referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanța de judecată poate să intervină asupra individualizării pedepsei
Dosar nr. 3.384/1/2018
| Daniel Grădinaru | - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Anca Mădălina Alexandrescu | - judecător la Secția penală |
| Florentina Dragomir | - judecător la Secția penală |
| Simona Daniela Encean | - judecător la Secția penală |
| Marius Dan Foitoș | - judecător la Secția penală |
| Ana Hermina Iancu | - judecător la Secția penală |
| Săndel Lucian Macavei | - judecător la Secția penală |
| Simona Cristina Neniță | - judecător la Secția penală |
| Andrei Claudiu Rus | - judecător la Secția penală |
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr. 41.901/3/2016, prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanța de judecată poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei?
Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.384/1/2018 este legal constituit conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Ședința de judecată a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.
La ședința de judecată a participat domnul Mădălin Marian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Justina Condoiu, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.384/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, a solicitat doamnei procuror Justina Condoiu să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel București, ca inadmisibilă, în temeiul art. 475,art. 477 din Codul de procedură penală, apreciind că textul art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare, ulterior modificării intervenite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, are un grad de claritate care nu impune intervenția instanței supreme în această procedură.
Astfel, a menționat că în ipoteza în care instanța de judecată admite acordul de recunoaștere, soluția pe care o are la dispoziție este de a se pronunța pe acordul convenit între procuror și inculpat, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
Totodată, a menționat că forma în care textul de lege era anterior modificării intervenite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 permitea ca instanța sesizată cu un acord de recunoaștere să pronunțe o soluție mai blândă, în raport cu interpretarea per a contrario a textului de lege care interzicea ca instanța să pronunțe o soluție mai gravă.
De asemenea a arătat că forma pe care textul de lege o are în acest moment a fost supusă verificării Curții Constituționale, iar prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017 și Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016 instanța de control constituțional a reținut că intervenția instanței este limitată la ipoteza în care pedeapsa stabilită prin acord este disproporționat de ușoară și judecătorul se află în imposibilitatea de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord.
În concluzie, a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel București este inadmisibilă.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a precizat că domnul judecător-raportor a propus și o soluție pe fondul sesizării, în cazul în care se apreciază că sesizarea este admisibilă și a pus în vedere procurorului să expună punctul de vedere cu privire la fondul sesizării.
În acest sens, procurorul a menționat faptul că judecătorul învestit cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu poate dispune o soluție mai ușoară decât cea cu privire la care procurorul și inculpatul au încheiat acordul de recunoaștere.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.
ÎNALTA CURTE,
asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
I. Titularul și obiectul sesizării
Prin Încheierea de ședință din data de 6 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 41.901/3/2016, Curtea de Apel București - Secția I penală, în baza art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanța de judecată poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei?
II. Expunerea succintă a cauzei
Curtea de Apel București - Secția I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelului declarat de inculpatul I. L. împotriva Sentinței penale nr. 75 din 12.01.2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 41.901/3/2016.
Prin Sentința penală nr. 75 din 12.01.2017, Tribunalul București - Secția I penală în baza art. 485 alin. (1) lit. a) raportat la art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție cu inculpatul I. L., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, obiect al cauzei penale nr. 286/P/2016.
Împotriva Sentinței penale nr. 75 din 12.01.2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, inculpatul I. L. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția I penală la data de 16 februarie 2017.
În motivarea apelului, inculpatul a solicitat în principal reducerea și schimbarea modalității de executare a pedepsei, față de toate circumstanțele reale și personale.
În cursul judecării apelului, la termenul de judecată din data de 16 martie 2017, apărătorul ales al inculpatului a formulat în scris și a susținut oral o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu interpretarea și aplicarea prevederilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în sensul de a se da o dezlegare de principiu chestiunii vizând posibilitatea judecătorului sesizat cu acordul de recunoaștere a vinovăției de a proceda la reindividualizarea pedepsei stabilite prin acord.
Prin Încheierea din data de 16.03.2017, Curtea a respins cererea inculpatului, reținând, în esență, că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate, apreciind, la acel moment, că interpretarea normelor de drept incidente nu ridică vreo dificultate.
A invocat însă, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, apreciind că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție, care garantează principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale și, respectiv, obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, după cum contravin și prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituție, care statuează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești.
De la data sesizării, 16.03.2017, Curtea Constituțională nu sa pronunțat asupra excepției, cauza suferind amânări succesive, din răspunsurile Curții rezultând că soluționarea excepției se află în faza efectuării raportului.
Ulterior, prin Încheierea din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel București - Secția I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menționate.
Întrucât cauza a suferit amânări succesive și nu sunt de administrat alte probe, a dispus suspendarea judecării cauzei până la momentul pronunțării asupra chestiunii de drept, conform art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală.
III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție
Instanța de trimitere a arătat că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul în care permit instanței de judecată învestite cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției să intervină asupra sancțiunii cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord.
Acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o procedură specială, care implică, în faza de urmărire penală, manifestarea de voință a inculpatului și a procurorului, în urma căreia se încheie un acord între aceștia. Acesta apare astfel ca un „element de justiție negociată“, căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, aparent, cu ocazia verificării acordului, să aplice o altă soluție decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord (deoarece inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei).
A precizat că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.
S-a arătat că din modul de reglementare al acestei dispoziții s-ar putea înțelege că instanța de judecată nu poate dispune o altă soluție decât aceea stabilită prin acord (cu excepția situației în care constată că nu au fost respectate dispozițiile legale sau soluția este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului).
Decizia nr. 5/2017 a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza 1 din Codul de procedură penală, că retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat - între altele - că un asemenea drept (al inculpatului de a-și retrage consimțământul relativ la stabilirea pedepsei) nu este de esența procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, întrucât acesta este rezultatul negocierii și consensului dintre procuror și inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziții în afara celor convenite și consfințite prin acord, în situația contrară nemaifiind respectată condiția desfășurării judecății în procedură necontradictorie.
Pe de altă parte, însă, în aceleași considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „în procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi și nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai ușoară, nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanțiere, instanța având posibilitatea să pronunțe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală“.
S-ar reține astfel că instanța de judecată are posibilitatea ca pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale să revină asupra pedepsei cu privire la care s-a ajuns la acord.
Chiar dacă din analiza coroborată a considerentelor se poate desprinde ideea că instanța nu poate interveni asupra sancțiunii, Curtea a apreciat că este necesară pronunțarea asupra acestei chestiuni în mod explicit, cu atât mai mult cu cât decizia în interesul legii a pornit de la altă bază de analiză (posibilitatea retractării consimțământului de către inculpat) și având în vedere și confuzia creată din lecturarea paragrafelor citate din considerentele deciziei.
Curtea a apreciat că este de esența funcției judiciare posibilitatea instanței de judecată de a analiza sancțiunea și din perspectiva temeiniciei, altminteri aceasta ar fi lipsită de substanță în componenta sa vizând individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Analiza criteriilor în raport cu care se stabilește sancțiunea, cele prevăzute de art. 74 din Codul penal, este de esența puterii instanței de judecată, presupunând cuantificarea tuturor circumstanțelor săvârșirii faptelor, după cum și a circumstanțelor personale ale făptuitorului și, în final, stabilirea pedepsei.
S-a menționat că excluzând judecătorul de la posibilitatea unei proprii analize sub aspectele amintite transferă, practic, dreptul, dar și obligația instanței de judecată de a stabili pedeapsa către procuror, ceea ce este similar cu înlăturarea judecătorului de la realizarea justiției, contravenind astfel și dispozițiilor constituționale care prevăd că justiția se realizează prin instanțele de judecată și impun separarea puterilor în stat.
De asemenea s-a arătat că și din interpretarea art. 3 din Codul de procedură penală care prevede separația funcțiilor judiciare rezultă că numai judecătorul este cel care are căderea legală de a aplica o pedeapsă între limitele prevăzute de lege.
În susținerea opiniei sale, Curtea a făcut trimitere și la considerentele Deciziei nr. 25/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțată anterior modificării dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care, statuând că nu era posibilă reținerea de către procuror a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul procedură penală (vizând reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3) în cadrul procedurii acordului, a motivat și că negocierea dintre procuror și inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancțiunile alternative și stabilirea unei pedepse între minimul și maximul prevăzute de lege, ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. S-a arătat însă că aceasta nu echivalează cu o veritabilă operațiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanței, deoarece acordul este supus cenzurii instanței de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancționator, fără să creeze însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror și inculpat).
S-a mai arătat că, deși ulterior acesteia, dispozițiile legale s-au modificat prin consacrarea explicită a posibilității acordate procurorului de a aplica dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3 [alin. (4) al art. 480 fiind introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016], considerentele deciziei nu sunt mai puțin valabile sub aspectul dreptului și obligației instanței de judecată de a interveni asupra pedepsei.
IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
În urma consultării instanțelor de judecată s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia nu este posibil ca instanța să intervină asupra individualizării pedepsei stabilite prin acord cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei.
În acest sens au opinat curțile de apel: Alba Iulia, Brașov, București - Secția I penală, Galați, Iași, Ploiești, Oradea, Suceava, Timișoara; tribunalele: Bacău, Neamț, Brașov, Covasna, București, Călărași, Ialomița, Ilfov, Vrancea, Caraș-Severin, Timiș, Arad, Bihor, Maramureș, Sălaj, Bistrița-Năsăud, Prahova; judecătoriile: Bicaz, Podul Turcului, Rupea, Alexandria, Roșiori de Vede, Videle, Turnu Măgurele, Tulcea, Babadag, Constanța, Măcin, Reghin, Târnăveni, Reșița, Caransebeș, Baia Mare.
În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au precizat, în esență, că judecătorul nu poate interveni asupra pedepsei stabilite în baza acordului de recunoaștere a vinovăției, soluțiile pe care acesta le poate pronunța fiind limitativ indicate la art. 485 din Codul de procedură penală, respectiv de admitere a acordului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele sau de respingere a acordului, trimițându-se cauza la procuror. Între soluțiile pe care le poate dispune instanța nu este reglementată și aceea de a reduce pedeapsa, aceasta, întrucât ar lipsi de conținut chiar instituția acordului care este reglementată ca o tranzacție între Ministerul Public și inculpat, instanța nefiind titular al acordului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 478 din Codul de procedură penală.
S-a mai argumentat că modificarea art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 a intervenit tocmai în acest sens, legiuitorul înțelegând să intervină prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 cu privire la forma pe care o avea art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 - și care permitea o astfel de intervenție a instanței în individualizarea pedepsei - astfel încât să nu mai fie permisă o astfel de intervenție. Vechea reglementare prevedea că instanța, admițând acordul, dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. 2-4, astfel că instanța nu era ținută de soluția convenită între procuror și inculpat cu privire la individualizarea pedepsei, putând să o modifice, cu condiția să nu creeze o situație mai grea pentru inculpat. Textul a fost modificat, prevăzându-se expres că instanța pronunță soluția cuprinsă în acord. Pe cale de consecință, rezultă voința legiuitorului de a exclude posibilitatea instanței de a aprecia temeinicia soluției din acord cu referire la individualizarea pedepsei [excepție fiind situația cuprinsă la litera b) vizând respingerea acordului în situația în care pedeapsa este excesiv de blândă].
În opinie minoritară, s-a arătat că instanța de judecată are posibilitatea ca pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale să revină asupra pedepsei cu privire la care s-a ajuns la acord.
În acest sens au opinat Curtea de Apel Pitești; Tribunalul Teleorman, Iași, Vaslui; judecătoriile Moinești, Zărnești, Șimleu Silvaniei, Bistrița, Huși.
În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, în raport cu considerentele Deciziei nr. 5 din 20 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, date într-un recurs în interesul legii, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, instanța de judecată va putea interveni asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei;
O altă opinie a exprimat Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în sensul inadmisibilității sesizării, motivat de faptul că, anterior, problema de drept expusă a primit implicit rezolvare prin raportare la considerentele Deciziei nr. 5 din 20 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017.
Răspunsurile curților de Apel Bacău, Constanța, Târgu Mureș, tribunalelor: Constanța, Tulcea, Cluj, judecătoriilor: Medgidia, Mangalia, Hârșova, Sfântu Gheorghe, Întorsura Buzăului, Târgu Secuiesc, Brașov, Făgăraș, Luduș, Năsăud, Beclean cuprind doar mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.
V. Opinia specialiștilor consultați
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
Catedra de Drept din cadrul Facultății de Drept a Universității „Nicolae Titulescu“ din București a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu întrunește, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
În acest sens s-a arătat că, dintre cele trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească sesizările privind dezlegarea unor chestiuni de drept, numai prima și cea de-a treia sunt îndeplinite, Curtea de Apel București - Secția I penală, ca instanță de apel, având legitimare procesuală activă de a iniția acest tip de dialog judiciar cu Înalta Curte de Casație și Justiție, iar problema supusă atenției nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile ori al unui recurs în interesul legii în precedent. Prin urmare, s-a arătat că nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce privește condițiile expuse la lit. a) și c), ceea ce impune analizarea admisibilității cererii doar prin prisma celei de-a doua condiții, respectiv aceea ca chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluționarea pe fond a cauzei.
S-a opinat că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât acesteia îi lipsește premisa pe care se grefează, respectiv existența unei chestiuni de drept care să necesite lămurire din partea instanței supreme.
Din dispozițiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă cu claritate faptul că o pedeapsă prea grea negociată de către procuror și inculpat nu constituie un element care să determine respingerea acordului sau, din contră, admiterea și reindividualizarea pedepsei. S-a apreciat că textul dispoziției legale nu lasă loc la interpretări în sensul celei sugerate de către instanța de trimitere, în cazul admiterii acordului unica soluție care poate fi pronunțată fiind cea cuprinsă în acord, eventuala individualizare a pedepsei ori a modului de executare, indiferent de sens, în favoarea ori în defavoarea inculpatului, fiind exclusă.
În egală măsură, s-a arătat că inadmisibilitatea demersului rezultă și din aceea că instanța de trimitere solicită în fapt o interpretare contrară textului legal, comiterea unui exces de putere de către instanța supremă, în sensul trecerii prin pronunțarea hotărârii preliminare în domeniul puterii legiuitoare a țării.
S-a apreciat că, în măsura în care instanța supremă va aprecia admisibilă cererea instanței de trimitere de dezlegare a chestiunii de drept, răspunsul nu poate fi decât cel care rezultă din analiza coroborată a celor două variante ale textului art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv că de lege lata instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea individualizării pedepsei ori a modului de executare, în cazul admiterii singura soluție care poate fi adoptată fiind aceea din cuprinsul acordului.
Departamentul de drept public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost învestită nu întrunește, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv că nu există o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, dispozițiile art. 485 din Codul de procedură penală fiind suficient de clare ca urmare a modificărilor legislative.
În susținerea acestui punct de vedere, a invocat dispozițiile Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, prin care a statuat asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, și anume că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.
În raport cu această susținere, a apreciat că instanța supremă nu poate decât să constate că dispoziția legală analizată este clară, iar interpretarea ori lămurirea ce se solicită a fi dată pentru a avea consecințe asupra fondului este inadmisibilă în condițiile existenței unui text legal precis, necontroversat.
Astfel, prin intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, dispozițiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate; dacă înainte de modificare legea prevedea posibilitatea instanței ca, ulterior admiterii acordului, să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, fără a putea crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, actuala formă a dispozițiilor amintite renunță la marja de apreciere a judecătorului, stabilind că instanța, în situația admiterii acordului, pronunță strict soluția „cu privire la care s-a ajuns la un acord“.
Cu toate acestea, s-a arătat că admiterea imposibilității dispunerii de către instanță a unei pedepse mai blânde decât cea cu privire la care s-a ajuns la un acord poate conduce la o inechitate nu doar din perspectiva inculpatului, care urmărește, firesc, o pedeapsă cât mai redusă, ci și prin prisma separației funcțiilor judiciare în procesul penal, precum și a rolului judecătorului în faza de judecată.
Astfel, a susținut poziția exprimată de Curtea de Apel București în cuprinsul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că este de esența funcției judiciare posibilitatea instanței de judecată de a analiza sancțiunea și din perspectiva temeiniciei, altminteri aceasta ar fi lipsită de substanță în componenta sa vizând individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, însă, în condițiile în care dispozițiile legale au fost modificate tocmai prin înlăturarea acestei posibilități, inechitatea nu poate fi tranșată pe calea unei hotărâri de dezlegare a unei chestiuni de drept în materie penală.
Singura posibilitate legală de înlăturare a inechității este prin analiza dispozițiilor legale de către Curtea Constituțională în procedura pronunțării asupra excepției de neconstituționalitate cu care a fost învestită. O altă interpretare ar deturna rolul pe care Înalta Curte de Casație și Justiție îl are în procedura dezlegării chestiunilor de drept, aceasta neputând legifera peste ceea ce este prevăzut la acest moment, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a intervenit în mod expres, modificând în anul 2016 prevederile legale tocmai în vederea întăririi obligației instanței de judecată de a pronunța o soluție, în cazul în care admite acordul, conform soluției cu privire la care s-au finalizat negocierile.
Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanța de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei.
În susținerea acestei opinii, a arătat că veritabilă procedură specială, acordul de recunoaștere a vinovăției apare ca o procedură substitutivă a procesului penal clasic, substituire ce se efectuează de îndată ce inculpatul consimte să se supună unui ansamblu de reguli particulare, care înlocuiesc regulile comune. De aceea, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției are aptitudinea să bulverseze rolul organelor judiciare în cadrul procesului penal, unele atribuții specifice funcției de judecată fiind delegate procurorului. După modelul altor legislații europene (franceză, belgiană, italiană etc.), legiuitorul autohton a redus rolul instanței la o simplă activitate de control, care presupune doar o judecată de omologare sau ratificare a acordului încheiat între procuror și inculpat. Astfel, soluționarea de către instanță a sesizării procurorului privind validarea acordului are mai degrabă un caracter grațios decât unul contencios. Ea se materializează într-un act jurisdicțional de confirmare a unui act al procurorului, pe care îl înzestrează cu forță executorie.
Sub actuala reglementare, soluțiile instanței în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției trebuie analizate separat, atât de soluțiile instanței în procedura comună de judecată, cât și de soluțiile care pot fi pronunțate în procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii. În această privință, modificările aduse prevederilor cuprinse în art. 485 din Codul de procedură penală, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, au consolidat opțiunea legiuitorului descrisă generic mai sus. Dacă, înainte de această intervenție legislativă, în art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se stipula că instanța „admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) (...)“, în prezent nu se mai face nicio trimitere la soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. De asemenea, inițial, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabilea că „instanța dispune una dintre soluțiile“ prevăzute de lege, în timp ce actualmente se prevede că instanța „pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord“. Transpare, așadar, opțiunea neechivocă de a conferi implicit procurorului o importantă atribuție specifică funcției de
judecată, anume aceea de a individualiza pedeapsa, fiind eliminate atât norma de trimitere, cât și îndrituirea instanței de a „dispune“ soluția în cauză. În aceste condiții, orice intervenție a instanței, în sensul reindividualizării pedepsei stabilite în acord, ar fi contrară prevederilor în vigoare de lege lata.
Din ansamblul reglementării privind procedura acordului de recunoaștere a vinovăției rezultă că vinovăția inculpatului și individualizarea pedepsei se stabilesc în același stadiu procesual: la momentul încheierii acordului de către procuror și inculpat. La o scurtă incursiune de drept comparat în legătură cu această chestiune, a menționat că în Franța și în Belgia se regăsesc reglementări similare. Cele două legislații nu îngăduie posibilitatea instanței de a interveni în mod direct asupra pedepsei, în sensul reindividualizării acesteia. În schimb, în Statele Unite, vinovăția acuzatului se negociază și se stabilește în procedura plea bargaining, în timp ce individualizarea tratamentului sancționator se face separat, de către judecător, în procedura sentencing. Astfel, în dreptul american, determinarea culpabilității se realizează de către procuror într-o etapă procesuală distinctă de cea în care judecătorul stabilește și pronunță pedeapsa aplicată în concret. În dreptul nostru - la fel ca în dreptul francez și în dreptul belgian - din moment ce stabilirea vinovăției și individualizarea pedepsei sunt date în competența procurorului, apreciem că nu este posibilă recunoașterea competenței instanței de a proceda la reindividualizarea pedepsei, în sensul atenuării sau agravării acesteia. În același sens, doctrina autohtonă majoritară susține că instanța sesizată nu poate modifica soluția la care s-a ajuns prin acord.
În esență, a susținut că prin intermediul procedurii tranzacționate a acordului, instanța a pierdut puterea punitivă în favoarea procurorului, care nu se limitează la dezbaterea asupra culpabilității, ci se extinde și asupra individualizării soluției. În acest context, judecătorul nu intervine pentru a pune capăt unui litigiu, ci pentru a aproba sau nu o înțelegere asupra soluției privind acțiunea penală intervenită între parchet și inculpat. Pronunțând soluția acceptată prin acord, instanța nu va trece de la natura grațioasă la cea contencioasă a procedurii, ci îi va conferi doar caracterul esențialmente jurisdicțional de care are nevoie hotărârea pronunțată pentru a dobândi autoritatea de lucru judecat și pentru a putea fi pusă în executare. În consecință, soluția care figurează în minuta sentinței nu este alegerea instanței, ci a procurorului, pronunțarea purtând, practic, asupra acordului, nu asupra soluției propriu-zise.
VI. Opinia Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Prin Adresa nr. 3.093/C/2018/32/III-5/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept, solicitând respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curții de Apel București.
În esență, s-a arătat că textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede cu claritate neinterpretabilă o singură posibilă soluție în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului: cea a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției și pronunțării soluției cu privire la care s-a ajuns la un acord, fără posibilitatea pentru instanța de judecată de a interveni asupra niciuneia dintre componentele soluției cu privire la care acordul s-a încheiat. S-a apreciat că dacă s-ar primi teza contrară, distinct de lipsa temeiului legal, ar însemna ca instanța de judecată să realizeze o reală judecată, deși procesul penal nu a trecut prin faza cercetării judecătorești.
De altfel, limitele de judecată ale instanței sesizate cu un acord de recunoaștere a vinovăției sunt lămurite de instanța de contencios constituțional care a reținut că intervenția instanței de judecată este limitată la ipoteza în care pedeapsa stabilită de părțile acordului este disproporționat de ușoară, prin raportare la gravitatea infracțiunii și la periculozitatea infractorului, și că judecătorul se află în imposibilitate de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord, modul de reglementare a instituției nepermițându-i aceasta. Așa fiind, chestiunea de drept cu privire la care instanța de trimitere solicită dezlegare își găsește răspunsul în deciziile Curții Constituționale: instanța de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei.
În concluzie, întrucât „sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedura penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții“, iar „interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“ (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.513/1/2015 HP/P, considerente reluate și în Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 2.246/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) și ținând seama că textul legal a cărui interpretare formează obiectul prezentei cauze este clar, univoc, nicio altă interpretare nefiind posibilă, s-a apreciat că intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile nu se justifică.
VII. Examenul jurisprudenței în materie1. Jurisprudența națională relevantă
Examinând punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate, în majoritate, acestea au fost în sensul că instanța care admite acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate interveni asupra pedepsei stabilite în acord.
De asemenea, a fost identificată s.p. nr. 255/27.02.2015 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 2.199/212/2015 în care instanța a admis acordul de recunoaștere a vinovăției și a dispus o formă de executare a pedepsei mai ușoară, apreciind că din analiza dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală rezultă că instanța este chiar obligată să analizeze justețea modalității de individualizare a executării pedepsei, fără însă a putea crea inculpatului o situație mai grea (situație în care va respinge acordul pe considerentul că soluția la care s-a ajuns în urma încheierii acordului este mult prea blândă - art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală), însă, în mod evident, îi poate crea o situație mai ușoară, fără ca această soluție să echivaleze cu respingerea sau admiterea „în parte“ a acordului de recunoaștere a vinovăției.
2.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă este Decizia nr. 5 din 20 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
De asemenea, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 27/1/2014/HP/P, a dispus că, în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.
2.2.În ceea ce privește deciziile de speță, documentarea prealabilă nu a permis identificarea unor hotărâri judecătorești în care instanța supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
3.Jurisprudența Curții Constituționale
Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 350 din 11 mai 2017 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017), prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de către instanța de judecată în Dosarul nr. 33.519/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și constată că dispozițiile art. 479,art. 484 și art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În același sens, instanța constituțională a statuat prin Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2017) prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Public în Dosarul nr. 2.062/284/2015 al Judecătoriei Răcari și a constatat că dispozițiile capitolului I - Acordul de recunoaștere a vinovăției din titlul IV - Proceduri speciale al părții speciale a Codului de procedură penală și, în mod special, dispozițiile art. 480 și art. 485 alin. (1) lit. b) din același cod sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
VIII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului
Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.
IX. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii de drept prevăzute în încheierea de sesizare.
S-a argumentat că examinarea dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală conduce la concluzia că una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.
Cu privire la această condiție de admisibilitate, s-a evidențiat jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 5/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 12 aprilie 2017) și Decizia nr. 17/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017).
S-a arătat că atât din cuprinsul Deciziei nr. 5/2017, cât și din cuprinsul Deciziei nr. 17/2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă, cu claritate, că, în ipoteza în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin considerentele unei hotărâri prealabile sau prin considerentele unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept, sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă.
De asemenea, atât din Decizia nr. 5/2017, cât și din Decizia nr. 17/2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că, în ipoteza în care chestiunea de drept poate fi rezolvată pe baza considerentelor unei hotărâri prealabile sau ale unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă.
Or, chestiunea de drept care formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 3.384/1/2018 își găsește rezolvarea în considerentele unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii, sesizarea fiind inadmisibilă.
Subsecvent, s-a arătat în considerentele invocate ale Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra chestiunii de drept care formează obiectul sesizării formulate în Dosarul nr. 3.384/1/2018, chestiunea de drept fiind rezolvată prin aceste considerente, cu consecința inadmisibilității sesizării.
În acest context, s-a precizat că în cadrul considerentelor Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii nu există nicio contradicție, ci o interpretare coerentă a dispozițiilor legale, prin care sunt relevate condițiile în care instanța de judecată, exclusiv pe baza propriului examen, realizează individualizarea pedepsei în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției.
X. Dispoziții legale incidente:
(1)În cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat.
(2)Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.
(3)Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat.
(4)Limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior.
(5)Dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord.
(6)Inculpații minori pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, cu încuviințarea reprezentantului lor legal, în condițiile prezentului capitol.
Acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
(1)Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.
(2)Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.
(3)Abrogat.
(4)Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpații minori se va ține seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
(1)Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă.
(2)În situația în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu cu privire la inculpații cu care a încheiat acord.
Acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde:
a)data și locul încheierii;
b)numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;
c)date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
d)descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
e)încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
f)probele și mijloacele de probă;
g)declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;
h)felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;
i)semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.
(1)După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală.
(2)În situația în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat. Procurorul înaintează instanței numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției.
(3)În cazul în care sunt incidente dispozițiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanței acordul de recunoaștere a vinovăției însoțit de tranzacție sau de acordul de mediere.
(1)Dacă acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.
(2)La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată. Instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate.
(1)Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții:
a)admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;
b)respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.
(2)Instanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați.
(3)În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților.
(4)Dispozițiile art. 396 alin. (9), art. 398 și art. 399 se aplică în mod corespunzător.
XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 41.901/3/2016, iar în subsidiar, admiterea sesizării și stabilirea că, în interpretarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, instanța de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei.
XII. Înalta Curte de Casație și Justiție
Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba București - Secția I penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiții, respectiv:
–completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;
–chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printr-o hotărâre prealabilă sau să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;
–soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.
Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel București, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv apelul declarat de inculpatul I. L. împotriva Sentinței penale nr. 75/12.01.2017 pronunțate de Tribunalul București, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între inculpat și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.
Cu referire la condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, se constată că și această condiție de admisibilitate este îndeplinită. Cu referire la această condiție de admisibilitate, se reține și că soluția aparent implicită desprinsă din considerentele Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, nu este una cu caracter complet, care să lămurească problema supusă discuției, ca urmare a diferenței semnificative dintre obiectul deciziei menționate și chestiunea antamată în cuprinsul acesteia.
Din perspectiva celei de-a treia condiții de admisibilitate a sesizării, trebuie subliniat că astfel cum a statuat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, „intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanțele naționale“.
Ipoteza menționată nu se regăsește însă în prezenta cauză, unde textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, clar și neinterpretabil, astfel încât nu se justifică apelarea la mecanismul întrebării prealabile.
Astfel, anterior adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală avea următorul conținut: (Instanța) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.
Prin dispozițiile art. II pct. 123 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a dobândit un nou conținut, semnificativ diferit de cel expus anterior, respectiv: (Instanța) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală observă că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în forma aflată în prezent în vigoare, au fost supuse controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, din perspectiva unor critici vizând încălcarea prezumției de nevinovăție și a principiului legalității, invocânduse faptul că imposibilitatea instanței de judecată de a pronunța și o soluție mai ușoară decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, sunt neconstituționale, deoarece exclud înfăptuirea justiției de magistratul judecător. S-a mai susținut că încadrarea juridică a faptei penale, felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare sunt atribuții exclusive ale organelor jurisdicționale și derivă din caracterul imperativ de drept public al acțiunii penale.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 350 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate invocată, în considerentele deciziei arătându-se că, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, acela al soluționării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât și pentru stat, susținerea necesității reglementării ipotezei stabilirii, prin acordul de recunoaștere a vinovăției, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului apare ca fiind nejustificată, aceleași rațiuni fiind valabile și cu privire la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord.
Or, în considerarea conținutului legal al textului art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a cărui lipsă de echivoc este subliniată de folosirea substantivului în forma sa articulată hotărât („soluția“), și având în vedere considerentele expuse de Curtea Constituțională prin decizia precitată și care, potrivit unei jurisprudențe consacrate a instanței de contencios constituțional, au aceeași forță juridică obligatorie ca și dispozitivul (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că dispozițiile legale a căror lămurire se solicită de către instanța de trimitere nu cuprind neclarități sau ambiguități, problema semnalată nefiind o veritabilă chestiune de drept care să justifice intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 477 din Codul de procedură penală,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 41.901/3/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanța de judecată poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei“.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2019.
PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE
A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
judecător Daniel Grădinaru
Magistrat-asistent,
Mădălin Marian Pușcă
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
