Decizie nr. 532 din 5 iulie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi ale art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Societatea Civilă de Avocaţi "Predoi şi Asociaţii" în Dosarul nr. 28.452/300/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 499D/2016 al Curţii Constituţionale.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspectoratul Judeţean de Poliţie Ilfov - Serviciul Rutier a transmis la dosar note scrise prin care arată că textele de lege ce constituie obiectul excepţiei nu contravin drepturilor fundamentale invocate.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei. Arată că obligaţia instituită prin textul de lege criticat în sarcina proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul, de a comunica, la cererea poliţiei rutiere, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, nu contravine drepturilor şi principiilor fundamentale invocate de autorul excepţiei, această obligaţie justificându-se prin prisma scopului actului normativ criticat, şi anume asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului. De altfel, în acelaşi sens este practica în materie atât a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi cea a Curţii Constituţionale, exemplificativă fiind Decizia nr. 999 din 7 iulie 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 7 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 28.452/300/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi ale art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Societatea Civilă de Avocaţi "Predoi şi Asociaţii" într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat într-un litigiu având ca obiect anularea unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de textele de lege criticate.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textele de lege criticate, reglementând obligaţia de comunicare, la solicitarea organului de poliţie, a datelor referitoare la numele persoanei care a condus, la un moment dat, un autovehicul implicat într-o contravenţie la regimul circulaţiei pe drumurile publice, încalcă, în principal, dreptul la tăcere şi dreptul unei persoane la a nu se autoincrimina, drepturi ce derivă din dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, prezumţia de nevinovăţie, secretul corespondenţei, libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare.

7.În acest sens, se arată că obligaţia de comunicare, sancţionată contravenţional în caz de neexecutare, a datelor solicitate de organele de poliţie reprezintă o formă de presiune a autorităţii, o modalitate de constrângere a persoanei de a divulga informaţii de natură a o autoincrimina sau a afecta o altă persoană, precum şi un mijloc de acuzare - direct sau indirect, contravenientul urmând a fi stabilit ulterior, în funcţie de răspunsul oferit. Or, având în vedere criteriile specifice jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în virtutea cărora domeniul contravenţional poate fi asimilat celui penal sub aspectul noţiunii de "acuzaţie penală" cuprinse la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorul excepţiei învederează că instanţa europeană a amintit importanţa dreptului de a nu contribui la propria incriminare şi a dreptului la tăcere, drepturi ce au devenit standarde procesual-penale acceptate la nivel internaţional, cu un rol fundamental în respectarea procesului echitabil. Astfel, conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, dreptul la tăcere este încălcat chiar şi atunci când o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor (Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei). Se mai arată că, în practică, în cazul în care destinatarul adresei de solicitare a informaţiilor îşi exercită dreptul la tăcere şi refuză să răspundă, nu numai că este sancţionat potrivit art. 102 alin. (1) pct. 14 (în cazul persoanei fizice), respectiv art. 105 pct. 10 (în cazul persoanei juridice) din ordonanţa de urgenţă criticată, dar organul de poliţie nu mai efectuează nicio cercetare în scopul identificării persoanei care a săvârşit contravenţia, ci se mărgineşte la a-l sancţiona contravenţional.

8.În privinţa prezumţiei de nevinovăţie, ce decurge din art. 6 paragraful 2 din Convenţie, se menţionează evoluţia sa jurisprudenţială, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoscând existenţa unei legături între prezumţia amintită şi alte drepturi aferente unui proces echitabil, şi anume dreptul de a nu se autoincrimina şi de a nu coopera, dreptul de a păstra tăcerea, precum şi dreptul la libertate, în sensul că încălcarea acestor din urmă drepturi periclitează inevitabil şi prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei, şi Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit). Acestea reprezintă standarde internaţionale general recunoscute, iar raţiunea lor rezidă, între altele, în protejarea acuzatului de constrângerile necorespunzătoare ale autorităţii, constrângeri ce nu se pot justifica nici măcar prin motive de securitate şi ordine publică (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuines împotriva Irlandei, paragrafele 55 şi 58).

9.Observând că în sistemul de drept românesc prezumţia de nevinovăţie nu se aplică în cazul unor proceduri "civil-administrative", cum este cea contravenţională, fiind consacrată, în această materie, teza inversării sarcinii probei pentru reclamant, autorul excepţiei apreciază că aceasta este o direcţie greşită a jurisprudenţei naţionale, deoarece se bazează pe o jurisprudenţă cu aspecte particulare a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 7 octombrie 1988, pronunţată în Cauza Salabiaku împotriva Franţei, Hotărârea din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Telfner împotriva Austriei, şi Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată în Cauza O'Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit), iar o situaţie specială nu poate fi transformată într-o regulă generală. Prin urmare, din moment ce regula este că sarcina probei revine acuzării, adoptarea unor situaţii excepţionale la nivel general încalcă principiul fundamental potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Se mai menţionează, în acest context, că există o propunere de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene ce are ca obiect stabilirea unor norme minime privind anumite aspecte ale dreptului persoanelor suspectate sau acuzate la prezumţia de nevinovăţie până la momentul stabilirii vinovăţiei prin hotărâre definitivă. Acest instrument juridic urmăreşte sporirea gradului de protecţie a dreptului de a păstra tăcerea ca pe un drept absolut.

10.În sfârşit, se mai susţine că drepturile la tăcere şi la a nu contribui la propria incriminare ar deveni pur şi simplu iluzorii dacă exercitarea lor în concret ar fi utilizată de autorităţi împotriva persoanelor în cauză în cadrul procedurii penale. Or, pentru identitate de raţiune, acest fapt este valabil şi în cazul procedurilor contravenţionale judiciare.

11.Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a abţinut să îşi expună opinia cu privire la constituţionalitatea textelor de lege criticate, motivând că acestea constituie temeiul pentru sancţiunea aplicată şi contestată în cauză, iar o atare analiză ar echivala cu o antepronunţare şi pe fondul cauzei.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Faptul că poliţia rutieră se adresează proprietarului/deţinătorului autovehiculului pentru a comunica identitatea persoanei căreia i-a fost încredinţat vehiculul spre a fi condus pe drumurile publice nu este de natură a încălca prevederile art. 23 alin. (11) şi art. 26 alin. (2) din Constituţie, deoarece aceste texte au altă sferă de aplicabilitate.

14.Astfel, art. 23 alin. (11) din Constituţie consacră prezumţia de nevinovăţie în procesul penal, ea reprezentând o protecţie juridică a persoanei puse sub acuzare, în scopul de a echilibra raportul de forţe în procesul penal. Or, textul criticat de autorul excepţiei se situează în sfera contravenţională, iar nu penală. Chiar dacă acest principiu se extinde ca aplicare şi în afara procesului penal, consecinţa aplicării sale constă în faptul că organele judiciare nu pornesc de la ideea existenţei apriorice a vinovăţiei, ci trebuie să efectueze toate demersurile pentru a identifica probe ale vinovăţiei. Obligaţia reglementată de textul de lege criticat nu este de natură să înlăture prezumţia de nevinovăţie, deoarece cercetările se efectuează tocmai în scopul aflării împrejurărilor concrete şi a identităţii persoanei care a săvârşit o contravenţie referitoare la circulaţia pe drumurile publice. Aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect împiedicarea cercetării judiciare, ci are doar scopul de a obliga organele judiciare să probeze faptele şi identitatea contravenientului.

15.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi ale art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Acestea au următorul conţinut:

–Art. 39: "Proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice.";

–Art. 102 alin. (1) pct. 14: "(1) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de persoane fizice: (...) 14. necomunicarea de către proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, la solicitarea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul spre a fi condus;";

–Art. 105 pct. 10: "Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a V-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de către persoane juridice: (...) 10. necomunicarea, în termen, la cererea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice".

18.În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 26 alin. (2) referitoare la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 29 - Libertatea conştiinţei, art. 30 -Libertatea de exprimare. De asemenea, prin raportare la art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte, sunt invocate dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi ale art. 10 - Libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 21 - Dreptul la informare şi la consultare din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999), precum şi ale art. 14 pct. 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, text referitor la dreptul oricărei persoane acuzate de a nu fi silită să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovată.

19.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate reglementează obligaţia proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice (art. 39), şi, corelativ, stabileşte drept contravenţie nerespectarea acestei obligaţii, sancţiunea corespunzătoare putând fi aplicată atât persoanei fizice [art. 102 alin. (1) pct. 14], cât şi persoanei juridice (art. 105 pct.10). Art. 39 şi art. 102 alin. (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 au mai format, parţial, obiectul controlului de constituţionalitate, relevante din perspectiva unor critici asemănătoare, referitoare la libertatea de exprimare şi dreptul la tăcere, invocate în motivarea excepţiei fiind Decizia nr. 638 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 22 iulie 2011, şi Decizia nr. 999 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009.

20.Astfel, cu referire la invocarea libertăţii de exprimare, Curtea, prin Decizia nr. 638 din 17 mai 2011, a constatat că dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Constituţie, precum şi cele ale art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind libertatea de exprimare, nu au incidenţă în cauză. Instituirea obligaţiei a cărei neîndeplinire este sancţionată prin art. 102 alin. (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este circumscrisă scopului general al actului normativ antemenţionat, şi anume asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului, şi nu pune în discuţie în niciun fel libertatea de exprimare, în sensul dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate.

21.În privinţa dreptului la tăcere, invocat, de asemenea, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la art. 102 alin. (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 999 din 7 iulie 2009, precitată, că dreptul de a păstra tăcerea - fără a fi, însă, un drept absolut - reprezintă o garanţie implicită a desfăşurării unui proces echitabil, sens în care în materie penală se coroborează cu o altă garanţie specifică referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Aşa fiind, o eventuală recunoaştere a proprietarului vehiculului cum că el este cel care l-a condus într-un moment determinat nu poate fi convertită, în cadrul unui eventual proces ce ar avea ca obiect contestarea sancţiunii contravenţionale, într-o probă peremptorie.

22.Prin aceeaşi decizie, Curtea, având în vedere scopul actului normativ criticat, enunţat la art. 1 alin. (2) din acesta, a conchis că dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură să încalce dreptul la un proces echitabil, astfel cum este consacrat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Faptul că proprietarul ori deţinătorul mandatat al unui autovehicul este ţinut de obligaţia consacrată de textul legal criticat nu contravine cu nimic temeiului invocat, întrucât dreptul la un proces echitabil, aşa cum rezultă din titulatura sa, reprezintă o exigenţă a unui proces pendinte, indiferent că este în materie civilă sau penală, şi nu a eventualelor faze administrative ce îl precedă. În plus, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că, din cauza înmulţirii numărului "infracţiunilor uşoare", în special în domeniul circulaţiei rutiere, care nu presupun un comportament atât de reprobabil şi o reacţie vădită a opiniei publice specifice infracţiunilor propriu-zise, un stat are libertatea de a introduce un sistem de sancţionare sui generis aplicabil de autorităţile administrative, cu condiţia de a oferi persoanei interesate posibilitatea de a contesta decizia luată în faţa unui tribunal care oferă toate garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată în Cauza Ozturk împotriva Germaniei, paragrafele 49-53). Or, potrivit art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 "Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta."

23.Curtea Constituţională reţine că cele statuate prin deciziile indicate îşi menţin valabilitatea şi în privinţa celorlalte texte legale criticate în prezenta cauză, respectiv art. 39 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

24.În plus, Curtea reţine că autorul excepţiei îşi fundamentează întreaga motivare admiţând faptul că, în dreptul naţional, domeniul contravenţional nu este asimilat celui penal. Trecând, însă, peste această realitate juridică şi practică judiciară (pe care o şi contestă, de altfel, solicitând reorientarea practicii judiciare în direcţia asimilării contravenţionalului cu domeniul penal, din perspectiva noţiunii de "acuzaţie în materie penală" cuprinsă la art. 6 din Convenţie), autorul dezvoltă teoria dreptului la tăcere şi a dreptului persoanei de a nu se autoincrimina, derivate ale prezumţiei de nevinovăţie, invocând, în acest sens, aspecte relevante din Constituţia Statelor Unite ale Americii, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi o propunere de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene (ce are ca obiect stabilirea unor norme minime privind anumite aspecte ale dreptului persoanelor suspectate sau acuzate la prezumţia de nevinovăţie până la momentul stabilirii vinovăţiei prin hotărâre definitivă).

25.Faţă de cele anterior menţionate, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa prin care, în mod constant, a arătat că, deşi în dreptul românesc contravenţiile au fost scoase de sub incidenţa legii penale şi au fost supuse unui regim administrativ, totuşi legislaţia contravenţională intră, în anumite condiţii, sub incidenţa garanţiilor instituite de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul noţiunii de "acuzaţie în materie penală" (exemplificative sunt Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Decizia nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2003, sau Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). O atare concluzie a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (acuzaţie "în materie penală"), trebuie avute în vedere 3 criterii:

1.caracterizarea faptei în dreptul naţional;

2.natura faptei;

3.natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicate persoanei în cauză. (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragrafele 80-82). Prin urmare, modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii. Mai mult, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, precitată, Curtea Constituţională a constatat că "procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului."

26.Revenind la cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin procesul-verbal contestat, autorul excepţiei a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 1.575 lei, echivalentul a 21 de puncte de amendă, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Curtea constată că gravitatea sancţiunii impuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare determină aplicabilitatea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind astfel aplicabile garanţiile ataşate prezumţiei de nevinovăţie.

27.În ceea ce priveşte invocarea dreptului la tăcere şi la a nu se autoincrimina, Curtea observă că, în speţă, autorul excepţiei - persoană juridică - a fost sancţionat pentru săvârşirea contravenţiei constând în neconformarea faţă de solicitarea poliţiei rutiere de a comunica identitatea persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, la o anumită dată şi oră. Sancţiunea contravenţională a fost aplicată persoanei juridice în calitate de proprietar al respectivului autovehicul. Curtea constată, în acest context, că obligaţia prevăzută de art. 39 din ordonanţa de urgenţă criticată aparţine persoanei juridice, care trebuie, practic, să indice numele prepusului său căruia i-a încredinţat autovehiculul, aplicarea sancţiunii făptuitorului/contravenientului aflat la volanul autoturismului fiind, evident, în interesul comitentului. Prin urmare, persoana juridică nu poate invoca dreptul la tăcere sau dreptul la a nu se autoincrimina.

28.Totodată, dacă se are în vedere dreptul la tăcere sau la a nu se autoincrimina al persoanei fizice, este de observat că, prin obligaţia legală de comunicare a identităţii celui care a condus autovehiculul, legiuitorul, contrar celor afirmate de autorul excepţiei, a urmărit să creeze cadrul legal în scopul efectuării de către poliţia rutieră a demersurilor necesare pentru aflarea adevărului, şi anume a persoanei care, în mod real, a condus, la un moment dat, respectivul autovehicul, în ipoteza în care nu există identitate de persoană între proprietarul autovehiculului şi persoana care l-a condus. Dacă nu ar fi procedat astfel, atunci ar fi fost sancţionat proprietarul autovehiculului, şi nu cel care a condus autovehiculul, exclusiv pe baza înregistrărilor mijloacelor tehnice certificate sau omologate şi verificate metrologic şi a evidenţelor administrativ-fiscale, care indică persoana proprietarului autovehiculului. În concluzie, şi în această ipoteză, este interesul proprietarului autovehiculului de a comunica identitatea persoanei căreia i l-a încredinţat. Dacă proprietarul şi conducătorul autovehiculului sunt una şi aceeaşi persoană, acesta se poate prevala de dreptul său la tăcere şi de a nu se autoincrimina, în acest caz fiind sancţionată contravenţional doar încălcarea art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, adică lipsa colaborării cu poliţia rutieră pentru stabilirea adevărului, nu şi contravenţia în sine, autorul fiind, în acest caz, necunoscut.

29.În plus, Curtea mai reţine că, chiar dacă proprietarul a recunoscut calitatea sa de conducător al autovehiculului, în cadrul acestei proceduri/obligaţii instituite de art. 39 din ordonanţa de urgenţă criticată, instanţa de judecată competentă să judece o eventuală plângere a acestuia are obligaţia de a încuviinţa probe şi de a administra probatoriul necesar aflării adevărului judiciar, astfel că o atare recunoaştere nu are caracter absolut pentru soluţionarea definitivă a respectivei cauze.

30.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Civilă de Avocaţi "Predoi şi Asociaţii" în Dosarul nr. 28.452/300/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi ale art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale, în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi