Decizie nr. 542 din 14 iulie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Voiculescu în Dosarul nr. 5.189/2/2014 (3.010/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.028D/2014.

2.Dezbaterile au avut loc la data de 23 iunie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 30 iunie 2015. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 14 iulie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3.Prin Încheierea din 15 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.189/2/2014 (3.010/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dan Voiculescu cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a unei contestaţii în anulare.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare "fără citarea părţilor", încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât împiedică realizarea unui echilibru efectiv şi concret între drepturile acuzării şi cele ale apărării. Arată că, potrivit art. 32 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Coroborând acest text cu dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, care nu este parte în proces. Consideră că, în procedura penală, principiul egalităţii persoanelor îmbracă forma egalităţii armelor, pornind de la faptul că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, egalitatea armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului. Deşi Constituţia nu consacră în mod expres principiul egalităţii armelor, acesta a fost integrat în sfera normelor constituţionale referitoare la protecţia drepturilor fundamentale, în virtutea prevederilor art. 11 şi ale art. 20 din Legea fundamentală raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Egalitatea armelor a fost confirmată de Curtea de la Strasbourg ca fiind o garanţie fundamentală a unui proces echitabil, chiar dacă consacrarea acesteia prin Convenţie este doar una implicită (Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei). Astfel, acest principiu semnifică existenţa unui just echilibru între părţi, ceea ce înseamnă că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza în condiţii care nu o dezavantajează în raport cu celelalte părţi din proces. În acest sens invocă Hotărârea din 30 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 23, Hotărârea din 7 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kress împotriva Franţei, paragraful 72, Hotărârea din 24 aprilie 2003, pronunţată în Cauza Yvon împotriva Franţei, paragraful 31, Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Gorraiz Lizarraga şi alţii împotriva Spaniei, paragraful 56, Hotărârea din 6 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Stankiewicz împotriva Poloniei, paragrafele 68 şi 69, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Georgios Papageorgiou împotriva Greciei (nr. 2), paragraful 30, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Bălaşa împotriva României, paragraful 62, Hotărârea din 12 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Lagardere împotriva Franţei, paragraful 45). De asemenea, face trimitere la doctrina românească, în care s-a arătat că principiul egalităţii dintre acuzare şi apărare reprezintă o cerinţă şi o garanţie pentru echilibrul dintre interesele individului şi cele ale societăţii, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei penale. În fine, arată că, potrivit unei opinii, trebuie întrunite cumulativ trei condiţii pentru a putea fi constatată nerespectarea egalităţii armelor procedurale, şi anume parchetul să beneficieze de un drept suplimentar faţă de cel acuzat, acel drept să nu derive din natura funcţiei parchetului şi dreptul respectiv să îi creeze procurorului, în concret, un avantaj în cursul procedurii.

5.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, câtă vreme legea impune participarea procurorului în etapa examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţiile în care părţile nu sunt citate. Tratamentul diferenţiat pe care îl prevede legiuitorul în acest caz, în favoarea procurorului şi în defavoarea părţilor, nu asigură echilibrul necesar între acuzare şi apărare, fiind afectat, astfel, dreptul la un proces echitabil. În acelaşi timp, discriminarea creată aduce atingere principiului egalităţii în drepturi. Conţinutul acestei etape procesuale nu se limitează la verificarea formală a întrunirii cerinţelor prevăzute de lege, ci presupune o examinare a acestora, procurorul având posibilitatea nu numai să-şi spună punctul de vedere în legătură cu cele arătate în scris de către contestator, ci să invoce şi aspecte noi, asupra cărora partea absentă nu se va exprima. Mai mult, tot în acest cadru, instanţa se pronunţă şi asupra suspendării executării hotărârii a cărei anulare se cere şi o face, potrivit legii, după luarea concluziilor procurorului. Împrejurarea că, prin Decizia nr. 10 din 9 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii şi, în aplicarea art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ce avea un conţinut asemănător cu art. 431 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, a constatat că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu contrazice în niciun fel concluzia de mai sus, pentru motivele expuse în continuare. Astfel, Curtea Constituţională are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti şi atunci când se invocă reglementări internaţionale relevante. Instanţa supremă a analizat eventuala încălcare a dreptului la un proces echitabil doar din perspectiva necitării părţilor, făcând abstracţie de participarea procurorului. În fine, soluţia a fost adoptată în considerarea naturii juridice a contestaţiei în anulare, calificată în considerente a fi instituită pentru îndreptarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea la care se referă, or noua configuraţie a acestei căi extraordinare de atac este parţial diferită în condiţiile eliminării unui grad de jurisdicţie, astfel că, în afara unor erori de procedură, poate fi invocată şi o eroare de judecată, respectiv greşita condamnare a inculpatului, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal [art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală]. În aceste condiţii, soluţia potrivită nu este eliminarea dispoziţiei referitoare la participarea procurorului, ci, dimpotrivă, citarea părţilor. În plus, instanţa arată că este de reflectat cu privire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în sensul că ar trebui să constituie un caz de recurs în casaţie, în condiţiile în care, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă este supusă casării dacă "nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată", iar pct. 8 din acelaşi alineat face vorbire doar despre greşita dispunere a încetării procesului penal, lăsând pe seama contestaţiei în anulare îndreptarea erorii greşitei condamnări, deşi existau probe care impuneau încetarea procesului penal.

6.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să presupună administrarea de probe. În această primă etapă a judecării contestaţiei în anulare, instanţa nu se pronunţă în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, temeinicia materialului probator sau legalitatea hotărârii a cărei anulare se cere, toate aceste aspecte urmând a fi discutate într-o a doua etapă, cea a judecăţii de după admiterea în principiu, etapă în care procedura are loc cu citarea părţilor. Mai mult, art. 432 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Or, potrivit art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa acestora şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, dispoziţiile de lege criticate asigură toate garanţiile unui proces echitabil, fiind conforme cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, deoarece dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, fără privilegii şi fără discriminări.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor."

11.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

12.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015*), nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională, deoarece aduce atingere art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Prin decizia citată anterior, Curtea a statuat că, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare, din perspectiva contradictorialităţii (paragrafele 30 şi 32).

13.În acelaşi timp, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015 (paragraful 14), Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este "acuzată de o infracţiune", în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei "acuzaţii în materie penală" (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich împotriva Ucrainei, cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, cererea nr. 34.813/97, Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Kucera împotriva Austriei, cererea nr. 40.072/98, Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, cererea nr. 27.569/02, şi Decizia din 6 iulie 2010, pronunţată în Cauza Ocalan împotriva Turciei, cererea nr. 5.980/07).

14.Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă, care are ca obiect dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dispoziţii, la rândul lor, criticate sub aspectul soluţiei legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor".

15.În ceea ce priveşte participarea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului. În acest sens, Înalta Curte a reţinut, pe de o parte, că dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, iar, pe de altă parte, că pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată "luând concluziile procurorului". Interpretarea în sensul neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată - aşa cum a reţinut instanţa supremă prin decizia anterior citată - de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală. De menţionat că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil, în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. În fine, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (a se vedea, în acest sens, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare.

16.Curtea reţine că procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "părţile au dreptul la un proces echitabil [...]".

17.Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, paragrafele 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, paragrafele 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării deciziei instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de "oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror". Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare.

18.Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate.

19.Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată.

20.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Voiculescu în Dosarul nr. 5.189/2/2014 (3.010/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică