Decizie nr. 275 din 10 mai 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Moga în Dosarul nr. 223/187/2015 al Judecătoriei Beiuş, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.185 D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că textele criticate reiau soluţia legislativă din art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 şi că acestea au mai făcut obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate, în soluţionarea cărora Curtea a statuat că, dacă anumite persoane aflate în situaţii similare, ajung în situaţii juridice diferite ca urmare a desfăşurării procedurilor legale, acest aspect nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate. Se mai arată că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală din compararea unor situaţii care nu sunt identice, respectiv cea a trimiterii în judecată pentru săvârşirea mai multor fapte reţinute prin acelaşi rechizitoriu şi cea a trimiterii în judecată pentru săvârşirea aceloraşi fapte reţinute prin rechizitorii diferite, dar, că, chiar şi prin prisma acestei abordări, avantajul procesual invocat ca existând în cea de-a doua situaţie este unul ipotetic, deoarece şi în cea de-a doua situaţie, a întocmirii mai multor rechizitorii, autorul poate beneficia de reducerea pedepsei doar pentru faptele pe care le recunoaşte. Se arată că, în realitate, nu ne aflăm în prezenţa unei neconstituţionalităţi a textelor criticate, ele fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 29 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 223/187/2015, Judecătoria Beiuş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Moga într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută la art. 327 alin. (1) şi (2) din Codul penal, şi a infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, prevăzute la art. 335 alin. (1) şi art. 336 alin. (1) din Codul penal.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate nu asigură un tratament juridic identic inculpaţilor care au săvârşit mai multe fapte penale, aflaţi în situaţii similare, diferenţiate prin sesizarea unică sau multiplă a instanţei, respectiv prin unul sau mai multe rechizitorii, atribut exclusiv al procurorului, sau sesizarea cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi un rechizitoriu cu privire la fapte pe care inculpatul nu înţelege să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau nu sunt întrunite condiţiile legale. Se susţine că, astfel, inculpaţii care încheie acorduri de recunoaştere a vinovăţiei sunt discriminaţi pozitiv, în raport cu cei care nu au această posibilitate şi care pot beneficia doar de dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală. Totodată, se susţine că sintagmele "în totalitate" şi "ca cea descrisă în actul de sesizare", din cuprinsul art. 374 alin. (4) şi, respectiv, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu dau posibilitatea judecătorului de a aplica procedura simplificată pentru o parte din faptele reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu. Se arată, în acest sens că, în situaţia în care instanţa de judecată ar fi sesizată separat pentru fiecare dintre faptele din rechizitoriu, sau ar fi sesizată separat cu faptele pe care inculpatul nu le recunoaşte şi cu cele pe care le recunoaşte, atunci conduita sinceră a acestuia ar dobândi valenţe juridice, putând să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru faptele pe care le recunoaşte şi să îşi demonstreze nevinovăţia pentru faptele pe care nu le recunoaşte. Comparând cele două proceduri, se arată că, în cea reglementată la art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a disjunge cauza cu privire la anumite persoane şi anumite fapte, selectând inculpaţii cărora le propune încheierea de acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, în timp ce judecătorul este lipsit de astfel de opţiuni, putând aplica procedura accelerată doar în situaţia recunoaşterii de către inculpat a tuturor faptelor din rechizitoriu. Se observă că judecătorul nu poate aplica procedura accelerată pentru o parte din fapte, nici în situaţia în care pentru faptele cuprinse în rechizitoriu şi nerecunoscute pronunţă achitarea. Se conchide că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.

6.Judecătoria Beiuş susţine că sintagma "în totalitate" din cuprinsul art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Se arată că, dacă un inculpat este trimis în judecată pentru aceleaşi fapte, dar prin rechizitorii diferite, beneficiază de posibilitatea de a recunoaşte o parte din ele în faţa instanţei şi de a obţine reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, pe când în situaţia în care acele fapte sunt reţinute în sarcina sa printr-un singur rechizitoriu, nu îi poate fi aplicată procedura referitoare la recunoaşterea învinuirii, decât dacă recunoaşte toate faptele de care este acuzat. Se mai arată că scopul procedurii simplificate este acela de a produce un beneficiu pentru inculpatul care îşi recunoaşte învinuirea, beneficiu înlăturat prin obligarea acestuia la recunoaşterea tuturor faptelor săvârşite. Referitor la prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, se opinează că acestea sunt constituţionale, sensul procedurii simplificate fiind acela ca inculpatul să recunoască atât fapta în sine reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, cât şi modul de săvârşire şi circumstanţele atenuante sau agravante.

7.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 975 din 22 noiembrie 2012 şi nr. 452 din 7 noiembrie 2013. Se arată că scopul procedurii simplificate este acela de a asigura soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, pentru care cercetarea judecătorească nu mai este necesară, întrucât au fost dezlegate toate aspectele referitoare la existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului. Se susţine că procedura anterior referită reprezintă un beneficiu procesual şi nu un drept al inculpatului care să genereze obligaţii corelative ale instanţei. Se mai arată că textele criticate oferă inculpatului posibilitatea de a recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi de a solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi pe baza înscrisurilor pe care le poate administra la acel termen, dar că, dacă există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului sau împrejurări care pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, instanţa are obligaţia de a respinge cererea formulată.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

–Art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală: "În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).";

–Art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală: "Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."

12.Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015 şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată.

14.Prin deciziile anterior referite, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care condiţionează acordarea beneficiului reducerii limitelor speciale de pedeapsă de recunoaşterea în totalitate de către inculpat a faptelor reţinute în sarcina sa, nu aduc nicio atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie. S-a observat, în acest sens, că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.

15.Curtea a reţinut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

16.În acelaşi sens este şi Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, şi Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, faţă de critici similare şi prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză.

17.De asemenea, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 18). Or, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa - care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale.

18.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate argumentată prin comparaţia dintre instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, în repetate rânduri, spre exemplu, prin Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 18 noiembrie 2013, Decizia nr. 823 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2016, paragraful 13, şi Decizia nr. 892 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din data de 8 martie 2016, paragraful 13, că astfel de excepţii urmează să fie respinse ca inadmisibile, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Moga în Dosarul nr. 223/187/2015 al Judecătoriei Beiuş şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Beiuş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop