Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (3) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ştefan Tache în Dosarul nr. 26.527/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 236D/2016.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Bănică Udrea, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care acesta solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că, în situaţia în care, în sarcina inculpatului, este reţinută o pluralitate de infracţiuni printr-un singur rechizitoriu, acesta nu are posibilitatea să recunoască doar o parte dintre aceste infracţiuni. Apreciază că, din această perspectivă, este încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Totodată, apreciază că în situaţia în care, atunci când în cauză sunt mai mulţi inculpaţi, iar unii dintre aceştia recunosc faptele, se ajunge la imposibilitatea constatării nevinovăţiei celor care nu au recunoscut faptele.

4.Reprezentantul Ministerului Public, invocând deciziile Curţii Constituţionale nr. 250 din 7 aprilie 2015, nr. 726 din 29 octombrie 2015 şi nr. 484 din 23 iunie 2015, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Totodată, apreciază că argumentele invocate prin intermediul susţinerilor orale sunt aspecte factuale, care ţin de administrarea justiţiei şi de aplicarea legii, fiind de competenţa judecătorului ordinar, iar nu a celui constituţional.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5.Prin Încheierea din 14 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 26.527/3/2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (3) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ştefan Tache cu ocazia soluţionării unei contestaţii privind durata procesului penal.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că sintagma „în totalitate“ restrânge într-un mod nepermis dreptul de a recurge la procedura simplificată, încălcând prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 124 alin. (1) şi (2). Apreciază că această sintagmă limitează şi rolul judecătorului, transformând actul de justiţie într-o simulare, determinând apariţia unei inegalităţi între inculpaţii din acelaşi proces şi din procese diferite. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală arată că egalitatea părţilor, de care depinde caracterul echitabil al procesului, este ştirbită de obligaţia impusă inculpatului de a accepta fără rezerve interpretarea faptelor şi a probelor, astfel cum acestea rezultă din rechizitoriu.

7.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, nefiind adusă atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme procedura simplificată a fost instituită de legiuitor având ca raţiune celeritatea procesului penal şi soluţionarea cât mai rapidă a acestor cauze şi nu crearea unui beneficiu pentru inculpaţi, context în care recunoaşterea parţială a faptelor de care este acuzat un inculpat nu poate conduce la simplificarea procedurii şi, implicit, nu poate atrage nici reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Guvernul arată că dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi cele ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate.

10.Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o instituţie procesual penală nou introdusă în procedura penală, cu scopul de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa. Or, caracterul integral al recunoaşterii învinuirii este esenţial, fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, deşi instanţa judecătorească a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală, din analiza notelor scrise ale autorului excepţiei reiese că, în realitate, acesta critică neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate au fost modificate prin art. II pct. 98 şi pct. 100 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată prin încheierea din data de 14 decembrie 2015, anterior modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului anterior menţionată, astfel că aplicabile speţei sunt dispoziţiile de lege în reglementarea de dinainte de modificări, cu următorul conţinut:

–Art. 374 alin. (4): „În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducândui la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).“;

–Art. 396 alin. (10): „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.“14. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 275 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată.

16.Prin deciziile anterior referite, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care condiţionează acordarea beneficiului reducerii limitelor speciale de pedeapsă de recunoaşterea în totalitate de către inculpat a faptelor reţinute în sarcina sa, nu aduc nicio atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie. S-a observat, în acest sens, că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.

17.Curtea a reţinut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

18.De asemenea, cu aceleaşi prilejuri, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa - care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale.

19.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, Curtea constată că soluţiile şi considerentele mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

20.Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale.

21.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ştefan Tache în Dosarul nr. 26.527/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu