Decizia nr. 10 din 8 aprilie 2019

Dosar nr. 191/1/2019

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 191/1/2019 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 și art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, fiind în aceeași compunere ca la termenul din 11 martie 2019.

Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

Conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, la ședința de judecată participă doamna Silvia Sanda Iancu, magistrat- asistent în cadrul Completului competent să judece recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, la termenul din 11 martie 2019, a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale incidente în „soluționarea propunerii de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale în cazul în care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, prevăzută de art. 342 alin. (6) din Codul penal“.

La ședința de judecată de la termenul din 11 martie 2019 a participat doamna Marinela Mincă, procuror șef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secția judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dezbaterile asupra recursului în interesul legii au avut loc la termenul din 11 martie 2019, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru întocmirea suplimentului la raport în sensul analizării și pe fond a problemei de drept ce a făcut obiectul sesizării cu prezentul recurs în interesul legii, a fixat ca dată a pronunțării asupra Dosarului nr. 191/1/2019 termenul de 8 aprilie 2019, când în aceeași compunere, a stabilit următoarele:

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara s-a arătat că, în practica judiciară națională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în soluționarea propunerii de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale în cazul în care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, prevăzută de art. 342 alin. (6) din Codul penal.

2.Examenul jurisprudențial. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

Prin cererea de recurs în interesul legii s-a arătat că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național, s-au evidențiat două orientări ale practicii judiciare.

2.1.Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că, în procedura prevăzută de art. 315 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară analizează exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, ținând cont de concluziile la care a ajuns organul de urmărire penală cuprinse în ordonanța de clasare rămasă definitivă cu referire la existența infracțiunii, și dispune confiscarea specială a armelor și muniției deținute după expirarea valabilității permisului de armă și nedepunerea acestora în termen de 10 zile de la momentul expirării la un armurier autorizat.

Acest punct de vedere a fost împărtășit de Curtea de Apel București - Secția I penală (opinie majoritară), Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Târgu Mureș (opinie majoritară), Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Alba Iulia, în același sens fiind Tribunalul București (opinie majoritară), Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Timiș, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Făget, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Oltenița, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Buzău, Judecătoria Sinaia, Judecătoria Iași (opinie majoritară), Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Zalău (opinie majoritară) și Judecătoria Odorheiu Secuiesc.

S-a apreciat de către instanțele care au îmbrățișat această orientare jurisprudențială că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală, or, deținerea de arme de către o persoană căreia dreptul de a deține arme și muniții i-a expirat este interzisă de lege, interdicția fiind stabilită de legiuitor prin incriminarea faptei.

2.2.Într-o a doua orientare a practicii, instanțele de judecată au stabilit că posesorul armei este în situația de a o deține în contradicție cu normele legale la expirarea termenului de 10 zile care curge însă de la data luării la cunoștință a anulării dreptului de deținere a armei, iar nu de la momentul expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă în considerarea dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar întrunirea sau neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal trebuie să fie analizată în raport cu această împrejurare.

În acest sens s-au pronunțat Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Galați (opinie majoritară), precum și Tribunalul Prahova (opinie majoritară), Tribunalul Brașov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Arad, Tribunalul Iași (opinie majoritară), Tribunalul Vaslui, Judecătoria Timișoara (opinie majoritară), Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman și Judecătoria Ploiești.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că deținerea armelor și munițiilor nu devine nelegală după împlinirea termenului de 10 zile calculat de la data expirării perioadei de valabilitate a permisului de portarmă. Problema confiscării speciale în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal se poate discuta cu referire la infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 342 alin. (1) și (2) din Codul penal, nu și atunci când norma de incriminare sancționează omisiunea depunerii armelor și munițiilor la un armurier autorizat. Armele și munițiile sunt bunuri a căror deținere nu este interzisă de legea penală [dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal având în vedere bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală], însă deținerea lor trebuie supusă unei proceduri de autorizare în condițiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Ca atare, în situația infracțiunii prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, cu consecința respingerii propunerii procurorului și a restituirii bunurilor ridicate.

3.Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție3.1. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor legale supuse analizei în prezentul recurs în interesul legii a fost identificată Decizia nr. 16 din 10.05.2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni prealabile în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 13 iunie 2017, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad - Secția penală în Dosarul nr. 10.869/55/2016, care a vizat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

1.Dacă prevederile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 319/2015, prin care s-a instituit obligația de notificare a titularului permisului de portarmă cu 6 luni înainte de expirarea valabilității permisului, constituie o normă de dezincriminare, instituind o condiție preexistentă pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art. 342 alin. (6) din Codul penal sau, dimpotrivă, fapta rămâne infracțiune independent de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de notificare.

2.În caz de dezincriminare, având în vedere prevederile art. 2 din Codul penal privind legalitatea sancțiunilor de drept penal, dacă prin încheiere, în procedura prevăzută de art. 340,art. 341 din Codul de procedură penală s-a dispus respingerea plângerii împotriva ordonanței de clasare, clasarea fiind întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală (fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege), în procedura prevăzută de art. 549 ind. 1 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate pronunța oricare dintre soluțiile prevăzute de lege sau, dimpotrivă, încheierea prin care s-a decis cu privire la temeiul clasării este intrată în puterea lucrului judecat.

Astfel, în considerentele acestei decizii s-a menționat că: „(…) în procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării, reglementată de prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nu se pronunță asupra incriminării/dezincriminării unei infracțiuni, în cazul de față a infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor prevăzută de art. 342 alin. (6) din Codul penal. De asemenea nu analizează trăsăturile esențiale ale infracțiunii și nu poate stabili incidența prevederilor art. 16 lit. b) teza I sau a II-a din Codul de procedură penală, ci se pronunță exclusiv asupra restituirii sau confiscării bunurilor, dacă apreciază că se impune rejudecarea, prin raportare la prevederile art. 107 din Codul penal, iar în speță și a prevederilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal - bunuri a căror deținere este interzisă de lege, având în vedere că sesizarea judecătorului de cameră preliminară în cauză s-a făcut în temeiul art. 315 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală cu raportare la dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal (…).

În procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară se pronunță pe baza ordonanței de clasare sau, după caz, a ordonanței prin care sa dispus renunțarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, a notelor scrise depuse de persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, după ascultarea procurorului și a persoanelor menționate, astfel cum rezultă expres din dispozițiile art. 549^1 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală.“

Specialiștii din cadrul Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică, în punctul de vedere solicitat și exprimat cu ocazia sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în Dosarul nr. 739/1/2017, au arătat că: „Fapta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal rămâne incriminată independent de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de notificare, întrucât norma de incriminare a nerespectării regimului armelor și al munițiilor, în varianta reglementată în art. 342 alin. (6) din Codul penal, nu face referire la norma extrapenală cuprinsă în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004. Norma extrapenală (art. 25 alin. 3 teza finală din Legea nr. 295/2004) nu reglementează o condiție de existență a infracțiunii prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal, caracterul penal al faptei nedepinzând de îndeplinirea obligației de notificare instituite prin dispozițiile art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004.

Prin urmare, infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal, se consumă prin nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, indiferent dacă obligația de notificare prevăzută în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004 a fost sau nu a fost îndeplinită. Neîndeplinirea obligației de notificare reglementată în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004 constituie, însă, un element pe baza căruia se poate stabili lipsa intenției, ca formă de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal“.

3.2.Aceeași opinie a fost relevată și în considerentele Încheierii nr. 828 din 14 septembrie 2017 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată (www.scj.ro), în cuprinsul cărora judecătorul de cameră preliminară a reținut că, „în art. 342 alin. (6) din Codul penal, termenul de 10 zile pentru depunerea armei și a muniției la un armurier autorizat se calculează de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, și nu de la data comunicării măsurii anulării dreptului de deținere a armelor, așa cum pretinde contestatorul“.

4.Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale a României4.1. Decizia nr. 791 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 8 februarie 2016, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 alin. (6) din Codul penal și ale art. 25 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor

În considerentele deciziei, instanța constituțională a reținut că: „în opinia autorului acesteia, această excepție «s-ar soluționa dacă prevederile art. 342 din Codul penal ar fi completate în sensul că termenul se calculează de la data primirii înștiințării asupra expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă și astfel s-ar acoperi norma morală caracteristică echității ce trebuie să guverneze dispozițiile legii», context în care se apreciază că, pentru armonizarea prevederilor, este necesară completarea cu expresia «sau în cel mult 10 zile de la primirea înștiințării asupra expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă».“(paragraful 16).

De asemenea, instanța de contencios constituțional a arătat: „În acest context (…), astfel cum au fost formulate, criticile de neconstituționalitate conțin mai degrabă recomandări de lege ferenda în materie, în sensul dorit de autorul excepției și în funcție de interpretarea și modalitatea de aplicare concretă a legii în cadrul litigiului în care a fost invocată excepția. Or, astfel de argumente de fapt, precum și aprecierile personale formulate din perspectiva unor omisiuni de reglementare legislativă nu pot fi primite și analizate de Curtea Constituțională, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, «se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului».“(paragraful 18).

4.2.Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, statuând: „În ceea ce privește confiscarea bunurilor a căror deținere este interzisă de legea penală, Curtea observă că această măsură este prevăzută de lege, fiind reglementată de dispozițiile de lege criticate. În ceea ce privește scopul urmărit prin reglementarea acestei măsuri, Curtea reține că acesta este circumscris înlăturării unei stări de pericol și preîntâmpinării săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, astfel cum dispune art. 107 alin. (1) din Codul penal. Având în vedere că interdicția deținerii anumitor bunuri este determinată de existența unei periculozități obiective ce derivă din însăși substanța/natura acestor bunuri, astfel că «existența pericolului» este neîndoielnică, scopul urmărit de reglementarea criticată reprezintă un scop legitim. În ceea ce privește existența raportului de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, Curtea apreciază că trebuie stabilit dacă există un just echilibru între interesul general și interesul particular în cauză. Relativ la obiectul cauzelor în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că în ambele dosare s-a solicitat instanței judecătorești pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună confiscarea unor arme. Or, se poate observa că tipurile de arme și muniții, precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt permise pe teritoriul României sunt reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, iar art. 342 din Codul penal reglementează infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor. Astfel, aceste bunuri intră în categoria celor pentru a căror deținere este necesară îndeplinirea unor condiții, fiind supuse unui regim de autorizare. Îndeplinirea condițiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta folosește sau nu bunul respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiții grevându-se pe starea de pericol ce derivă din însăși substanța/natura acestora. Totodată, persoanele în posesia cărora se află aceste bunuri și în sarcina cărora intră îndeplinirea acestor condiții nu se pot prevala de necunoașterea legii. În aceste condiții, Curtea apreciază că dispoziția criticată respectă un just echilibru între interesul general și interesul particular în cauză.“ (paragraful 26).

În aceeași decizie se menționează: „(…) în cazul pronunțării de către procuror a unei ordonanțe de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, acesta, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. c) și al art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală, va dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale. Totodată, dispozițiile art. 549^1 alin. (1) din același act normativ prevăd că ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărire penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanța de renunțare la urmărire penală. În acest caz, potrivit art. 549^1 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, judecătorul, prin încheiere, poate admite propunerea și dispune confiscarea bunurilor, aceasta fiind supusă, potrivit alin. (6), contestației la judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate ori când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, de către completul competent potrivit legii.“

4.3.Prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituțională, printre altele, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 549^1 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, reținând, printre altele, în paragraful 43, că „procedura specială reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desființarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condițiile în care nici ordonanța procurorului de clasare sau de renunțare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat și nici încheierea judecătorului prin care se soluționează plângerea împotriva acestor soluții ale procurorului, în baza art. 341 din Codul de procedură penală, nu au autoritate de lucru judecat în fața judecătorului de cameră preliminară, care urmează a se pronunța în conformitate cu prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală.“

De asemenea, în paragraful 52 al deciziei menționate s-a precizat că în procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală, desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară, se decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict-faptă, persoană și vinovăție.

5.Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 208/C/320//III-5/2019 transmisă la 26.02.2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 471 și art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la acest mecanism de unificare a practicii judiciare nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate.

Astfel, a arătat că, în cauză, este îndeplinită numai prima condiție privitoare la promovarea recursului în interesul legii de către unul dintre titularii prevăzuți de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu și condiția care reiese din coroborarea prevederilor art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și art. 472 din același cod, respectiv dovedirea existenței unei probleme de drept soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești prin anexarea hotărârilor definitive la cererea formulată de titularul sesizării, întrucât Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, în susținerea primei opinii, a atașat o singură hotărâre judecătorească, insuficientă, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a ilustra existența unei practici judiciare diferite care să justifice declanșarea mecanismului de unificare al recursului în interesul legii instituit de Codul de procedură penală (conform Deciziei nr. 9 din 19 martie 2018, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 21 mai 2018).

Totodată, acesta a mai susținut că sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara nu îndeplinește nici condiția de la art. 472 din Codul de procedură penală, întrucât nu cuprinde soluția ce se propune de către titular. În consecință, reținând că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei jurisprudențe divergente cu privire la problema de drept invocată, în baza art. 473 și art. 474 din Codul de procedură penală, a opinat că recursul în interesul legii trebuie respins ca inadmisibil.

Referitor la fondul chestiunii supuse interpretării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că achiesează la prima orientare jurisprudențială relevând că, deși titularul sesizării pretinde că această orientare este minoritară, din verificările efectuate a rezultat că, dimpotrivă, aceasta este orientarea majoritară, instanțele din raza acelorași curți de apel apreciind că este incident cazul de confiscare specială prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal în ipoteza nedepunerii armei și a muniției la un armurier autorizat, în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, considerându-se că deținerea acestora este nelegală.

Conform art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror deținere este interzisă de lege, iar pentru verificarea acestei cerințe trebuie să existe o interdicție de a deține bunurile în legătură cu care se obținuse anterior autorizarea, interdicție care să izvorască din legea penală sau să se constate că, din cauza nerespectării unor prevederi legale, persoana care deține autorizația a pierdut acest drept. O astfel de concluzie rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 342 din Codul penal.

O atare măsură de siguranță este o sancțiune de drept penal având drept scop înlăturarea unei stări de pericol care nu este necesar a fi demonstrată, întrucât aceasta rezultă din faptul încălcării normelor legale care reglementează modul și condițiile deținerii.

La expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, legea instituie în art. 342 alin. (6) din Codul penal obligația depunerii armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la această dată, iar nerespectarea acestei obligații determină nelegalitatea obținerii acestor arme și atrage măsura de siguranță a confiscării speciale în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. A mai arătat că în acest sens este și practica majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sens contrar fiind identificată o singură hotărâre.

A conchis solicitând, în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu recurs în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 191/1/2019 formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în subsidiar, dacă cererea va fi considerată admisibilă, să se constate că această problemă de drept a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și, printr-o decizie obligatorie, să se stabilească modul unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedură penală, respectiv acela că: „Se dispune confiscarea specială a armelor și muniției deținute după expirarea valabilității permisului de armă și nedepunerea acestora în termen de 10 zile de la momentul expirării la un armurier autorizat“.

6.Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit inițial în cauză, judecătorul-raportor a apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil, sesizarea neîndeplinind condițiile de formă prevăzute de dispozițiile art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și a celor prevăzute expres de art. 472 din Codul de procedură penală.

Analizând punctele de vedere ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și ale celorlalte curți de apel din țară la care s-au atașat și alte hotărâri judecătorești definitive, s-a constatat existența unei jurisprudențe neunitare.

Ca atare, raportul a fost completat cu propunerea motivată în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor relevante, în cazul faptei prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.

7.Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul și suplimentul la raport întocmite de judecătorul-raportor, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

7.1.Analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării

În virtutea rolului său constituțional conferit de art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii și procedura pronunțării hotărârilor prealabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 471 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării și la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existența unei jurisprudențe neunitare referitor la problema de drept ce formează obiectul judecății.

7.2.Dispozițiile legale relevante

Următoarele dispoziții legale au fost apreciate ca având incidență în soluționarea prezentului recurs în interesul legii:

[] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare

Scopul măsurilor de siguranță

Articolul 107

(1)Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2)Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

(3)Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

Confiscarea specială

Articolul 112

(1)Sunt supuse confiscării speciale:

a)bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

b)bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

c)bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d)bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e)bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f)bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.(...)

Nerespectarea regimului armelor și al munițiilor

Articolul 342

(1)Deținerea, portul, confecționarea, precum și orice operațiune privind circulația armelor letale, a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2)Deținerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(3)Sustragerea armelor sau munițiilor prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4)Portul armelor prevăzute în alin. (1) și alin. (2), fără drept, în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

(5)Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (3) au ca obiect arme interzise sau muniții, mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(6)Nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(7)Fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniție pentru acestea:

a)din orice componente esențiale traficate ilicit;

b)fără o autorizație eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în care are loc fabricarea sau asamblarea;

c)fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în conformitate cu prevederile legale, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

[] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare

Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării

Articolul 549^1

(1)În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris, ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanța de renunțare la urmărire penală.

(2)Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile.

(3)Pentru termenul fixat se dispune încunoștințarea procurorului și se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanței, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.

(4)Judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere, în ședință publică, după ascultarea procurorului și a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

(5)Judecătorul de cameră preliminară, soluționând cererea, poate dispune una dintre următoarele soluții:

a)respinge propunerea și dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;

b)admite propunerea și dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desființarea înscrisului.

(6)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și persoanele prevăzute la alin. (3) pot face, motivat, contestație. Contestația nemotivată este inadmisibilă.

(7)Contestația se soluționează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, de către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre următoarele soluții:

a)respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;

b)admite contestația, desființează încheierea și rejudecă propunerea potrivit alin. (5).

[] Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Valabilitatea permisului de armă

Articolul 25

(1)Permisul de armă are o valabilitate de 5 ani, termen care se calculează de la data eliberării sau, după caz, de la data ultimei prelungiri, exceptând perioada de suspendare.

(2)În vederea prelungirii valabilității permisului de armă, titularul acestuia este obligat să se prezinte înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (1) la structura de poliție competentă în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința cu armele înscrise în permis, precum și cu documentele stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

(3)Valabilitatea permisului de armă se prelungește de către autoritatea competentă pentru o perioadă de 5 ani, dacă titularul îndeplinește condițiile prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. c)-f), h) și i) și prezintă dovada efectuării unei ședințe de tragere anual, într-un poligon autorizat, cu excepția posesorilor de arme de vânătoare. Începând cu 6 luni înainte de expirarea valabilității permisului de armă este obligatorie notificarea titularului la adresa din permisul de armă, dar nu mai târziu de 30 de zile înainte de data expirării valabilității permisului de armă.

(4)Permisul de armă conferă titularului drepturile prevăzute de lege și după radierea din acesta a armelor înstrăinate prin vânzare, donație, închiriere sau comodat, până la expirarea termenului de valabilitate.

Anularea și suspendarea dreptului de deținere a armelor

Articolul 28

(1)Dreptul de deținere a armelor se anulează dacă titularul se află în una dintre următoarele situații: (...)

b)nu se prezintă până la împlinirea termenului prevăzut la art. 25 alin. (1) pentru prelungirea valabilității permisului de armă;(...)

(2)Dreptul de deținere a armelor se suspendă în următoarele situații:

a)titularul dreptului nu mai îndeplinește condiția prevăzută la art. 14 alin. (1) lit. d);

b)titularului i s-a anulat calitatea prevăzută la art. 13 alin. (3) sau (4), care a condiționat acordarea dreptului de deținere, dar acesta a recurs la căile de atac prevăzute de lege pentru redobândirea acestei calități și în cauză nu există o soluție definitivă și irevocabilă;

c)titularul a săvârșit o contravenție pentru care legea prevede sancțiunea contravențională complementară a suspendării dreptului de deținere a armelor;

d)există indicii comportamentale temeinice, care reclamă o examinare urgentă psihologică și/sau medicală, în vederea verificării aptitudinii persoanei și menținerii autorizării pentru a deține arme și muniții letale.

(3)În cazul în care persoana se află în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) sau (2), organul de poliție competent retrage permisul de armă, iar titularul este obligat să facă dovada faptului că a depus armele la un armurier autorizat, cu excepția situației în care armele se ridică de către organele de poliție.

Aplicarea măsurii de suspendare sau anulare a permisului de armă

Articolul 29

(1)Constatarea situațiilor prevăzute la art. 28 se face de către organele de poliție competente, care iau măsura suspendării sau, după caz, anulării permisului de armă.

(2)Măsurile prevăzute la alin. (1) se comunică, în scris, titularului dreptului de deținere sau, după caz, rudelor ori persoanelor care locuiau împreună cu acesta, în situația prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c).

(3)Măsura prevăzută la alin. (1) este supusă controlului judecătoresc, potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Efectele aplicării măsurii de suspendare sau anulare a permisului de armă

Articolul 30

Deținătorul armelor este obligat ca, în termen de 10 zile de la data la care i-a fost adusă la cunoștință măsura prevăzută la art. 29 alin. (1), să depună armele la un armurier autorizat, în vederea înstrăinării sau depozitării, cu excepția situațiilor în care acestea sunt ridicate de organul de poliție competent. Exercitarea căilor de atac prevăzute de lege împotriva măsurii de anulare a dreptului de deținere a armelor de către persoana care se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) nu suspendă obligația persoanei de a depune armele la un armurier autorizat.

Articolul 45

Anularea dreptului de port și folosire a armelor letale - alin. (1) lit. d) și alin. (2):

(1)Anularea dreptului de port și folosire a armelor letale se dispune de către organele competente dacă titularul dreptului se află în una dintre următoarele situații: (...)

d)nu se prezintă până la împlinirea termenului prevăzut la art. 25 alin. (1) pentru prelungirea valabilității permisului de armă;(...)

(2)În urma anulării dreptului de port și folosire a armelor, permisul de armă se retrage de către organul de poliție care a dispus măsura, iar armele și întreaga cantitate de muniție deținute se depun, de îndată, la un armurier autorizat în acest sens, cu excepția situației în care acestea se ridică de către organele de poliție.

Articolul 46

Aplicarea măsurii de suspendare sau anulare a dreptului de port și folosire a armelor letale - alin. (2) și alin. (4):

(2)În termen de 10 zile de la data luării la cunoștință a măsurii suspendării sau anulării dreptului de port și folosire a armelor letale, titularul este obligat să facă dovada faptului că a depus armele și întreaga cantitate de muniție deținută la un armurier autorizat, cu excepția celor care se ridică de către organele de poliție. (...)

(4)Exercitarea căilor de atac prevăzute de lege împotriva măsurii suspendării sau anulării dreptului de port și folosire a armelor letale de către persoana care se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 44 alin. (1) și art. 45 alin. (1) nu suspendă obligația persoanei de a depune armele la un armurier autorizat.

Anularea și suspendarea dreptului de deținere, respectiv de port și folosire a armelor neletale supuse autorizării

Articolul 59

(1)Dreptul de deținere, respectiv de port și folosire a armelor neletale supuse autorizării se anulează dacă titularul se află în una dintre următoarele situații:

a)nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 57 alin. (4) lit. a), c) și d);

b)nu se prezintă până la împlinirea termenului prevăzut la art. 25 alin. (1) pentru prelungirea valabilității permisului de armă;

c)a decedat sau a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;

d)a săvârșit într-o perioadă de 2 ani două contravenții prevăzute de prezenta lege sau o contravenție pentru care legea prevede sancțiunea contravențională complementară a anulării dreptului de deținere ori, după caz, de port și folosire a armelor;

e)se constată faptul că titularul a folosit armele deținute, cu încălcarea condițiilor prevăzute la art. 27 alin. (1) și (4);

f)titularul a pierdut armele sau acestea i-au fost sustrase în împrejurări imputabile acestuia;

g)se constată că, la data acordării permisului de armă, nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru portul și folosirea armelor;

h)dreptul de deținere, respectiv de port și folosire a armelor neletale s-a acordat pe baza unor documente sau informații false;

i)nu se supune obligației examinării psihologice și/sau medicale în termen de 30 de zile de la data solicitării exprese a structurilor de poliție competente și/sau recomandării de reexaminare.

(2)Dreptul de deținere, respectiv de port și folosire a armelor neletale supuse autorizării se suspendă în următoarele situații:

a)titularul nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 57 alin. (4) lit. b);

b)titularul a săvârșit una dintre contravențiile pentru care legea prevede sancțiunea contravențională complementară a suspendării dreptului de deținere, respectiv de port și folosire;

c)în urma examenului medical se confirmă că titularul manifestă probleme de natură psihologică sau suferă afecțiuni care fac imposibilă menținerea autorizării pentru a deține arme și muniții letale.

(3)În cazul în care persoana se află în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) sau (2), organul competent retrage permisul de armă, iar titularul este obligat să facă dovada faptului că a depus armele la un armurier autorizat, cu excepția situației în care armele se ridică de către organele de poliție. Prevederile art. 29 și 30 se aplică în mod corespunzător.

(4)Măsura anulării sau suspendării dreptului de deținere, respectiv de port și folosire a armelor neletale supuse autorizării se comunică, în scris, titularului dreptului ori, în situația prevăzută la alin. (1) lit. c), succesorilor acestuia. Prevederile art. 46 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.

7.3.Analiza pe fond a problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii

Hotărârile judecătorești definitive transmise de Curtea de Apel Timișoara odată cu sesizarea privind recursul în interesul legii, precum și de celelalte curți de apel și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ilustrează existența unei practici judiciare neunitare cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 342 alin. (6) din Codul penal și art. 549^1 din Codul de procedură penală.

Divergența opiniilor jurisprudențiale provine, pe de o parte, din aprecierea diferită asupra implicațiilor pe care le au dispozițiile introduse de Legea nr. 319/2015 de modificare a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, asupra normei de incriminare prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, iar, pe de altă parte, din statuarea asupra caracterului obligatoriu al măsurii de siguranță în cazul incidenței prevederilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal.

Astfel, în prima situație, instanțele au apreciat diferit asupra caracterului legal sau nelegal al deținerii de arme și/sau muniții de către titularul permisului care nu depune arma și/sau muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a acestuia, faptă ce nu constituie infracțiunea reglementată de art. 342 alin. (6) din Codul penal, întrucât nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2015, reiese că în cadrul procedurii administrative de anulare a permisului de armă a fost instituită obligația de notificare a titularului de către organele competente cu 6 luni înainte de expirarea valabilității acestuia. Această completare legislativă a determinat instanțele să sesizeze atât instanța de contencios constituțional, cât și instanța supremă în vederea clarificării consecințelor pe care dispozițiile nou-introduse le au asupra conținutului constitutiv al infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, apreciindu-se că modificarea procedurii administrative și necorelarea cu norma incriminatoare atrage incidența unui caz care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, respectiv „fapta nu este prevăzută de legea penală“, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală.

Această problemă de drept nu face obiectul prezentului recurs în interesul legii, titularul sesizării referindu-se expres în conținutul cererii la ipoteza în care clasarea este dispusă de procuror pe motiv că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăție, chiar dacă se menționează ca temei de drept prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală fără a se preciza în concret teza avută în vedere.

Cu toate acestea, se impune a se observa că prin Decizia nr. 16/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală s-a statuat în sensul că în procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării, reglementată de prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nu poate modifica temeiul clasării, deoarece soluția nu este prevăzută în dispozițiile art. 549^1 alin. (7) din Codul de procedură penală nici după modificarea operată prin art. II pct. 128 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015.

S-a observat că prin modificările operate pentru punerea de acord a dispozițiilor legale cu decizia respectivă legiuitorul a avut în vedere exclusiv dispozitivul acesteia și nu a vizat dispozițiile art. 549^1 alin. (7) din Codul de procedură penală privind soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară. Astfel, deși în considerente instanța de contencios constituțional a precizat în cadrul paragrafelor 43 și 52, că, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară, acesta decide asupra fondului cauzei - respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict - faptă, persoană și vinovăție, aceste considerente nu au aplicabilitate „întrucât nu pot modifica textul legal peste voința legiuitorului“.

Deși sesizarea asupra dezlegării chestiunii de drept a fost respinsă ca inadmisibilă, trebuie precizat că motivarea s-a fundamentat pe faptul că interpretarea dispoziției legale incidente, respectiv art. 549^1 alin. (7) din Codul de procedură penală, este clară și neechivocă, iar „aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“. Ca atare, instanța supremă în exercitarea rolului constituțional de unificare a practicii judiciare a statuat, chiar dacă de o manieră indirectă, cu referire expresă la infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, că judecătorul de cameră preliminară nu se pronunță, cu ocazia soluționării propunerii de confiscare formulate de procuror în cazul clasării, asupra incriminării/dezincriminării unei infracțiuni, nu analizează trăsăturile esențiale ale acesteia și nu poate stabili incidența prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau a II-a din Codul de procedură penală, chestiuni ce pot fi evaluate exclusiv în procedura instituită de art. 340 și 341 din Codul de procedură penală.

Mai mult, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „Fapta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal rămâne incriminată independent de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de notificare, întrucât norma de incriminare a nerespectării regimului armelor și al munițiilor, în varianta reglementată în art. 342 alin. (6) din Codul penal, nu face referire la norma extrapenală cuprinsă în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004. Norma extrapenală (art. 25 alin. 3 teza finală din Legea nr. 295/2004) nu reglementează o condiție de existență a infracțiunii prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal, caracterul penal al faptei nedepinzând de îndeplinirea obligației de notificare instituite prin dispozițiile art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004.

Prin urmare, infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal, se consumă prin nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, indiferent dacă obligația de notificare prevăzută în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004 a fost sau nu a fost îndeplinită. Neîndeplinirea obligației de notificare reglementată în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004 constituie însă un element pe baza căruia se poate stabili lipsa intenției, ca formă de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal.“

Ca atare, instanța supremă a apreciat că modificarea intervenită în procedura administrativă, deși nu poate atrage incidența cazului care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală - „fapta nu este prevăzută de legea penală“ -, ar putea fundamenta ipoteza reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală - „fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege“.

Revenind, așadar, la obiectul sesizării, se constată că în cazul faptei prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.

Astfel, se impune o analiză prealabilă a sintagmei „de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă“ cuprinsă în dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal, care incriminează fapta de nedepunere a armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la momentul respectiv.

Or, cu privire la înțelesul acestei cerințe esențiale a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, dispozițiile incriminatorii și cele existente în titlul X al aceluiași cod (care reglementează înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală) nu atribuie noțiunii un înțeles de sine stătător în legea penală. Prin urmare, în contextul exigențelor de unitate terminologică impuse de prevederile art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în absența unei astfel de consacrări autonome în legea penală, semnificația sintagmei analizate se stabilește în acord cu înțelesul „atribuit prin actul normativ care o instituie“.

În cazul de față, acest act normativ este Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care statuează expres în art. 25 alin. (1) asupra valabilității permisului de armă, astfel: „(1) Permisul de armă are o valabilitate de 5 ani, termen care se calculează de la data eliberării sau, după caz, de la data ultimei prelungiri, exceptând perioada de suspendare.“ Obligația instituită în sarcina autorității competente de a notifica „Începând cu 6 luni înainte de expirarea valabilității permisului de armă..., dar nu mai târziu de 30 de zile înainte de data expirării valabilității permisului de armă.“ prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, nu scutește pe titularul permisului de îndeplinirea obligației de a depune arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, obligație a cărei nerespectare este incriminată de legea penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 alin. (6) din Codul penal și ale art. 25 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională a statuat prin deciziile nr. 791 din 17 noiembrie 2015 și nr. 602 din 28 septembrie 2017 în același sens. Astfel, instanța de contencios constituțional a apreciat că susținerile autorilor în sensul că prevederile art. 342 din Codul penal se completează sau sunt modificate de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în așa fel încât termenul se calculează de la data primirii înștiințării asupra expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie „mai degrabă recomandări de lege ferenda în materie, în sensul dorit de autorul excepției și în funcție de interpretarea și modalitatea de aplicare concretă a legii în cadrul litigiului în care a fost invocată excepția...“.

Ca atare, deși din examinarea procedurii administrative de suspendare sau de anulare a permisului de armă reglementată de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, comparativ cu dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal, rezultă o necorelare cu privire la termenul de depunere a armelor și munițiilor la un armurier autorizat, conținutul normelor cuprinse în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate modifica norma de incriminare.

Astfel, dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal incriminează nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, în timp ce art. 30 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede că deținătorul armelor este obligat ca, în termen de 10 zile de la data la care i-a fost adusă la cunoștință măsura suspendării sau anulării permisului de armă, să depună armele la un armurier autorizat.

Având în vedere principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, consacrat de art. 1 și art. 2 din Codul penal și garantat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar și dispozițiile art. 59 și art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce statuează în sensul că modificarea sau completarea unei norme trebuie să fie expresă, dispozițiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu au aptitudinea de a influența norma de incriminare.

Așa fiind, reglementarea distinctă a procedurii administrative de suspendare sau de anulare a permisului de armă nu poate modifica momentul în raport cu care armele și munițiile nedepuse la un armurier autorizat devin „bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală“, în accepțiunea art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal referitoare la măsura de siguranță a confiscării speciale.

Armele și munițiile nedepuse la un armurier autorizat pot constitui bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală, supuse confiscării speciale, numai în cazul în care nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat dobândește configurația unei fapte prevăzute de legea penală și numai de la momentul la care legea penală interzice deținerea în continuare a armei și a muniției.

Măsura de siguranță a confiscării speciale prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal se raportează exclusiv la legea penală, iar nu la legea extrapenală care reglementează măsura administrativă de suspendare sau de anulare a permisului de armă.

În consecință, unicul moment de la care deținerea armei și a muniției nedepuse la un armurier autorizat devine interzisă de legea penală, în sensul dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, este reprezentat de momentul stabilit în cuprinsul normei de incriminare prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul

penal - împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, iar acesta nu poate fi înlocuit cu momentul fixat în art. 30 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru aplicarea măsurii administrative de suspendare sau de anulare a permisului de armă.

Relativ la chestiunea privind caracterul obligatoriu al confiscării speciale, dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal prevăd expres că sunt supuse confiscării speciale, ca măsură de siguranță care presupune comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

Or, în raport cu modul în care este redactată norma de incriminare, nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat constituie o faptă prevăzută de legea penală la momentul împlinirii termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă. Așadar, ulterior acestui moment, arma și muniția deținute sunt „bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală“, în cazul de față, de art. 342 alin. (6) din Codul penal.

Armele și munițiile constituie, în general, bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală în absența autorizării, concluzie care se desprinde atât din dispozițiile art. 342 alin. (1) și (2) din Codul penal, cât și din economia Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Deținerea armelor și a munițiilor este neautorizată și, în consecință, interzisă de legea penală atât în ipoteza în care persoana nu are un permis de armă, cât și în ipoteza în care persoana nu are un permis de armă valabil și nu depune arma și muniția în interiorul termenului prevăzut de legea penală. Așadar, la împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, termen prevăzut de legea penală, armele și munițiile deținute de persoana care nu are un permis de armă valabil, ca efect al comiterii faptei de a nu le depune la un armurier autorizat, devin bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală, în sensul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal.

Incriminând în dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, legiuitorul a stabilit, implicit, caracterul interzis al deținerii armei și a muniției în intervalul ulterior împlinirii termenului prevăzut în norma de incriminare. A admite că legiuitorul a incriminat fapta descrisă în art. 342 alin. (6) din Codul penal, dar nu a interzis deținerea armei și a muniției după împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă înseamnă a nega rațiunea care stă la baza normei de incriminare prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal și a desprinde concluzia, greu de acceptat, că legiuitorul a incriminat nedepunerea unor bunuri într-un termen imperativ, deși deținerea bunurilor după expirarea termenului imperativ este permisă, iar nu interzisă de legea penală.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 725/2016 prin care a statuat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal invocată într-o cauză ce avea ca obiect contestația exercitată împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară prin care s-a dispus confiscarea unei arme în procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală. Astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că deținerea unui bun este interzisă de lege atât în situația în care deținerea se realizează cu un anumit scop ilicit, expres prevăzut de lege, în lipsa acestui scop, deținerea având un caracter licit, dar și în situația când simpla posesie a unui bun, indiferent de scopul urmărit, constituie o faptă prevăzută de legea penală, fiind vorba în acest caz de o interdicție legală cu caracter general.

În ceea ce privește a doua categorie de bunuri, s-a apreciat că „legiuitorul a prezumat existența unei periculozități obiective ce derivă din însăși substanța/natura acestor bunuri, astfel că simpla deținere a acestora, contrar dispozițiilor legale, creează acea stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenția organului judiciar prin măsura confiscării bunurilor respective. În categoria acestor bunuri sunt incluse și acelea pentru a căror deținere este necesară îndeplinirea unor condiții, fiind supuse unui regim de autorizare. În cazul acestora din urmă nerespectarea regimului de autorizare determină ca deținerea să fie contrară legii penale. În doctrină, s-a evidențiat că regimul de autorizare este introdus tocmai pentru a da posibilitatea organelor de stat competente să verifice dacă persoanele care solicită autorizarea prevăzută în fiecare caz în parte prezintă garanții, în sensul că vor folosi aceste bunuri într-un mod care să nu cauzeze o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală și pentru ordinea publică, în general.“ (paragraful 23).

Or, (...) condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu arme și muniții sunt permise pe teritoriul României sunt reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, iar art. 342 din Codul penal reglementează infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor. Astfel, aceste bunuri intră în categoria celor pentru a căror deținere este necesară îndeplinirea unor condiții, fiind supuse unui regim de autorizare. Îndeplinirea condițiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta folosește sau nu bunul respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiții grevându-se pe starea de pericol ce derivă din însăși substanța/natura acestora. Totodată, persoanele în posesia cărora se află aceste bunuri și în sarcina cărora intră îndeplinirea acestor condiții nu se pot prevala de necunoașterea legii. (...) (paragraful 26)

Argumentele instanței de contencios constituțional fac inutilă orice altă apreciere asupra proporționalității măsurii în raport cu scopul vizat, chestiunea fiind analizată în cuprinsul deciziei menționate din perspectiva dreptului de proprietate garantat de art. 44 din Constituția României, republicată, precum și în considerarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Mai mult, confirmă faptul că se ridică serioase dubii asupra situațiilor în care ar fi incident cazul de clasare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, „fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege“, în cazul comiterii faptei penale incriminate de art. 342 alin. (6) din Codul penal, în contextul în care subiectul activ este, de regulă, chiar titularul permisului de armă.

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, având în vedere obiectul sesizării, în raport cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 342 alin. (6) din Codul penal și art. 549^1 din Codul de procedură penală, Completul competent pentru judecarea recursului în interesul legii, în temeiul art. 473 și art. 474 din Codul de procedură penală, va stabili că „în cazul faptei prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.“

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 342 alin. (6) din Codul penal și art. 549^1 din Codul de procedură penală, stabilește următoarele:

În cazul faptei prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.

Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 aprilie 2019.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

ILIE IULIAN DRAGOMIR

Magistrat-asistent,

Silvia Sanda Iancu