Decizie nr. 1.290 din 8 octombrie 2009

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Simona Ricu - procuror

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, excepţie ridicată de Ioana Angela Beldeanu în Dosarul nr. 24.704/245/2007 al Tribunalului Iaşi - Secţia civilă.

La apelul nominal răspunde apărătorul autorului excepţiei, Remus Borza, cu împuternicire la dosar, lipsă fiind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Cristian Maftei a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Apărătorul părţii prezente solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise depuse la dosarul cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 24.704/245/2007, Tribunalul Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Excepţia a fost ridicată de Ioana Angela Beldeanu într-o cauză având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorului.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi art. 43 alin. 3 din Codul familiei contravin dispoziţiilor constituţionale şi a celor din actele internaţionale invocate atâta timp cât permit părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea relaţii personale cu acesta, fără a se institui măsuri asiguratorii şi garanţii cu privire la exercitarea efectivă a acestora, când circumstanţele cazului o cer pentru protecţia minorului. Prevederile de lege criticate permit relaţionarea necondiţionată cu minorul, autorităţile judiciare invocând în cauză lipsa temeiului legal care să stea la baza dispunerii unor măsuri de protecţie a minorului, atunci când circumstanţele cazului dovedesc că interesul acestuia reclamă impunerea de măsuri cărora să se subordoneze modalitatea de relaţionare.

Totodată, susţine că prevederile art. 62 din Codul familiei, art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi din actele internaţionale invocate, întrucât instituie discriminări pe criterii arbitrare şi limitări ale dreptului şi interesului legitim al minorului la nume, în ipoteza desfacerii căsătoriei prin divorţ, şi, totodată, discriminează copiii ai căror părinţi s-au separat prin divorţ, faţă de copiii ai căror părinţi sunt căsătoriţi. În acest sens, arată că exercitarea dreptului minorului de a-şi schimba numele este condiţionată de acordul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat, după desfacerea căsătoriei prin divorţ, această restrângere a exerciţiului dreptului fiind nejustificată. Art. 62 din Codul familiei nu cuprinde nicio prevedere referitoare la numele pe care îl va purta minorul după desfacerea căsătoriei prin divorţ, dreptul fundamental al minorului la nume, ca expresie a propriei identităţi, fiind astfel limitat. De asemenea, susţine că nereglementarea dreptului minorului de a-şi stabili propria identitate prin purtarea numelor reunite ale celor doi părinţi, ulterior divorţului acestora, în condiţiile refuzului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul de a-şi da acordul prevăzut de art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, constituie o evidentă încălcare a textelor constituţionale şi din actele internaţionale invocate.

Tribunalul Iaşi - Secţia civilă consideră că prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi ale art. 43 alin. 3 din Codul familiei nu conţin prevederi contrare dispoziţiilor Constituţiei, instanţele având posibilitatea ca, în fiecare caz, să stabilească modalităţi concrete de exercitare a relaţiilor personale între părintele divorţat şi minor, ţinându-se seama, prioritar, de interesul superior al copilului. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prin Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată prin Legea nr. 87/2007, sunt instituite garanţii sporite privind ocrotirea interesului copiilor faţă de cele consacrate de legislaţia internă, instanţa arată că judecătorul naţional, devenit, după data de 1 ianuarie 2007, judecător comunitar, este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în virtutea efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.

În ceea ce priveşte prevederile art. 62 din Codul familiei, art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, instanţa apreciază că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, 21, 22 şi 49, atât timp cât limitează dreptul minorului la nume ca expresie a propriei identităţi, în ipoteza divorţului părinţilor, şi nu recunosc dreptul copilului la schimbarea numelui atunci când circumstanţele speţei o impun. Această împrejurare este de natură să determine un anumit statut juridic stabilit prin voinţa altuia, pe care copilul este ţinut să-l accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona, în limite legale, în sensul modificării lui, ceea ce are semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut de art. 26 din Constituţie. Totodată, instanţa opinează că recunoaşterea dreptului copilului de a purta numele de familie reunite ale părinţilor divorţaţi, respectiv de a adăuga numele părintelui căruia i-a fost încredinţat, nu este de natură a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ordinea publică, bunele moravuri, ci este o modalitate de stabilire concretă, efectivă a propriei identităţi, ce-i asigură copilului evitarea riscului de alienare, de confuzie, numele având un rol esenţial în identificarea unei persoane, fiind interzisă orice fel de ingerinţă în acest sens, potrivit art. 16 din Convenţia cu privire la drepturile copilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi ale art. 43 alin. 3 din Codul familiei nu îngrădesc dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături personale cu acesta. Reţine ceea ce a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 432/2009, respectiv faptul că desfacerea căsătoriei prin divorţ şi, implicit, separarea părinţilor duce, evident, la modificarea modului de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de copil. Diferenţierile sunt determinate de separarea părinţilor şi de imposibilitatea obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a aceloraşi modalităţi de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. Totodată, apreciază că şi critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Codul familiei şi ale art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 este neîntemeiată. Arată că prevederile referitoare la stabilirea numelui copilului, în cazul în care părinţii nu au nume de familie comun şi nu există învoială între aceştia, precum şi schimbarea numelui copilului pe cale administrativă reprezintă opţiuni ale legiuitorului care a avut în vedere interesul superior al copilului. Totodată, arată că orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă, iar dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Reţine că autorul excepţiei critică prevederile legale şi pentru faptul că acestea nu prevăd posibilitatea copilului de a purta numele de familie reunite ale părinţilor divorţaţi. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, iar, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Prin încheiere, instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Din notele scrise ale autorului rezultă, însă, că obiect al excepţiei îl constituie prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004, ale art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei, republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003.

Textele de lege criticate au următorul conţinut:

–Art. 15 din Legea nr. 272/2004: "(1) În sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:

a)întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul;

b)vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c)găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit;

d)corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;

e)transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;

f)transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.

(2)Transmiterea informaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum şi a dispoziţiilor speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter personal.";

–Art. 43 alin. 3 din Codul familiei: "Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.";

–Art. 62 din Codul familiei: "Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor.

Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.";

–Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003: "Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege.";

–Art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003: "Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti."

Autorul excepţiei consideră că prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi ale art. 43 alin. 3 din Codul familiei contravin atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, cât şi dispoziţiilor art. 3 referitoare la protecţia şi îngrijirea copilului, conform interesului superior al acestuia şi art. 9 alin. (3) privind dreptul copilului de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, şi dispoziţiilor art. 1 privind scopul Convenţiei, art. 4 alin. (3) referitoare la relaţiile personale între un copil şi părinţii săi, art. 7 lit. c) relative la soluţionarea litigiilor în materia relaţiilor personale şi art. 10 privind măsuri asigurătorii şi garanţii ce trebuie luate cu privire la relaţiile personale, din Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată prin Legea nr. 87/2007.

De asemenea, susţine că prevederile art. 62 din Codul familiei, art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 22 alin. (1) referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 49 referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi dispoziţiilor art. 8 privind dreptul efectiv al oricărei persoane de a se adresa instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturi fundamentale recunoscute prin Constituţie sau lege şi art. 25 alin. (2) referitoare la dreptul oricărei persoane la un nivel de viaţă corespunzător şi dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire speciale, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dispoziţiilor art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi art. 14 referitoare la interzicerea discriminării, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţiilor art. 5 privind egalitatea între soţi, din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi art. 43 alin. 3 din Codul familiei, Curtea reţine următoarele:

Art. 15 face parte din capitolul II - Drepturile copilului, secţiunea I - Drepturi şi libertăţi civile, din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi reglementează o enumerare, fără caracter exhaustiv, a modalităţilor de realizare a relaţiilor personale între copil şi părinţi, rude, precum şi alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Potrivit art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, copilul "are dreptul de a menţine relaţii personale" cu persoanele menţionate anterior, alin. (3) al aceluiaşi articol reglementând faptul că "părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu [...] alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului." Curtea constată că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, "prezenta lege reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului" şi se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia. Potrivit art. 2 din lege, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor sau altor reprezentanţi legali, şi prevalează în toate demersurile şi deciziile ce privesc copiii, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Aceste din urmă prevederi sunt expresia dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, potrivit cărora "În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala."

Având în vedere toate acestea, Curtea nu poate reţine motivele de neconstituţionalitate invocate de autor, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale şi cele din actele internaţionale invocate. Mai mult, atât Convenţia cu privire la drepturile copilului, cât şi Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, au fost ratificate prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, respectiv prin Legea nr. 87/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", statul român fiind obligat să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, aplicându-se cu prioritate reglementările internaţionale, dacă există neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, conform art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală. În aceste condiţii, instanţa de judecată, în soluţionarea litigiilor în materie de relaţii personale care privesc copiii, va face aplicarea directă a dispoziţiilor din actele internaţionale privind drepturile copilului, în condiţiile dispoziţiilor constituţionale invocate.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 43 alin. (3) din Codul familiei, se reţine că acesta reglementează dreptul pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Textul de lege criticat a mai fost supus controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 414 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea statuând că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, constatând că aplicarea acestora este subsecventă pronunţării de către instanţa de judecată a încetării căsătoriei prin divorţ, dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături personale cu acesta fiind recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului. Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi, implicit, separarea părinţilor duc, evident, la modificarea modului de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de copil, diferenţierile fiind determinate de separarea părinţilor şi de imposibilitatea obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a aceloraşi modalităţi de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.

Totodată, faţă de motivele de neconstituţionalitate invocate de autor, se reţine că instanţa de judecată este competentă să stabilească, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, şi făcând aplicarea directă, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, a dispoziţiilor Convenţiei asupra relaţiilor personale care privesc copiii, ratificată de România, modalităţile concrete de exercitare a relaţiilor personale între părintele divorţat şi minor, sub rezerva interesului superior al copilului.

II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Codul familiei, art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 62 din Codul familiei, copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor, iar dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest din urmă caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor, iar în lipsa unei asemenea învoieli, va hotărî, după ce îi va asculta pe părinţi, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 stabileşte că numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege.

Autorul excepţiei susţine, printre altele, că art. 62 din Codul familiei nu cuprinde nicio prevedere referitoare la numele pe care îl va purta minorul după desfacerea căsătoriei prin divorţ, dreptul fundamental al minorului la nume, ca expresie a propriei identităţi, fiind astfel limitat.

Se reţine însă că, deşi starea civilă a părinţilor se poate schimba prin desfacerea ori desfiinţarea căsătoriei, aceasta nu are niciun efect asupra numelui de familie al copilului, care continuă să poarte numele de familie avut anterior. De altfel, art. 23 alin. (2) din Codul familiei prevede că declararea nulităţii căsătoriei nu are nicio urmare în privinţa copiilor. Iar în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, potrivit art. 4 alin. (3) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, este considerată justificată cererea de schimbare a numelui "când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia."

Autorul excepţiei critică şi faptul că, potrivit art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, dacă cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Pe cale de excepţie, acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti.

Se reţine însă că legiuitorul a condiţionat dreptul copilului de a-şi schimba numele, pe cale administrativă, ulterior desfacerii căsătoriei părinţilor prin divorţ, de existenţa acordului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat, doar pe perioada minoratului când copilul nu are discernământ, capacitate de exerciţiu şi suficientă experienţă de viaţă pentru a aprecia asupra valorificării acestui drept în deplină cunoştinţă de cauză.

Totodată, se au în vedere şi dispoziţiile art. 57 din Constituţie potrivit cărora cetăţenii au obligaţia să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă. Astfel, în situaţia în care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul refuză în mod abuziv să îşi dea consimţământul pentru schimbarea numelui minorului, se poate formula în instanţă o cerere care să suplinească consimţământul acestuia, instanţa de judecată urmând să aprecieze în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în considerare interesul copilului.

În aceste condiţii, nu se poate reţine contrarietatea textelor de lege criticate faţă de dispoziţiile constituţionale şi din actele internaţionale invocate. Împrejurarea că statul şi societatea în ansamblul ei sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o altă concluzie, de vreme ce, în această materie, prioritar este interesul superior al copilului, fiind necesar ca interesul public să se îmbine cu interesul acestuia din urmă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, excepţie ridicată de Ioana Angela Beldeanu în Dosarul nr. 24.704/245/2007 al Tribunalului Iaşi - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu