Decizie nr. 1.305 din 4 octombrie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, art. 7 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cristian Cristu din Bucureşti în Dosarul nr. 2.884/740/2010 al Judecătoriei Alexandria şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.432D/2010.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate şi de menţinere a jurisprudenţei în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa comercială nr. 706 din 20 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.884/740/2010, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, art. 7 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cristian Cristu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale ale art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002 sunt neconstituţionale întrucât creează o situaţie discriminatorie, de inegalitate procesuală, în care statul, prin reprezentantul său, în anumite domenii strict determinate prin lege, se află pe o poziţie favorabilă faţă de alţi justiţiabili sau participanţi în cadrul unei proceduri judiciare. În acest sens se arată că accesul la justiţie al părţii care intră în conflict judiciar cu statul este grevat şi îngreunat de obligaţia achitării taxelor judiciare de timbru sau a plăţii cauţiunilor, de plată cărora, de altfel, statul este scutit.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 7 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 şi a art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, autorul arată că aceste sunt neconstituţionale întrucât limitează posibilităţile unui justiţiabil în momentul în care este nevoit să pună în aplicare un titlu executoriu, fiindu-i restrânsă posibilitatea de a alege organul de executare conform dorinţei sale.

Judecătoria Alexandria consideră că excepţia de necontituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Avocatul Poporului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, art. 7 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins:

–Art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002: "Cererile formulate de instituţia publică implicată, în legătură cu calitatea de acţionar la societăţile comerciale aflate în portofoliul acesteia, cu procesul de privatizare, cu obligaţiile decurgând din contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, cu obligaţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau de prezenta lege, cu executarea hotărârilor judecătoreşti şi cu orice alte acte procedurale, efectuate de şi pentru aceasta, sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, cauţiuni şi orice alte taxe care se fac, potrivit legii, venit la bugetul de stat.";

–Art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000: "(1) Executorul judecătoresc are următoarele atribuţii:

a)punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii;";

–Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000: "În cazul prevăzut la art. 7 lit. a) este competent executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea.";

–Art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă: "Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 privind instanţele judecătoreşti din Constituţie, precum şi ale art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 privind dreptul de proprietate privată din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 40^1 din Legea nr. 137/2002 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 532 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 27 ianuarie 2005, Curtea s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii acestor prevederi. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că reglementarea taxelor de timbru în justiţie nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală "în condiţiile în care se pune problema scutirii de la plata taxelor de timbru pentru autorităţi şi instituţii publice bugetare, ţinându-se seama de faptul că taxele respective se fac venit la bugetul de stat".

De altfel, prin Decizia nr. 153 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 10 mai 2004, Curtea a statuat că scutirea instituţiilor publice implicate în procesul de privatizare de la plata taxelor de timbru şi a celorlalte taxe în cazurile determinate de lege se justifică atât datorită strânsei legături a acţiunilor în justiţie, pentru care textul criticat prevede scutirea, cu bugetul de stat (alimentat, printre altele, şi prin încasarea taxelor judiciare), cât şi datorită interesului general pe care aceste instituţii publice îl prezintă.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 7 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 şi a art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a statuat că executorii judecătoreşti acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, reprezentând un organ auxiliar al acesteia, care are rolul de a pune în practică hotărârea pronunţată de instanţă. În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi; într-adevăr, nu ar fi de înţeles ca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să descrie în detaliu garanţiile procedurii - echitate, publicitate şi celeritate - acordate părţilor şi să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judiciare. Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicţii i-ar aparţine, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40). Or, este bine cunoscut că, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti, instanţa legată cu soluţionarea cauzei, prin rezolvarea acesteia, se dezinvesteşte. În aceste condiţii, chiar dacă executarea hotărârii este circumscrisă noţiunii de "proces", nimic nu susţine teza potrivit căreia această activitate trebuie îndeplinită tot de instanţa care a soluţionat litigiul, cu atât mai mult cu cât punerea în aplicare a hotărârii aparţine sferei administrative a procesului civil. Astfel, este evident că executorul judecătoresc nu spune dreptul, deci nu realizează o activitate jurisdicţională, ci numai execută întocmai dispoziţiile judecătorului, cuprinse în hotărârea instanţei, potrivit competenţelor atribuite de lege. În acest sens a se vedea Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007.

Cu privire la competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti, Curtea reţine că reglementările criticate au fost adoptate de legiuitor în cadrul atribuţiilor sale, astfel cum sunt determinate prin dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, potrivit cărora competenţa, procedura de judecată, inclusiv procedura executării silite, precum şi căile de atac sunt prevăzute numai prin lege.

De asemenea, textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât reglementarea este aplicabilă tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie sau considerarea altor criterii. S-a mai arătat că interesul creditorilor vizează o executare rapidă, caz în care este justificată opţiunea legiuitorului pentru desemnarea executorilor judecătoreşti de la sediul debitorului sau al terţului poprit.

Distinct de cele de mai sus, se reţine faptul că este de competenţa legiuitorului a stabili procedura de executare silită, astfel încât acesta poate reglementa atât reguli generale, cât şi excepţii de la acestea, în funcţie de specificul fiecărui caz. În cazul de faţă, legiuitorul are deplină legitimitate constituţională de a reglementa competenţa executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit de a înfiinţa poprirea la cererea creditorului. În acest sens s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 123 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2010, când a analizat constituţionalitatea unui text de lege care stabileşte competenţa materială şi teritorială pentru soluţionarea cererii creditorului de înfiinţare a popririi.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, precum şi considerentele care le-au fundamentat sunt valabile şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, art. 7 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cristian Cristu din Bucureşti în Dosarul nr. 2.884/740/2010 al Judecătoriei Alexandria.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin