Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, excepţie ridicată de Florin Neagu în Dosarul nr. 13.157/281/2015 al Tribunalului Prahova - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 283D/2016.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.310D/2016 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, excepţie ridicată de Gavrilă Nădăşan în Dosarul nr. 6.408/211/2016 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Cristian Păun, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care se solicită admiterea acesteia.

4.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul Cristian Păun, autorul excepţiei, Florin Neagu, şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.310D/2016 la Dosarul nr. 283D/2016, care a fost primul înregistrat.

5.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului Florin Neagu, autor al excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că, pentru a fi constituţional, textul criticat ar trebui aplicat doar în condiţiile existenţei unei potenţiale stări de pericol. Textul criticat încalcă art. 44 din Constituţie, deoarece nu conţine nicio menţiune referitoare la posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni în condiţiile expirării permisului de deţinere a unor substanţe periculoase. În continuare, apreciază că dispoziţiile art. 549^1 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală sunt incorect aplicate în practică. Arată că, potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie, pot fi confiscate bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii. Or, bunul confiscat în cazul expirării permisului de deţinere a unei arme nu se încadrează în cele expres enumerate de Legea fundamentală.

6.Avocatul Cristian Păun solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, susţinând că o confiscare reprezintă o sancţiune penală. Din această perspectivă, confiscarea proprietăţii beneficiază de toate garanţiile recunoscute de Convenţie în cazul sancţiunilor penale, inclusiv în ceea ce priveşte principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astfel, apreciază că deşi măsura confiscării speciale este justificată pentru unele bunuri, cum sunt stupefiantele, în cazul altor bunuri, cum sunt armele, această măsură nu este justificată. Apreciază că dispoziţia criticată nu este constituţională, deoarece se ajunge la situaţia în care bunurile sunt confiscate, deşi interdicţia de a le mai deţine a încetat. Dispoziţia criticată este lipsită de claritate şi previzibilitate, deoarece nu se poate deduce momentul la care se apreciază existenţa interdicţiei şi, implicit, în ce termen se poate solicita confiscarea specială. Dispoziţia criticată nu face deosebire între bunurile a căror deţinere este interzisă pe o perioadă nedeterminată de timp şi bunurile a căror deţinere este limitată pe o anumită perioadă de timp. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate în sensul că, prin excluderea competenţei judecătorului de a aprecia proporţionalitatea măsurii confiscării speciale, se aduce atingere dreptului de proprietate.

7.Reprezentantul Ministerului Public arată că autorilor excepţiei de neconstituţionalitate le-a fost imputată săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 342 alin. (6) din Codul penal referitoare la nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă. Astfel, infracţiunea este rezultatul încălcării obligaţiei pe care deţinătorii de arme o au, potrivit art. 30 din Legea nr. 295/2004. Deţinătorul de arme este obligat, ca în termen de 10 zile de la data la care i-a fost adusă la cunoştinţă măsura anulării permisului de port armă, să depună armele la un armurier autorizat, în vederea înstrăinării sau depozitării. În continuare arată că anularea permisului de port armă intervine atunci când deţinătorul permisului nu se prezintă la autoritatea competentă înainte de expirarea valabilităţii acestui permis, pentru a-i fi prelungită această valabilitate. Neprezentarea la acesta conduce la anularea permisului de armă, măsură care se comunică titularului permisului, care, astfel, ia la cunoştinţă că trebuie să depună arma, în termen de 10 zile, la armurierul autorizat. Se observă o succesiune a momentelor şi a obligaţiilor pe care le are o persoană care desfăşoară o activitate cu risc permis şi normat, fără a se ajunge, în mod automat, la confiscarea proprietăţii. În continuare, referitor la posibilitatea judecătorului de a aprecia asupra proporţionalităţii măsurii confiscării, arată că portul de armă este o activitate cu risc normat. Astfel, în societate există anumite activităţi care sunt riscante, însă, pentru o serie de considerente de ordin util, ele sunt permise, dar numai într-un cadru strict reglementat, care să minimizeze riscul sau pericolul. Respectarea cadrului normat conduce în afara riscului, pe când excederea cadrului normat creează riscul. În situaţia confiscării speciale a armelor există o prezumţie legală a existenţei pericolului pentru că s-a excedat cadrul normat al activităţii periculoase. Aşadar, în acest caz, legiuitorul este cel care a evaluat, ab initio, riscul şi a creat mecanismul de activare a stării de pericol, şi anume depăşirea cadrului normat. Având în vedere că starea de pericol este prezumată de către legiuitor, judecătorul trebuie să analizeze doar dacă bunurile respective se încadrează în categoriile prescrise de art. 112 din Codul penal. În ceea ce priveşte momentul până la care se poate introduce o solicitare de confiscare a armelor, arată că, în această materie, sunt incidente dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală care reglementează aceste aspecte, întrun mod clar. În ceea ce priveşte prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie, arată că, în categoria bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi incluse şi acele bunuri care, în urma unei activităţi ilicite dobândesc un statut pe care altfel nu l-ar fi avut, cum este şi cazul din speţa dedusă controlului de constituţionalitate. Astfel, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi se impune respingerea acesteia, în consecinţă.

8.Având cuvântul în replică, Florin Neagu, autor al excepţiei, susţine că legea penală nu poate acoperi acele situaţii neprevăzute de dispoziţiile Legii fundamentale, astfel că bunurile prevăzute de dispoziţiile criticate nu pot fi incluse în categoria celor prevăzute de art. 44 alin. (9) din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

9.Prin Încheierea din 14 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.157/281/2015, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, excepţie ridicată de Florin Neagu cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care s-a dispus confiscarea specială a unui pistol cu bile de cauciuc.

10.Prin Încheierea din 22 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.408/211/2016, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, excepţie ridicată de Gavrilă Nădăşan cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect sesizarea formulată de către Ministerul Public, privind luarea măsurii confiscării speciale a unei arme.

11.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că simpla neglijenţă nu poate şi nu trebuie să ducă la confiscarea armei, deoarece ar fi afectat patrimoniul persoanei, ceea ce este contrar Constituţiei. Dispoziţia de lege criticată ar trebui aplicată doar în situaţia existenţei unei potenţiale stări de pericol. De asemenea, se susţine că dispoziţiile de lege criticate nu respectă principiul proporţionalităţii între interesul public şi cel privat, principiu ce îşi găseşte aplicarea în prevederile art. 44 din Constituţie. În contextul cauzei deduse judecăţii instanţei, se apreciază că scopul confiscării unei arme este circumscris imposibilităţii de a avea acces la aceasta până în momentul obţinerii unui permis de port armă, scop ce poate fi atins şi prin existenţa unor măsuri mai puţin severe decât cea a confiscării speciale.

12.Tribunalul Prahova - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că măsura confiscării speciale a unei arme deţinute ulterior expirării permisului eliberat de organele de poliţie nu constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituţie.

13.Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală apreciază că măsura confiscării bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală, respectă echilibrul între interesul privat şi interesul general, iar o astfel de măsură poate fi luată doar întrun cadru procesual ce respectă exigenţele unui proces echitabil. Totodată, consideră că, în realitate, petentul ridică o problemă de interpretare şi aplicare a textului legal, raportat la posibilităţile juridice reale de valorificare a dreptului de proprietate, fie prin posibilitatea de a dispune de acel bun, atribut exclusiv al proprietarului, fie prin îndeplinirea condiţiilor legale pentru deţinerea bunului.

14.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

15.Guvernul susţine că măsura de siguranţă a confiscării speciale constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deţinere de către făptuitor, din cauza naturii bunurilor respective ori a legăturii acestora cu săvârşirea faptei, prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală. Cauza care determină luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale reprezintă starea de pericol ce decurge din deţinerea unor bunuri ce au legătură cu săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori care ar putea fi folosite la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală în viitor. Se arată că, prin dispoziţiile art. 112 din Codul penal, s-au determinat categoriile de bunuri supuse confiscării speciale. Astfel, la lit. f) sunt prevăzute bunuri a căror deţinere este interzisă de legea penală şi prezintă pericol social. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că dispoziţiile criticate nu sunt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţie, deoarece este de esenţa măsurii de siguranţă a confiscării speciale, scoaterea forţată din patrimoniul celor care deţin anumite bunuri determinate de lege şi trecerea în patrimoniul statului a acestora, justificată de starea de pericol ce decurge din deţinerea unor astfel de bunuri.

16.Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, confiscarea specială reprezentând o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, care constă în transferul silit şi gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârşită, deţinerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere şi nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituţional de art. 44 alin. (9). Mai mult, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a stabilit prin textul legal criticat anumite limite înlăuntrul cărora judecătorul poate răspunde exigenţelor impuse de art. 107 alin. (1) din Codul penal tocmai pentru prezervarea altor drepturi ce ţin de garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată.

17.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, cu următorul conţinut: „(1) Sunt supuse confiscării speciale: [...] f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.“20. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1) şi (9) referitor la dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

21.Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea observă că dispoziţiile art. 112 din Codul penal reglementează măsura confiscării speciale, care, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, reprezintă o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, care constă în transferul silit şi gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârşită, deţinerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni (Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015).

22.În continuare, Curtea observă că art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal reglementează una dintre categoriile de bunuri ce sunt supuse confiscării speciale, şi anume bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală. În acest context, Curtea reţine că deţinerea unui bun este interzisă de lege atât în situaţia în care deţinerea se realizează cu un anumit scop ilicit, expres prevăzut de lege, în lipsa acestui scop, deţinerea având un caracter licit, dar şi în situaţia când simpla posesie a unui bun, indiferent de scopul urmărit, constituie o faptă prevăzută de legea penală, fiind vorba în acest caz de o interdicţie legală cu caracter general.

23.În cazul celei de a doua categorii de bunuri, legiuitorul a prezumat existenţa unei periculozităţi obiective ce derivă din însăşi substanţa/natura acestor bunuri, astfel că simpla deţinere a acestora, contrar dispoziţiilor legale, creează acea stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin măsura confiscării bunurilor respective. În categoria acestor bunuri sunt incluse şi acelea pentru a căror deţinere este necesară îndeplinirea unor condiţii, fiind supuse unui regim de autorizare. În cazul acestora din urmă nerespectarea regimului de autorizare determină ca deţinerea să fie contrară legii penale. În doctrină, s-a evidenţiat că regimul de autorizare este introdus tocmai pentru a da posibilitatea organelor de stat competente să verifice dacă persoanele care solicită autorizarea prevăzută în fiecare caz în parte prezintă garanţii, în sensul că vor folosi aceste bunuri într-un mod care să nu cauzeze o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală şi pentru ordinea publică, în general.

24.În acest context, Curtea observă că prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie, reglementând o limitare a dreptului de proprietate, dispun în sensul că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale conţine trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Totuşi, cele trei reguli nu sunt „distincte“, în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua şi a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietăţii asupra bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menţinut un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanţilor (Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, paragraful 61; Hotărârea din 24 mai 2006, pronunţată în Cauza Weissman şi alţii împotriva României, paragraful 65; Hotărârea din 12 februarie 2013, pronunţată în Cauza Dzugayeva împotriva Rusiei, paragraful 23; Hotărârea din 30 iunie 2005, pronunţată în Cauza Jahn şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 78).

25.Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că o măsură de confiscare, chiar dacă nu implică o privare de bunuri, constituie un control al utilizării proprietăţii în sensul celui de al doilea paragraf din articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (Hotărârea din 10 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 62). În acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (în acest sens, Decizia nr. 691 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 1 octombrie 2007).

26.În ceea ce priveşte confiscarea bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală, Curtea observă că această măsură este prevăzută de lege, fiind reglementată de dispoziţiile de lege criticate. În ceea ce priveşte scopul urmărit prin reglementarea acestei măsuri, Curtea reţine că acesta este circumscris înlăturării unei stări de pericol şi preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, astfel cum dispune art. 107 alin. (1) din Codul penal. Având în vedere că interdicţia deţinerii anumitor bunuri este determinată de existenţa unei periculozităţi obiective ce derivă din însăşi substanţa/natura acestor bunuri, astfel că „existenţa pericolului“ este neîndoielnică, scopul urmărit de reglementarea criticată reprezintă un scop legitim. În ceea ce priveşte existenţa raportului de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, Curtea apreciază că trebuie stabilit dacă există un just echilibru între interesul general şi interesul particular în cauză. Relativ la obiectul cauzelor în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că în ambele dosare s-a solicitat instanţei judecătoreşti pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună confiscarea unor arme. Or, se poate observa că tipurile de arme şi muniţii, precum şi condiţiile în care deţinerea, portul, folosirea şi operaţiunile cu aceste arme şi muniţii sunt permise pe teritoriul României sunt reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, iar art. 342 din Codul penal reglementează infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor. Astfel, aceste bunuri intră în categoria celor pentru a căror deţinere este necesară îndeplinirea unor condiţii, fiind supuse unui regim de autorizare. Îndeplinirea condiţiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta foloseşte sau nu bunul respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiţii grevându-se pe starea de pericol ce derivă din însăşi substanţa/natura acestora. Totodată, persoanele în posesia cărora se află aceste bunuri şi în sarcina cărora intră îndeplinirea acestor condiţii nu se pot prevala de necunoaşterea legii. În aceste condiţii, Curtea apreciază că dispoziţia criticată respectă un just echilibru între interesul general şi interesul particular în cauză.

27.De altfel, Curtea reţine că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori ca urmare a aplicării măsurii confiscării speciale nu constituie expropriere şi nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate (a se vedea şi Decizia nr. 168 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010; Decizia nr. 900 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010).

28.În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, Curtea apreciază că nici acestea nu sunt încălcate. Astfel, se poate observa că, în cazul pronunţării de către procuror a unei ordonanţe de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, acesta, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. c) şi al art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală, va dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale. Totodată, dispoziţiile art. 549^1 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală. În acest caz, potrivit art. 549^1 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, judecătorul, prin încheiere, poate admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor, aceasta fiind supusă, potrivit alin. (6), contestaţiei la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii.

29.În continuare, Curtea reţine că, în cazul trimiterii în judecată a inculpatului, instanţa de judecată soluţionând fondul cauzei va pronunţa o hotărâre, care, potrivit art. 401 din Codul de procedură penală trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. De asemenea, potrivit art. 404 alin. (4) lit. d) din acelaşi act normativ, dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile de siguranţă. Astfel, se poate observa că în toate cazurile măsura confiscării este dispusă de către instanţa de judecată, în urma judecării cauzei desfăşurate în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu, persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării putând fi reprezentate de avocat şi putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.

30.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Neagu şi Gavrilă Nădăşan în dosarele nr. 13.157/281/2015 şi nr. 6.408/211/2016 ale Tribunalului Prahova - Secţia penală şi Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia penală şi Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu