, că în materia la care se referă excepţia de neconstituţionalitate, calificarea contractelor încheiate de o instituţie de credit, care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ca fiind titluri executorii, a fost determinată de necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei creanţe, fără a afecta în acest mod vreun drept fundamental al părţilor. O asemenea concluzie este impusă de împrejurarea că prin încheierea unor asemenea contracte se dă expresie, într-o formă specifică, acordului de voinţă al părţilor cu privire la clauzele acolo stipulate, pe care părţile şi le însuşesc în mod liber şi se obligă să le respecte. Totodată, accesul liber la justiţie este asigurat prin reglementarea contestaţiei la executare, prilej cu care contestatorul are posibilitatea de a invoca inclusiv apărări de fond, împrejurare care este de natură a-i garanta dreptul la un proces echitabil. În plus, este consacrat în jurisprudenţa constituţională că mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia şi se realizează, în concret, accesul liber la justiţie implică stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Or, legiuitorul are competenţă exclusivă de reglementare asupra acestui domeniu, iar în considerarea unor situaţii deosebite, cum sunt cele legate de asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor, poate institui reguli deosebite, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate.

În aceeaşi ordine de idei, nu se poate reţine nici critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu există o similitudine între situaţia juridică a debitorilor şi cea a creditorilor. Posibilitatea recunoscută creditorilor ca, în anumite condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege, să poată interveni pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime nu constituie o măsură discriminatorie pozitivă în favoarea lor, ci reprezintă exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 373^1 din vechiul Cod de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 36 din Legea nr. 202/2010, s-a mai pronunţat Curtea Constituţională, relevante în acest sens fiind deciziile nr. 21 din 11 ianuarie 2007, nr. 722 din 17 iunie 2008, nr. 1.366 din 11 decembrie 2008, nr. 812 din 3 iunie 2010 şi nr. 1.319 din 13 octombrie 2009, reţinând că regulile speciale de procedură privind exercitarea căilor de atac, la care textele criticate se referă, nu contravin dispoziţiilor fundamentale invocate de autoarea excepţiei.

Raţiunea pentru care legiuitorul a înlăturat, atât pentru creditor, cât şi pentru debitor, calea de atac împotriva încheierii de încuviinţare a cererii de executare silită este aceea a celerităţii ce se justifică în această etapă procesuală. Creditorul nu are interes să atace o asemenea încheiere, iar debitorul are deschisă calea contestaţiei la executare, având, deci, posibilitatea de a-şi apăra în faţa instanţei drepturile şi interesele. În acelaşi timp, debitorul nu are interes să atace încheierea de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite, în timp ce creditorul îşi poate apăra drepturile prin exercitarea căii de atac a recursului.

Nu în ultimul rând, se arată că accesul liber la justiţie, ca orice alt drept fundamental, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limitele rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Aceste limite nu aduc îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.

Avocatul Poporului observă, mai întâi, că, prin motivarea excepţiei, autoarea acesteia face, în principal, o raportare a normelor constituţionale la situaţiile de fapt create în faţa instanţelor de judecată, cu referiri punctuale la repartizarea aleatorie a dosarelor de încuviinţare a executării silite sau la fixarea termenelor de judecată, ceea ce nu reprezintă, însă, veritabile critici de neconstituţionalitate.

Având în vedere modificările legislative aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012 şi Legea nr. 2/2013, se mai precizează că punctul de vedere formulat în motivarea excepţiei vizează dispoziţiile art. 373^1 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât, potrivit principiului tempus regit actum, acestea şi-au produs efectele juridice faţă de autoarea excepţiei.

În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 faţă de art. 1 alin. (3), art. 15, art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 57 din Constituţie, se arată că acestea nu pot fi reţinute. Reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate reprezintă exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime, fără ca astfel să fie afectat dreptul de proprietate privată sau obligaţia exercitării cu bunăcredinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Calificarea contractelor încheiate de o instituţie de credit, care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ca fiind titluri executorii, a fost determinată de necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei creanţe, fără a încălca în acest mod vreun drept fundamental al părţilor.

Cu referire la prevederile art. 373^1 din vechiul Cod de procedură civilă, se menţionează că acestea reglementează procedura necontencioasă a soluţionării cererii de încuviinţare a executării silite a unor titluri executorii, importantă în această etapă procesuală fiind celeritatea. Aşadar, în această etapă, instanţa competentă verifică doar îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate cuprinse la art. 373^1 din vechiul Cod de procedură civilă, urmând ca, în condiţiile depunerii contestaţiei la executare, să administreze probe, cu respectarea principiului contradictorialităţii, astfel încât debitorul nu poate susţine negarea dreptului său la apărare şi la un proces echitabil. De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor de judecată şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Prin urmare, se apreciază că dispoziţiile legale criticate nu conţin elemente de retroactivitate sau discriminatorii, întrucât sau aplicat de la data intrării în vigoare tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, nefiind de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

În sensul celor mai sus arătate s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin deciziile nr. 21 din 11 ianuarie 2007 sau nr. 1.548 din 6 decembrie 2011.

În concluzie, Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, ale art. 373^1 din vechiul Cod de procedură civilă şi ale art. 36 din Legea nr. 202/2010 sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în realitate, prevederile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (şi nu nr. 99/2004, cum în mod greşit indică autoarea excepţiei) privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, şi ale art. 373^1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum aceste dispoziţii au fost modificate prin art. I pct. 36 (şi nu art. 36, cum în mod eronat au indicat autoarea excepţiei şi instanţa judecătorească) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

În privinţa acestor din urmă dispoziţii, deşi autoarea excepţiei şi instanţa de judecată au indicat ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 373^1 din Codul de procedură civilă în integralitatea lui, Curtea constată, analizând argumentele formulate în motivarea excepţiei, că sunt incidente, prin raportare la criticile expuse, numai alin. 1 şi 2 ale acestui articol. Alineatele 3-9, care completează articolul 373^1, nu constituie obiectul criticii de neconstituţionalitate, autoarea excepţiei neavând interes în susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate şi în privinţa acestor norme juridice.

Prin urmare, pentru motivele arătate mai sus, Curtea va examina doar constituţionalitatea prevederilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi ale art. 373^1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă din 1865.

Dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare:

–Art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006: "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.";

–Art. 373^1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă din 1865 în forma modificată prin art. I pct. 36 din Legea nr. 202/2010: "Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv.

Instanţa de executare încuviinţează executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, printr-o singură încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 7 zile de la înregistrarea cererii de încuviinţare a executării silite."

Totodată, Curtea observă că, în prezent, procedura încuviinţării executării silite este reglementată în cuprinsul noului Cod de procedură civilă, în cartea a V-a - Despre executarea silită, titlul I - Dispoziţii generale, capitolul IV - Efectuarea executării silite, secţiunea 1 - Sesizarea organului de executare, art. 662-671, texte în cuprinsul cărora se regăsesc, în esenţă, soluţiile juridice prevăzute de art. 373^1 din Codul de procedură civilă din 1865, mai sus redate. Noile prevederi în materia executării silite nu sunt însă aplicabile prezentei speţe, întrucât acestea se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare, la data de 15 februarie 2013, a dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă [conform art. 3 alin. (1) şi art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012.] Or, acţiunea în justiţie în cadrul căreia autoarea excepţiei a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la data de 19 iunie 2012, având, iniţial, forma unei cereri de constatare a perimării executării silite pentru o anumită perioadă, fiind ulterior transformată într-o contestaţie la executare.

În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale menţionate, autoarea excepţiei invocă prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 15, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53, art. 57, art. 126 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit. f), art. 136 alin. (5) şi ale art. 148 din Constituţie, raportate la art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 17 (dreptul de proprietate), art. 38 (protecţia consumatorilor) şi art. 47 (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1, 7, 9, 10, 17 şi 28 (referitoare, în esenţă, la principiul egalităţii şi al nediscriminării, demnitatea umană, dreptul de proprietate şi dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie să-şi găsească pe deplin realizarea) din Declaraţia universală a drepturilor omului şi la art. 2 pct. 3 (dreptul la o cale de recurs efectivă), art. 14 pct. 1 (accesul la instanţă şi dreptul la un proces echitabil) şi art. 26 (dreptul la egalitate şi non-discriminare) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor prezentate de autoarea prezentei excepţii.

1.Cu privire la dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, relevantă este Decizia nr. 832 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2008, prin care Curtea, respingând ca neîntemeiată excepţia, a reţinut că atribuirea calităţii de titluri executorii contractelor încheiate de o instituţie de credit, prin care se constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, a fost determinată de necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei creanţe, fără a afecta în acest mod vreun drept fundamental al părţilor. Prin încheierea unor asemenea contracte se dă expresie, într-o formă specifică, acordului de voinţă al părţilor cu privire la clauzele acolo stipulate, pe care părţile şi le însuşesc în mod liber şi se obligă să le respecte. Tot astfel, Curtea a reţinut că, în măsura în care contractul de credit sau contractul de garanţie reală ori personală este pus în executare silită, potrivit art. 399 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, aceasta poate face obiectul unei contestaţii la executare, prilej cu care contestatorul are posibilitatea de a invoca inclusiv apărări de fond, aceasta fiind, aşadar, o garanţie a dreptului la un proces echitabil.

Curtea constată că argumentele reţinute în decizia de mai sus se impun a fi menţinute şi în prezenta cauză, pentru identitate faţă de o parte dintre criticile formulate de autoarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

În plus, Curtea observă că este invocat principiul egalităţii dintre diferite persoane juridice, care, în calitate de furnizori de anumite servicii, devin creditori (cum ar fi dezvoltatorii imobiliari, furnizorii care oferă credite prin plata facturilor la termen), dar care nu beneficiază, ca şi instituţiile de credit şi cesionarii acestora, de acelaşi avantaj al titlului executoriu pe care creanţa lor îl are.

Curtea constată că această critică nu poate fi reţinută, întrucât cele două categorii de persoane juridice - furnizori/prestatori ai anumitor servicii sau produse - nu fac parte din aceeaşi categorie a creditorilor, în calitatea acestora de instituţii de credit, beneficiari ai reglementărilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Prin urmare, însăşi natura contractului încheiat între un creditor - instituţie de credit - şi debitor este esenţial diferită de natura contractului încheiat între un furnizor (sau comerciant) de servicii sau produse cu plata la termen şi o persoană fizică, în calitatea sa de consumator al respectivului produs/serviciu, astfel că, tocmai în considerarea principiului egalităţii de tratament, nu pot fi aplicate aceleaşi reguli.

2.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 373^1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 36 din Legea nr. 202/2010, Curtea Constituţională constată că a pronunţat un număr considerabil de decizii, răspunzând unor critici asemănătoare celor formulate şi în cauza de faţă.

În acest sens, relevantă este Decizia nr. 384 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 14 iunie 2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373^1 alin. 2, alin. 4 pct. 3 şi alin. 5 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de aceeaşi autoare, prin raportare, în esenţă, la aceleaşi critici.

Cu acel prilej, Curtea, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, a reţinut, în principal, că dispoziţiile legale criticate instituie reguli speciale de procedură privind exercitarea căilor de atac. Raţiunea pentru care legiuitorul a înlăturat, atât pentru creditor, cât şi pentru debitor, calea de atac împotriva încheierii de încuviinţare a cererii de executare silită este aceea a celerităţii ce se justifică în această etapă procesuală. Astfel, creditorul este lipsit de interes să atace o hotărâre prin care i s-a admis cererea, iar debitorul are posibilitatea de a-şi apăra drepturile, în raport cu orice incident de executare silită, pe calea contestaţiei la executare, care este o procedură contencioasă, în cadrul căreia se administrează probe cu respectarea principiului contradictorialităţii ce guvernează procesul civil.

Curtea a arătat că procedura încuviinţării executării silite este o procedură necontencioasă, în cadrul căreia instanţa de executare competentă verifică doar îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 373^1 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind guvernată de regulile prevăzute de art. 331 şi următoarele din acelaşi Cod. Prevederile art. 373^1 din Codul de procedură civilă din 1865 în integralitatea lor nu pot fi interpretate şi aplicate în mod izolat, ci numai coroborate cu celelalte dispoziţii procedurale privind executarea silită, astfel că, în cazul încuviinţării executării silite, debitorul are dreptul să formuleze contestaţie la executare, în condiţiile art. 399 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, unde îşi poate formula toate apărările pe care înţelege să se sprijine, astfel încât şi din această perspectivă dreptul la apărare nu este încălcat.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora textul de lege criticat este incorect formulat şi lasă loc la interpretări, făcând posibilă încuviinţarea executării silite cu privire la o creanţă care nu este certă, Curtea a observat prin aceeaşi decizie că acestea sunt probleme ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care nu intră în competenţa sa. Este atributul exclusiv al instanţei de judecată să stabilească dacă, în cauza dedusă judecăţii, încuviinţarea silită s-a făcut cu respectarea condiţiilor cerute de lege, respectiv dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

Având în vedere faptul că, faţă de cele deja analizate în jurisprudenţa constituţională în materie, autoarea excepţiei nu a invocat elemente noi, de natură să determine reconsiderarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi argumentele ce au fundamentat decizia mai sus indicată se justifică a fi menţinute şi în această cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Loredana Mihaela Simedre în Dosarul nr. 22.544/300/2012 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi ale art. 373^1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi